O zi în Piatra Mare

motto (by Andrei): parcă am urcat în Piatra Mare și coborâm din Bucegi

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Piatra Mare

data: 3 decembrie 2011

drumeţi: eu și Andrei

traseu: la urcare bandă galbenă din Dâmbu Morii la Cabana Piatra Mare prin Canionul Șapte Scări; la coborâre bandă albastră și punct roșu pe la Șirul Stâncilor cu revenire în Dâmbu Morii.

timpi: 7 ore de mers relaxat cu pauză la cabană

albumul foto: O zi în Piatra Mare

harta (un fel de roșu, galben și albastru):

Munte, munte, munte!

Nici nu-mi imaginam scurta revenire acasă fără măcar o zi de munte. Am avut un plan ambițios – care a picat căci zilele scurte de iarnă cer o anumită logistică și o aliniere perfectă a planetelor în materie de timp, un plan de rezervă și mai ales, o dorință deloc ascunsă, aceea de a revedea muntele în pași de doi.

Nu zic nimic de planul măreț, îl păstrez pentru altădată, dar cel care s-a împlinit este întâlnirea cu Piatra Mare, munte în care nu ajunsesem și pe ale cărui cărări, nu foarte înalte (altitudinea maximă e sub 1900m), turele de-o zi sunt numai bune, nici prea lungi, nici prea scurte. Ar mai fi un singur impediment, vremea, iar nouă nu ne-a surâs mai deloc. Însa cine a avut vreme să observe vremea??!

Când e vorba de mers la munte, nici o trezire nu e prea grea, doar drumul se lasă cu aţipiri căci Andrei conduce aşa de lin şi de monoton încât somnul nu întârzie să apară, culmea, de obicei tocmai în zonele cu serpentine unde mişcarea constantă prin curbe se transformă într-o veritabilă legănare. Ajungem la Dâmbu Morii, localitate de care m-am tot lovit pe hartă şi care îmi place cum sună urechii, parcăm maşina şi o pornim pe forestier urmând banda galbenă spre Canionul Şapte Scări.

Cerul e mare parte înnorat, soarele lipseşte din calea noastră, decembrie ni se arată posomorât şi uscat, însă aerul rece cu adieri de cetină şi Andrei lângă sunt de-ajuns să mă bucure de liniştea muntelui şi să-mi astâmpăre dorul. Cu o săptămână în urmă mă plimbasem solitar printr-o pădure de pini a cehilor, un traseu marcat de vreo şapte kilometri, dar oricât de plăcut ar fi fost, nu mi-a inspirat mai mult de o simplă plimbare cu iz de parc.

Gândul mi-era însă la canion. O fi gheaţă, n-o fi? Curând drumul forestier şi exploatarea de lemne ce îl însoţeşte se termină, iar poteca coteşte stânga pe malul unui pârâu jumătate viu, jumătate îngheţat. După maxim 15 minute ne aflam la foişorul de la intrarea în canion.

drumuri de pământ

drumuri de gheață… (măcar așa să arate a iarnă)

Canionul Șapte Scări

Banda galbenă continuă prin canion, dar există şi un traseu de ocolire pe punct roşu pentru cei care nu vor să experimenteze senzaţii tari. Parcurgerea canionului ne-a luat cam 30 minute cu tot cu stat la poze și admirat.

Canionul mi-a displăcut din două motive: destul de întunecos – nu mi-au ieşit pozele cum îmi doream (de fapt cam toate pozele au suferit de pe urma întunecimii zilei), şi doi, pe una dintre scări, cea mai lungă, nu m-am simţit chiar în largul meu, căci treptele, adică țevi de metal se tot răsuceau în mâini şi sub tălpi – mare greşeală să păstrez mănuşile de polar, sunt foarte alunecoase…

Dacă ar fi să formulez altfel, aș spune: mie dați-mi soare, nu adrenalină 🙂

Și cum tocmai am citit Ciuma de Camus, m-a marcat un paragraf care mi s-a părut a se lega cumva pe undeva și de paragraful meu anterior:

„[…] există întotdeauna un ceas al zilei și al nopții când un om e laș și nu-i era frică decât de ceasul acela.”

