Noapte albă cu pârș, zori de zi cu capre negre. Răsărit pe creasta Craiului

Nu pot să dorm, nu mă lasă urechile ciulite. Sunt scufundată în sacul mare și gros ca un vierme de mătase în gogoașă, adâncindu-mă în liniștea muntelui printr-un efect psihedelic al stării de veghe în care nu pot distinge dacă și cât am dormit, alunecând într-una dar fără a părăsi scândura tare de sub saltea. Colocatarul refugiului s-a prins că doi din trei musafiri dorm și e timpul pentru rondul de noapte. Dacă are măcar un neuron în plus, acela e al umorului căci mi-l închipui rânjind când îmi trece prin preajmă, iar eu foșnesc amenințător piciorul. Mă închipui dormind când nu-l mai aud, dar îl simt cum stă acolo și mă privește.

E a nu știu câta oară când troncăne vesela de pe masă, e a nu știu câta oară când îmi vine să ies din sac și să-i pun frontala în ochi: auzi, știi ceva? așa e, dorm la tine acasă, dar ai putea fii mai ospitalier?!? N-o fac, căci doar ce mă mișc și un cancioc de aer cald evadează din sac, năvălind la schimb mirosul rece de dulap stătut al refugiului. Ciulesc din nou urechile, unde s-o fi mutat nesuferitul, e important să nu-l pierd de pe radar, iar pașii lui mici și ușori nu întârzie să se audă în liniștea pe care doar respirațiile prietenilor o mai adie.

La cât de puține nopți petrec sus pe munte, ar fi și păcat să le dorm.

Joi-Vineri, 28-29 octombrie 2021, Piatra Craiului
Traseu: Sat Peștera / Casa Nobilis – cruce roșie – Șaua Joaca – La Table – bandă roșie – Refugiul Grind 1 – (înnoptat) – Vârful La Om / Piscul Baciului (2238m). Retur pe același traseu.
Date: total 16km, 1100m+ din care prima zi 1h40min, iar a doua zi 3h30min.
Trupa: Radu și Mihaela (Mike), Claudia
Jurnal Mike: Morning Glory boieresc la Piscul Baciului

N-au intrat zilele în sac, dar parcă nopțile da, astfel că după serviciu aterizez la Mike și Radu și pornim spre Piatra Craiului. E întuneric când lăsăm loganul la Casa Nobilis și pornim spre Refugiul Grind.

La frontală, muntele se simte altfel.

Uneori mă opresc și mi se-aude inima bătând și puținele zgomote ale lui Mike și Radu sunt atât de clar identificate că tot ce rămâne e o mare, mare liniște. Ai crede că vietățile dorm sub pietre și vântul poartă papuci de pâslă.

Discuțiile noastre crestează vremelnic aluatul nopții ce dospește la loc când ne îndepărtăm și doar curgerea apei prin jgheaburile de la La Table pare de neînvins în clipocitul ei monoton și vesel.

Potecile par altfel decât ziua, copacii sunt doar trunchiuri, peticele de brumă scânteie sub razele ce-mi pleacă din frunte. Doar urcușul e urcuș, iar rucsacul mult mai greu ca de obicei îmi provoacă călduri înăbușitoare. Mâinile se simt tot mai reci semn că am urcat suficientă diferență de nivel cât să ne apropiem de refugiu, adăpostul nostru pentru o noapte.

Cu stele pe cer și vagi contururi ale locului prea bine cunoscut, Craiul e tot Crai și pe nevăzute. Mike deschide ușa roșie și nu e nimeni – vom fi singuri. Încăperea trebuie însă aerisită din plin, acarienii scoși la careu. Interiorul e curat, iar de excrementele ovale și negre de pe priciuri nu poate fi decât un singur vinovat. Insomniacul pârș.

Masa de seara are un ritual previzibil, Mike știe ce are de făcut, Radu se tânguie pe subiectul mâncare deși el a fost gata la timp (tocmai pentru că nu și-a luat tot ce îi trebuie), iar eu mă înfig în sandvișul pregătit de acasă și-n ceaiul din termos. După, atârnăm punga cu mâncare într-un cuier, poate cel mai important lucru de făcut când dormi în natură – să atârni mâncarea.

Mâine dimineață vom urca pentru un răsărit în creastă, la o oră prietenoasă căci trecerea la ora de iarnă e abia peste două zile. Mă așteptam să fie mult mai rece și trebuie să recunosc că e aproape plăcut. Cu toate astea, mă iau niște cârcei la tălpi de mă cuibăresc rapid în șoșonii de puf (o friguroasă adevărată are așa ceva!) și mai apoi, în sacul de dormit de iarnă – că de căldură n-am clănțănit niciodată.

