Intenţionat rămân ultima, vreau să-i mai spun Negoiului o vorbă, să-i mulţumesc că există, dar el rămâne tăcut în ceaţă şi-mi dau iarăşi lacrimile de o bucurie ciudată care mă cuprinde. Plecând înţeleg că am ajuns aici într-un moment în care nu-mi doream foarte mult, în care vârful în sine nu făcea parte din ţintă, iar bucuria mea nu e una a atingerii scopului, ci doar a existenţei unui astfel de moment în timp. Sunt prima oară pe Negoiu şi nu-mi doresc să revin foarte curând. E o trăire nouă pentru mine şi mai ales, unică, şi nu-mi doresc s-o banalizez repetând-o.
2-3 octombrie 2010, Munții Făgaras
Traseu:
– prima zi: Lacul Bâlea – Lacul Călțun – Strunga Dracului – Negoiu – Șaua Cleopatrei – Cabana Negoiu (înnoptat)
– a doua zi: Cabana Negoiu – Strunga Ciobanului – Lacul Călțun – tunel Capra
02.10.2010. Mă trezesc la 03.08. Dimineaţa. Ceasul sună la 03.10. Am hainele pregătite puse lângă pat, pardon, lângă saltea. Rucsacul de 40l mă aşteaptă în hol, aproape plin cu de toate. Îl cam pensionasem eu, dar tura asta are nevoie de el. Torn cafeaua rece făcută de cu seara într-o sticlă şi sunt aproape gata. Îl sărut pe Andrei de somn uşor în continuare şi plec spre Făgăraş. Nu mai sunt nerăbdătoare pentru că pur şi simplu: se întâmplă!
Povestea însă a început cu o săptămână în urmă când am descoperit tura postată de Claudiu pe carpati.org. Am citit repede în diagonală, doar-doar n-o să mă simt atrasă ca într-o reacţie chimică, dar ea se produsese deja. Am recitit specificaţiile turei şi ştiam deja că o să fiu acolo. Am analizat mult chemarea calmă şi matură spre un munte pentru care sentimentele mele au fost mai mereu năvalnice, ca apele de munte, năvalnice şi reci.
Pregătiţi pentru o tură de două zile cu câte cel puţin opt ore dedicate doar muntelui, ne-am strâns 11 oameni din mai multe părţi ale ţării, oltenii formând majoritatea şi deh, nu puteam să n-o spun cu oţâră de mândrie. Din capul locului trebuie să spun că a fost o mână de oameni minunaţi şi de nădejde, iar dacă nu-i voi pomeni în jurnal, îi rog să nu se supere.
Cu toate acestea,
– un munte de mulţumiri merg către Claudiu – nu numai pentru tura aceasta ci pentru tot ce face şi înseamnă pentru comunitatea carpaţi,
– Cristina, pentru veselie şi controlul comunicării – prietenii ştiu de ce,
– Monica, Mihaela – pentru că puntem vorbi despre munte şi la birou, de luni până vinerim
– Vasi – sprinten şi voios, pus pe farse, dar şi pe fapte marim
– Mugurel – „gorjanul meu”, tovarăş de Fuji şi umblător de munţi de-acasă prin care eu încă n-am ajunsm
– Daniel, Marius, Gabi, Micro – îmi pare bine că v-am cunoscut, Daniel ai un caracter „jos pălăria” – mulţi ar avea ceva de învăţat de te-ar cunoaşte, Gabi – nu m-ai lăsat la greu la mâncatul de afine – o să ţin cont de asta!
Itinerariul turei începe cu zona Bâlea şi se termină la Cabana Negoiu. În drum avem întâlnire cu Vârful Lăiţel, Lacul Călţun, Strunga Dracului, Vârful Negoiu, Şaua Cleopatrei şi posibil Custura Sărăţii, Vârful Şerbota, Muchia Şerbotei. Înapoi avem în plan Strunga Ciobanului, încă o dată Lacul Călţun şi apoi o vale şi câteva urcuşuri zdravene până la gura tunelului Capra. Mai multe detalii tehnice a scris Claudiu în descrierea turei.
»»««
Sâmbătă dimineaţa era linişte la Bâlea. Şi ceva frig. Ne echipăm repejor în timp ce studiem Făgăraşul pe viu, nu doar din prognoze şi camere web. Prima zăpadă ne aşteaptă (prima pentru noi, nu şi pentru muntele ce e mai mult nins decât însorit) şi ceva gheaţă pare să paveze piatra, pereţii sunt încărcaţi de ţurţuri, iar zările se pierd ori în plafonul de nori ori în valuri plimbăreţe de ceaţă.
dantelării de țurțuri – oare asta ne așteaptă?
