Noapte în Șaua Strunga

După noaptea petrecută la Refugiul Carol Lehman (Ascuțit), gândul mi-a rămas la refugiile din Bucegi. Și nu era doar gândul meu, prietenii mei buni au acest obicei de-a mai dormi pe sus în timpul săptămânii când sunt prea puțini alți drumeți și rolul refugiului, de-a adăposti oameni în nevoie, nu e afectat. Din Brașov avem timp să urcăm seara după serviciu, iar a doua zi, cu trezire la răsărit, avem timp să revenim la birourile de acasă pentru o nouă zi de muncă. Pare planul perfect dacă și prietenii pot, dacă vremea permite și dacă nu se surpă vreun pod. Ups!

21-22 iulie 2020, Munții Bucegi
Trupa: Mike & Radu, Rose-Marie & Alex, Claudia
Traseu: seara Moieciu de Sus prin Valea Bângăleasa – triunghi roșu – Poiana Guțanu – Șaua Strunga și retur dimineața pe același traseu.
Date: 15km, 800m+, 3h30m

De câțiva ani Refugiul Șaua Strunga e în grija lui Om pe munte, iar anul acesta tocmai a fost primenit (17-19 iulie) de aceeași asociație împreună cu BlueBear.ro (magazin de echipament din lână merinos fabricat în Săcele). Cu lumină de la panoul solar, priciuri de lemn, mese proaspăt lăcuite, dispenser de dezinfectant, inclusiv o prispă pentru bivuac, refugiul e ca o cabană unde cabanierul e fiecare dintre cei ce poposește. Cu îngrijiri repetate s-a dovedit în ultimii ani că lucrul bun făcut se poate păstra (chiar și în România); se aplică din plin acea teorie a „ferestrelor sparte”, oamenii tinzând să distrugă lucruri care nu par să fie în grija cuiva. Refugiul este și sper să rămână exemplul că se poate și la noi.

Nu știm dacă am fost primii locatari după reamenajare, dar din câte am răsfoit caietul, săptămânile anterioare au fost destul de pline de locatari, pe mulți apucându-i fiorul scrisului (poate pentru că și locul te inspiră), pe alții chiar cereri în căsătorie 🙂


Mobilizarea a fost pe repede-nainte și lucrurile au mers strună până în apropiere de Bran unde coloana de mașini era tot mai mare. Știam că sunt lucrări și ceva semafor, dar chiar și așa, era dubios de dereglată treaba pentru o seară de marți, minim o jumătate de oră întârziere. Rose cu Alex au apucat să treacă ceva mai repede, eu cu Mike așteptam să vedem cauza, Radu s-a urcat pe MTB și dus a fost când a văzut cât e de stat. Se surpase un podeț imediat după castel, iar gaura din asfalt permitea la limită, dar cu emoții, pe banda rămasă liberă, trecerea unui tir. Am trecut și noi, iar soarele ce trebuia văzut asfințind din Poiana Guțanu, abia a fost zărit printre molizii de pe Valea Bângăleasa.

Nu ne mai rămânea decât să urcăm stând de vorbă, o chestie la care eu și prietena mea ne pricepem destul de bine. Nu am mai parcurs de foarte mult timp traseul în sensul acesta, astfel că mi-a prins bine să-mi împrospătez memoria „montană”, secțiunea ce-mi funcționează cel mai bine 😀

Poate o să vi se pară puțin nefiresc, dar cel mai mult mi-a plăcut peisajul noaptea, după ce crepusculul s-a diminuat și muntele s-a redus la două culori: griul deschis al stâncilor și negrul a orice altceva. Abruptul Muntelui Guțanu și mai apoi al Muntelui Grohotișul (recunosc, am consultat o hartă că nu eram sigură cum se numesc, punctele de referință fiind mereu Poiana Guțanu sau Șaua Strunga) se simțeau cu adevărat impresionante, detaliile nu-mi mai distrăgeau atenția. Doar auditiv câte o talangă de la vacile încă împrăștiate pe versanți ne aminteau că nu suntem singuri pe munte.

n-am mai prins apusul din Poiana Guțanu, dar nici crepusculul n-a fost mai prejos și n-a trebuit să aprindem frontala (cine n-a uitat-o) până chiar în Șaua Strunga (imaginea dreapta sus)

Seara a fost ca între prieteni. Pus stomacul la cale, impresii legate de vara lui covid, o bere împărțită și gata, fiecare și-a ales un prici și-a ascultat vântul discret până a adormit. Iarăși n-am dormit profund și legat, deși așternutul era comod pe pat de lemn plus izopren găsit în refugiu plus salteluța mea. Probabil de bucurie, că altceva n-aveam pe suflet.