Pe prici de lemn mă simt confortabil vreo cinci minute, apoi oasele cer altă poziție. Cârceii de la tălpi mă mai sâcâie o vreme, îmi pun la îndemână ochelarii, telefonul, frontala și amân mental orice nevoie fiziologică. Niște poze rânjite la frontală sunt modul nostru de-a ne ura noapte bună și, întinși toți trei, stingem și ultimul geam aprins din regatul de est al muntelui.

Trebuia să-mi dau seama de când Mike și Radu și-au pus dopurile că voi rămâne singură pe baricade cu pârșul. În primul rând, îmi era clar că există și că va patrula. În al doilea rând, speram ca asta să se întâmple după ce adorm eu. El a fost mai rapid. Mai întâi a dat ture complete și-apoi a lua la puricat zonele. Dacă nu-mi trecea prin cap că ar putea să mi se strecoare în sac, zău de nu îi arătam eu lui cum se doarme buștean. În completarea paragrafului introductiv ar mai fi doar alarma pe care Mike a oprit-o, iar eu, știind că agitația ei îl va trimite la colț, am putut să trag scurte ațipiri.

*

Cu cafea caldă și lipicioase sarailii, să tot fie dimineți! Cum sunt deja îmbrăcată, nu, nu mi-am adus pijamale, îmi pun prin buzunare cele de trebuință pentru raidul spre creastă, frontala pe cap și închid rucsacul bine – va rămâne în refugiu și nu am de gând să duc vreun pârș acasă, pârșul de pe schimbul unu.

Când începem urcarea, deși folosim frontalele, noaptea nu mai e așa neagră. Am temerea că nu vom ajunge la timp, că soarele va fi mai rapid, eu cu Mike ne desprindem, dar îl așteptăm apoi pe Radu care, afectat alergic de ceva din refugiu (acarienii, pârșul), se mișcă un pic mai greu. Ceva a fost căci și pe mine mă ustură teribil nările.

Cum însă urcăm pe Colții Găinii, vederea spre est nu e obturată de nimic, doar de Bucegii de după care se va înălța oricum soarele. Pe cer nu e niciun nor, vântul abia adie, iar creasta se vede tot mai clar. Efortul și fericirea sunt complementare, sunt momente în care nu mă mai gândesc la nimic, ci doar contemplu, sunt acolo cu totul. Și doar Acolo. Stâncile se colorează tot mai mult, iar caprele negre se arată de peste tot cu alura lor curioasă. N-aș putea să-mi imaginez ceva mai frumos, mai natural, mai generos.

Nu știu cum trece timpul ce acum se măsoară în nuanțe tot mai portocalii (imaginile care vor urma nu sunt editate, așa era totul, aprins). Când Mike pășește pe Vârful La Om, eu mă întorc spre est și exclam: „Răsare!”, săgeata aurie sclipește ca o stea ce crește un glob orbitor, greoi. Mă însoțesc cu soarele în ultimii pași spre vârf, eu vioaie, el lent, într-o iluzie a ajunsului la timp.

Fotografiem, privim, simțim, ședem. Pe creastă, răsfiratele făpturi, oameni și capre negre deopotrivă, privesc spectacolul luminii. Nu cred că am trăit apus care să coloreze ca un astfel de răsărit, să simt portocaliul roșiatic cum îmi arde obrajii, să văd chipurile celor dragi mai frumoase ca oricând. Iar sublimul se pare că vine în numerale mici: un soare, un munte, trei prieteni, alți doi-trei mai încolo pe lângă Refugiul Grind 2, câte o capră pe câte-un stei de piatră.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Coborârea nu poate fi amânată. Trebuie să ajungem la timp în Brașov ca să ne începem programul de muncă, trebuie să ne trezim încă o dată. Discuțiile lasă și ele în urmă muntele și ne poartă spre cele lumești care trebuie, de voie dar mai ales de nevoie, dezbătute. Iar cu prietenii prieteni poți face asta fără rețineri, fără a vrea să pari mai bun decât ești, dimpotrivă, te aștepți și la muștruluiala pe care singur nu ești în stare să ți-o faci. Cu alte cuvinte, Mike mă susține necondiționat și mă înțelege, iar Radu mă ajută să devin mai realistă, mai obiectivă.

Ne luăm rucsacii de la refugiu, îmi iau rămas bun cum am învățat de la Miruna că se face, pa căsuță!, iar drumul spre mașină este același ca cel din seara precedentă, dar lipsit de acel ceva simțit din plin la adăpostul nopții. Entuziasm.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•