Din toate celelalte motive, canionul mi s-a părut spectaculos, interesant şi fără a număra scările (mi-au părut a fi mai mult de şapte dacă e să le socotesc şi pe cele mici) şi destul de lung cât să te bucuri de strâmtoarea pereţilor. Cu alte cuvinte, e o experienţă care mi-a plăcut şi pe care mi-ar plăcea să o repet ori la vară când e debitul apei mai mare ori iarna când e mai multă gheaţă (numai castele din țurțuri îmi imaginez).

intrarea în canion

cred că aici se face baie în perioadele nesecetoase

eu la capătul celei mai lungi scări (by Andrei)

faină scară, mai ales după ce am urcat-o

umbra neagră a pădurii – pereții canionului sunt foarte apropiați unul de altul

pășim cu grijă, multe trepte lipsesc, dar sunt încă destule cât să nu pună probleme înaintării

Dor de cabană

După canion, pădurea ne aștepta neclintită. Păsări mici se agitau când și când printre copacii rămași goi. Frunzele neatinse de ploi par abia căzute deși au cel puțin două luni de când au sărutat pământul. Mergem încet, mai schimbăm câte o vorbă, eu pozez detalii cu mușchi sau licheni în lipsă de altceva. Așa cum mă atenționase Andrei, ultima parte a urcușului s-a dovedit ceva mai serioasă, dar mult mai scurtă decât mă așteptam.

Chiar dacă nu e cea mai impresionabilă pădure, mi-era atât de dor de ea și de cum se ivesc stâncile printre copaci, de mușchii ce le acoperă și de păsărele ce nu trag oblonul indiferent de vreme (la cehi, în cele câteva ore cât am umblat prin pădurea aia, altfel superbă de pini, n-am auzit un tril), încât vremea posomorâtă și lumina asemenea înserării nu i-au putut umbri frumusețea simplă și îndestulătoare!

„ariciul”

Andrei e responsabil cu orientarea, eu cu întrebările 🙂

de-ale copacului: frunze galbene, mușchi verzi…

licheni…

Când în față ni s-a deschis o potecă albă desenată cu o pulbere fină de zăpadă, am știut că am și ajuns la cabană. La câțiva pași, imediat după trecerea unui mic prag, am zărit-o. Am simțit însă că nu e singură aici pe culmea muntelui căci tovărășia vântului ne-a primit înaintea ei. Am privit spre Vârful Piatra Mare cu gândul de a-l urca după popasul de la cabană și urmându-l pe cabanierul ieșit să hrănească ciobănescul mare și alb, am intrat înăuntru.

Dintre cele mai dragi momente pe munte sunt și ajunsul la cabană. Sărăcăcioase sau nu, bine încălzite sau nu, aproape că nici nu contează, toate cu ceva în comun: căldura emanată de ideea unui spațiu ocrotitor, aproape sfânt, aflat destul de departe de civilizație și totodată aproape de sufletul drumețului. Și-mi mai place ceva – lumina niciodată puternică de dinăuntru – fapt ce-mi amintește de copilărie și de odaia micuță a casei de la țară.

Ne-am răsfățat cu ceaiuri calde și două omlete cu cabanos și fiindcă ziua era încă tânără, am ieșit plini de elan să pornim spre vârf.

Cabana Piatra Mare la sosire

mușcatele de la fereastră 🙂

pregătite să ardă

halbele cu… ceai

căldură în palme și-n suflet (by Andrei)

Vântul

În cele 30-40 minute de popas afară se schimbaseră multe. În câțiva pași de la cabană, ne blindasem deja, gecile închise, glugile strânse, mănușile trase și totuși, nu era de ajuns. Vântul sufla ca dezlănțuit din sclavie, norii se aruncau cu înverșunare este culmile spre care ne îndreptam, nelăsând nimic vederii noastre. Fiind prima mea incursiune în Piatra Mare mi-aș fi dorit să ajung și pe vârf, Andrei voia să ajungă pentru a treia oară căci primele două dăți fuseseră sortite vremii rele, însă n-a fost să fie.

Am decis să ne întoarcem. Eu în gând, Andrei cu voce tare (eu vocea inimii, el a rațiunii – știu, îmi va spune că trebuie să fiu și-a rațiunii…). I-am confirmat că nu e nici un regret că nu urcăm pe vârf, nici nu simțeam să fac asta cu atâta dor cu cât o făcusem pe Moldoveanu de pildă, unde n-am văzut decât chipul de ceață al muntelui ce-mi respira în jur…

Până la urmă combinația de ceață și vânt e hotărâtoare, una din două mai merge, însă ambele e prea mult! Fiind fără rucsac greu (asta ca să nu dau vina pe siluetă) am cam simțit cum mă iau pe sus rafalele și cum vor să-mi dea brânci de pe direcție. Am mai zăbovit la câteva poze și am pornit-o pe bandă albastră la vale – cât mai repede spre pădure, unde speram noi ca vântul să fie redus la șuierături fine și plimbarea norilor pe cer.