Nici nu-mi dau seama când începem să luam altitudine şi parcarea, cabana, lacul rămânand în urmă. Zăpada proaspătă pare crocantă sub bocanci şi sunetul îmi umple sufletul. Nici nu prea văd pe unde păşesc căci ochii se mută dintr-o parte în alta. Atât de imens, de frumos, de enigmatic! Aerul e rece, dar ne încălzeşte urcuşul spre Şaua Doamnei, iar varianta feminină a lui Patrocle ne însoţeşte habotnică deschizând poteca. Nu se dă întoarsă din drum şi cumva, o înţelegem.
Îmi menţin ideile despre Făgăraş care nu e deloc un munte prietenos şi vorbăreţ, dar care îşi lasă portiţe deschise spre conversaţii care odată începute sunt greu de întrerupt. Crestele sale sunt acum pe jumătate îmbrăcate în alb, iar înălţimile… pe cât de ademenitoare pe atât de solicitante. Nu e muncă adevărată aceea fără răsplată şi nu e răsplată adevărată dacă efortul n-a fost făcut cu plăcere. Sunt sigură ca în ceasul creaţiei Universul a fost tare generos cu muntele, iar originile glaciare ale Făgăraşului au lăsat martori serioşi în râurile mari de pietre, prin văile adânci şi crestele ascuţite numite neîntâmplător custuri şi parcă cel mai mult… în adâncul lacurilor.
Prin ceaţă uneori, urmând poteca îngheţată, dar încă vizibilă, marcajul acoperit de zăpadă, printre pietrele încărcate cu flori de gheaţă în urma vreunui viscol, trecem pe rând prin Şaua Doamnei de unde admirăm priveliştea Văii Doamnei, apoi Şaua Paltinului de unde alte văi se deschid ochilor. Norii curg râuri în cer, demarcaţia dintre zonele înalte, ninse şi celelalte se vede atât de clar încât am impresia că s-a cerut vamă fulgilor de nea şi au devenit doar stropi de ploaie.
încolonați spre Șaua Doamnei – cei 11 și cu Patrocle 12
flori de gheață… ce viscol o fi fost….
Ajungem pe Vârful Lăiţel parcă neaşteptat de repede. N-am făcut pauză, ne-am oprit doar din când în când câteva secunde pentru a urmări explicaţiile lui Claudiu. Pe vârf e ceaţă şi neaşteptat de cald aşa că ne oprim să mâncăm câte ceva. Lacul Călţun se vede când şi când pe principiul: uite-l că nu-i! Îmi place pata aceea neagră ca un interior de vază din care izvorăsc pereţi abrupţi sau mănunchiuri de pietre. Ştiu că undeva deasupra-i e acel vârf Lespezi, ştiut doar din poze, dar care acum e ascuns în plafonul de nori, nici măcar în valurile efemere de ceaţă care se duc şi vin dăruindu-ne oaze de privelişti cu care ne mulţumim însă, din plin.
Lacul Călțun văzut de pe Vârful Lăițel
Plecăm mai departe, coborârea are şi porţiuni abrupte, asigurate cu cabluri, foarte potrivite pentru cum se prezintă traseul în acest început de octombrie. Patrocle e nebună, încă se ţine după noi, a coborât o vale întreagă pe urmele unei capre negre… S-a întors şi a continuat să ne urmărească. Ne apropiem de lac, zăresc primele locuri de cort încercuite de pietre aşa cum mai văzusem… tot în poze.
Lacul… e superb! peisajul e total alb-negru cu excepţia Refugiului Călţun – o pată galbenă de culoare, dar şi de speranţă pentru cei ce caută un adăpost. Refugiul nu e gol şi mergem să-i salutăm pe cei de acolo înainte de a continua drumul. Se pare că nu suntem singurul grup şi se pare că avem şi acelaşi traseu. Nu stăm prea mult în preajma lacului, dar suficient cât să încerc să prind cu obiectivul Micuţei toată priveliştea şi toată oglindirea ei deodată. Mă impresionează locul, Lespezi e încă ascuns şi atât cât se vede din trunchiul său e încărcat de perdele de ţurţuri.
carpatiștii – o primă poză de grup
Traseul începe să urce pe şi printre pietre. Beţele sunt perfecte turei. Zăpada nu e încă de colţari şi piolet, poate doar de bocanci de iarnă, dar nici ei dintre cei mai rigizi. Lacul rămâne în urma noastră, îl mai privim încă o dată din şa înainte să ne îndreptăm privirile spre următoarea etapă a traseului: Strunga Dracului.