Cum răsăritul e ceva mai leneș (5:45), ne-am trezit “confortabil” cât să ieșim afară pe la 5:30. Eu și Rose. Mai apoi și Alex pe cealaltă parte a Șeii. Am urcat cât mai sus deasupra Șeii, pe stâncării, pe traseul bandă roșie spre Bătrâna, dar nimic. Cerul se înroșea, vârfurile se înroșeau, și noi tot n-am dibuit o crăpătură prin care să vedem ițirea soarelui de iulie, oricât ne-am plimbat stânga-dreapta.

Câteodată însă e mai bine așa! În lipsa scopului primar, atenția se îndreaptă spre altele, poate mult mai interesante, dar mai greu de observat. În jumătatea de oră petrecută cu Rose acolo sus, așteptând un răsărit imposibil datorită alinierii cu platoul, am descoperit întâmplător lucruri pe care nu le știam despre acest colț din Bucegi: câmpul de lapiezuri în pantă.

mai sus de refugiu cu Munții Leaota în dreapta și Munții Vârful cu Dor și Furnica în stânga. În fața refugiului se văd „stâlpii” șeii, Colții Strungii, una dintre cele mai cunoscute datorită curburii ei generoase

Piatra Craiului e departe, la orizont, dar iată ce „ferestre” și ce crăpături ascunde Muntele Strungilor

rouă pe garofițe

în direcția Piatra Arsă. În prim-plan sunt lapiezuri, nu mă așteptam să le găsesc aici, fiind frecvente în zone cu relief carstic cum se pare că este această culme până la joncțiunea cu Leaota

detalii cu cele mai fotogenice lapiezuri găsite (roci calcaroase prin care apa a săpat șanțuri), dovadă că Bucegii sunt fascinanți geologic vorbind, „plictisitor” poate fi doar platoul…

și poate cea mai dragă imagine, o saxifragă trăindu-și scurta și anonima viață pe o stâncă frumos modelată de timp și ape

răsăritul „nostru” privind spre toate punctele cardinale – pot fi multe dimineți tihnite, calde, cu un vânticel ce abia leagănă firele de iarbă încărcate cu rouă, cu o liniște firească așa cum doar în natură poți simți, dar acolo sus pe stânci se mai adaugă ceva. Acel ceva pentru care mulți revenim…

Trupa. Foto: Rose și Radu (el nu apare, am uitat să-l pun 😀 ).

Întorși la refugiu, Mike și Radu ne așteptau cu cafea proaspătă și clătite – răsfăț, nu alta! Soarele era deja sus, însă zona refugiului tot în umbră, iar ziua de serviciu ne chema la vale.

Același traseu, alt sens de parcurgere, altă lumină, altă zi. Muntelui nu-i pasă cum îl privim, dacă îl privim, și-și oferă generos spectacolul existenței. Acum peretele de stâncă îmi părea mai mic, domesticit de covorul ierbii presărate cu flori din belșugul ploios al verii 2020. Ca și în șa, abruptul Muntelui Grohotișul e de fapt o înșiruire de coloși de calcar, separați de tot felul de crăpături și de scurgeri de grohotiș, de unde și numele. Cum mai sus pământul „învinge” și acoperă stâncile cu pășunile și horele de jnepeni ale platoului, mi-a fugit gândul la acele cărți pentru copii, „Ce se întâmplă sub pământ”. Și ce e sub munte dacă nu încă un munte?!?

3 Comentarii

  • Acum exista refugiu in Saua Strunga? Nu am mai trecut pe acolo din 1981 cand m-a prins seara si ma grabeam spre pestera. Nu aveam cort si in cursul zilei intalnisem un cioban imbibat de povesti si voie buna care tinea mortis sa-mi spuna ca ursul i-a rupt o oaie chiar in sa… 🙂

    N-am gasit adapost nici la pestera si mi-am petrecut noaptea mergand sus in platou ocolind Babele spre Cabana Caraiman unde m-am oprit pana s-au ivit zorile. N-am avut curaj sa cobor Jepii singur la lanterns… 🙂

    Mi-ai amintit de o tura frumoasa cu Saua Strunga. O tura de acum 39 de ani! Banuiesc ca s-ai schimbat multe in Bucegi…

      • In 1981 nu mai aveam cosuri, aveam o prietena stabila (going steady) de vreo 2 ani si ma pregateam de examenul de treapta la liceu… 🙂 Imi amintesc foarte multe detalii dragi din anii aceia. Urcam pe munte fara echipament special, in cort mai intra apa, nu existau energizante si gps, telefonie celulara si internet, nu masuram calorii si caram conserve cu fasole si carnati. Imi aduc aminte ca eram foarte fericiti si cat se poate de liberi cand eram pe munte… 😁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.