Cabana Piatra Mare la plecare

Brașovul cu ferestre spre soare

un țânțar curajos a ieșit la inspectat zăpada

Peștera de Gheață, Șirul Stâncilor și pădurea nesfârșită

Primul punct de interes de pe listă era peștera. Dintr-o mică șa unde se intersectează banda albastră cu punctul roșu, o potecă coboară abrupt pe BA. Indicatorul anunță 200m, nouă ni s-a părut mai mult. Ajunși însă la peretele cu pricina, băgăm de seamă că nu e vreo gaură în stâncă, ci o mare fisură verticală care străbate stânca în lat și-nalt. Mi-am băgat puțin nasul pe-acolo, dar pentru că documentarea asupra traseului a lipsit cu desăvârșire, n-am știut dacă să intru mai mult în coridorul fisurii sau nu. Am citit ulterior că ar fi câte ceva de văzut înăuntru și că sunt câțiva zeci de metri de astfel de galerie. Aș fi tare curioasă să aflu cum e cu gheața de unde-i vine numele 😀

fisura e chiar foarte mare, dar nu se distinge decât la fața locului

Fără să ne lămurim prea mult cu peștera, ne-am întors pe traseul nostru care de-acum însemna numai pădure și o coborâre lungă după cum aveam să aflăm – de unde și motto-ul.

Monotonia a ținut puțin căci Șirul Stâncilor ne-a revigorat neașteptat. Cum eram amândoi pentru prima dată, ne așteptam să fie câteva stânci acolo, dar nu chiar atât de multe și nu așa spectaculoase. Ca de obicei, calcarul lasă loc mâinilor dibace ale naturii să se joace de-a modelatul. Chiar dacă poteca coboară destul de abrupt prin dreapta lor, sunt destule ingrediente ce fac bine ochilor și lasă picioarele să curgă la vale: pereți surplombați, mici grote, forme de tot felul, precum și belvederea spre Dâmbu Morii.

nu-i așa că aduce a veverița din Ice Age?

coborârea e chiar pe muchia marcată de petele galbene de zada

Pe lângă stânci se coboară susținut timp de 15 minute, încât, cumulat și cu restul traseului, ne-am propus să ținem minte punctul ăsta roșu să nu cumva să-l urcăm vreodată din greșeală 😀

După stânci, încântați de traseul nostru, ne cam obișnuisem cu gândul că vom ajunge jos mult prea repede și mult prea curând. De unde??! Dimpotrivă! Fără prea multe porțiuni de plat și cu destule porțiuni înclinate – o adevărată încântare pentru unghii – poteca ni s-a părut incredibil de lungă. De la o vreme am văzut că muchia pe care coboram se stabilizează, își cască două hăuri împădurite de-o parte și de alta și se îngustează ca o mică creastă – lucru care mi-a plăcut teribil de mult poate și pentru că de munte mi-a trecut puțin dorul, dar de creste încă nu 😀

Așa lungă, porțiunea asta de traseu a avut farmecul ei. Parcă niciunde nu-i vorba mai plăcută decât în compania celui drag, a pădurii și a fruzelor în care se-afundau bocancii trasând brazde arămii pline de foșnet!

copacul-scară?

dintr-o frunză de arțar mi-am făurit un drapel cu care am defilat o vreme 🙂

Când am ieșit la marginea pădurii, eram totodată si deasupra localității așa că am avut parte de o ultimă coborâre. N-a fost prea lungă tura noastră și nu-mi părea rău că se sfârșise – o savurasem clipă de clipă, bucurându-mă de puțin ca de mult, bucurându-mă de un munte nou pentru mine, de farmecul și de taina unei călătorii în doi și mai ales, de binecuvântarea adusă vieții mele de fiecare întâlnire cu muntele.

norii negri sunt tot sus acoperind muntele, pentru noi, cei de jos, e cer albastru, lună, agitație deja, dar și un brad solitar nespus de frumos de care îmi atârn ultimele priviri…

poza de grup: noi doi, muntele, cabana și vântul (by Andrei)