Mai întâi intersectăm marcajul spre Strunga Doamnei, apoi dăm de o zonă cu lanţuri pe care cele două grupuri din faţa noastră încep să urce cu oarecare dificultate(marcată tot BR). Vasi însă, insistă să meargă după marcaj şi să urce pe varianta fără asigurări. Între timp Patrocle se ţine după noi şi încearcă să urce şi ea. Nu poate. Scherlăie şi ne-am dori să facem ceva pentru ea, însă e clar că drumurile noastre se despart aici. În sinea mea, sper ca ea să găsească drumul înapoi, un drum, oricare…
Recuperăm timpul şi îi ajungem din urmă pe ceilalţi. Facem pauză la baza Strungii Dracului cât să lăsăm distanţă între grupuri. Nu ştiu ce ordine se stabileşte, dar mă apropii de hornul strungii şi după câţiva metri urc prima. În felul acesta pot analiza singură traseul, variantele de urcare, lua decizii, fără a urmări paşii celui din faţă sau eventual indicaţii. Nu e totuşi mare lucru de făcut, treaba fiind cam clară după câţiva metri: zăpada şi gheaţa acopereau prizele, iar lanţurile întinse pe toată lungimea strungii sugerau(ca şi sfatul lui Claudiu): urcarea pompiereşte. Cu alte cuvinte, cu picioarele mă împing în pereţi, fără să prind neaparat vreo priză, cu mâinile mă trag pe lanţ în sus, iar corpul e îndoit undeva la 60 de grade. Lanţurile mi se par cam grele şi unele, atunci când le trag înspre mine, aruncă cu stropi de gheaţă. Nu e uşor, dar braţele mă ajută destul de mult cât să nu simt cine ştie ce oboseală.
Ne înşirăm toţi 11 pe strungă, îi ajungem pe cei din faţă, ne mai oprim să aşteptăm şi în final, dupa vreo 30 de minute suntem ieşiţi cu toţii. Mă dureau umerii de la rucsac. Am ‘împrumutat’ tridentul centurii de mijloc şi m-am trezit abia la Bâlea că nu pot folosi rucsacul aşa cum trebuie. Am împrovizat eu o prindere cu două carabiniere, dar nu stătea pe cât de strâns ar fi normal.
o fi ea Strunga (a) Dracului, dar ne descurcăm…
Îl aud pe Claudiu arătându-mi Vârful Negoiu. Nu mă aşteptam să fie atât de aproape şi să fiu eu atât de aproape de el. Urmează doar o porţiune de urcare, destul de serioasă, dar nu simt nimic din unghiul pantei. Cu cât mă apropii cu atât mă emoţionez teribil. Îmi vine să alerg, dar mă abţin, îmi tot înfrânez paşii, mă străduiesc să urmez micile serpentine ale marcajului când instinctul mă trimite vulcanic de-a dreptul.
Pe vârf sunt oameni din grupul de dinainte. Ajung şi eu, pun mâna pe piatra aceea şi simt cum mă năpădesc lacrimile. Îmi pare şi bine că nu sunt singură acolo – sunt obligată la stăpânirea de sine, dar îmi pare şi rău – simt că ar fi cel mai sănătos şi mai curat plâns ever. Starea ce mă cuprinde e incredibilă, e ca şi cum o pală de vânt ar fi aprins un foc ce arde mocnit. Ajung şi carpatiştii, începem să facem poze, să schimbăm impresii. Ceaţa ne învăluie acolo pe vârf şi pauza e savurată până în ultima ei secundă. Vine şi timpul plecării. Intenţionat rămân ultima, vreau să-i mai spun Negoiului o vorbă, să-i mulţumesc că există, dar el rămâne tăcut în ceaţă şi-mi dau iarăşi lacrimile de o bucurie ciudată care mă cuprinde. Plecând înţeleg că am ajuns aici într-un moment în care nu-mi doream foarte mult, în care vârful în sine nu făcea parte din ţintă, iar bucuria mea nu e una a atingerii scopului ci doar a existenţei unui astfel de moment în timp. Sunt prima oară pe Negoiu şi nu-mi doresc să revin foarte curând. E o trăire nouă pentru mine şi mai ales, unică, şi nu-mi doresc s-o banalizez repetând-o.
Mă grăbesc puţin să prind grupul din urmă, coborâm, mişcarea aleatorie a ceţii îmi place enorm şi cum gândurile mă domină agitate ajung la concluzia că abia acum înţeleg cu adevărat mersul pe munte. Acum, după 17 luni de când am mers în prima tură, după primele 2535 de trepte în care am consolidat împreună impresii, senzaţii, bucurie, tristeţi, încredere, mâhniri, iubire… strânse din cărările a 9 munţi ce mi-au deschis porţile.
De pe Negoiu până în Şaua Cleopatrei e cam o aruncătură de băţ de… trekking. Ajunşi aici, ne oprim pentru o mică consfătuire, iar ceaţa, apropierea serii şi amintirea câte unui junghi de după Strunga Dracului ne ajută să ne decidem pentru coborârea spre Piatra Prânzului şi amânarea pe altă dată a Custurii Sărăţii şi-a Şerbotei. Nu-mi pare rău, deşi mă simţeam în stare să merg, dar nici nu sunt în goana după cât mai multe trasee bifate. Cu toate astea, un maraton 7500 in Făgăraş m-ar tenta destul de mult: nu vezi doar multe trasee deodată, dar îţi faci şi o părere amplă asupra caracteristicilor muntelui.
Custura începe din Şaua Cleopatrei şi se termină pe Vârful Şerbota şi după cum se vede, de la distanţă, e ceva de mers şi e destul de ascuţită pe unele porţiuni. Parte finală, după cum ne spune şi Claudiu şi după cum se vede şi cu ochiul liber, e cea mai cea şi recunosc, am în minte un viitor traseu de-o zi: Cabana Negoiu-Şaua Cleopatrei-Custura Sărăţii-Vârful Şerbota-Muchia Şerbotei-Cabana Negoiu.
Începem coborârea pe triunghi albastru(TA), prima parte fiind rezervată ţopăirii din piatră în piatră. Nu e chiar simplu, pietrele sunt mari, acoperite cu zăpadă cât să mai încurce puţin, iar printre pietre se cască găuri adânci de metri întregi în care îţi poţi prinde doar piciorul sau poţi să încapi cu totul. Trecem pe lângă Acul Cleopatrei, o stâncă tăioasă ca o lamă sau ca un ac, depinde din unghiul din care priveşti, şi care acum e încărcată de flori de zăpadă. Apoi poteca, sau mai bine zis, urmarea marcajelor plasate nu întâmplător atât de des, coboară şi coboară de zici că nu se mai termină, mai ales că padina de la Piatra Prânzului pare atât de aproape. Când şi când se vede cabana Negoiu şi aproape că se simt aburii ciorbei la care ne gândim cu toţii.
Cu cât altitudinea scade cu atât zăpada e mai puţină şi mai topită. Cascada Sărăţii(aşa cred că îi spune, dar nu ştiu dacă e cascadă la propriu căderea de apă a pârâului Sărății) ne intrigă însă ceaţa nu ne lasă să vedem exact ce şi cum. Dar avem speranţa că vom vedea mai mult a doua zi, la plecare. De aici, eu ştiu că mai e puţin până la cabană, îmi amintesc cu drag Drumul Zmeilor făcut în iarnă, de Revelion şi ştiu că le va plăcea mult celor ce n-au mai fost încă.
Dau de afine şi rămân ultima că nu puteam să nu-mi fac pofta şi cu toate că trag de timp, tot ajungem mult prea repede la cabană. Aici, ceva lume în sala de mese, preluăm cheile şi urcăm în camere unde e cald şi bine: focul arde în sobă. Apoi a urmat un ospăţ cu ciorbe de fasole sau legume, dar cu carne şi alte bunătăţuri pe care le meritam din plin. Ni se alătura şi Irina, pe care mă bucur să o cunosc, asta după ce i-am admirat pozele de pe carpaţi şi seara se bucură de o atmosferă pe sufletul meu, nu prea zgomotoasă şi cu plecare devreme la culcare. Cum am dormit, e lesne de înţeles după ce Monica şi Claudiu au tot băgat lemne în sobă. A fost tare bine, aproape ca la mama acasă. Ca impresie generală, Cabana Negoiu e una din preferatele mele, iar nenea cabanieru e tare de treabă (ne-a făcut şi reducere la 27 ron patul, indiferent dacă era cameră de 2, de 4 sau de 6).
»»««
Duminică a început ca o zi frumoasă. Priveliştea de la cabană ne-a răsplătit pentru toată ceaţa îndurată sâmbătă. Bucăţi de cer albastru m-au dus cu gândul la un mare dacă: dacă voi vedea Făgăraşul azi de la un capăt la altul??! Pregătirea de drum a constat, pentru mine, în esenţă în cafea şi în improvizarea unui sistem de prins centura din carabiniere. De data asta am nimerit măsura cu toate că simţeam fiecare înghiţitură de apă ajungând în stomac prin vamă.
de la Cabana Negoiu se vede bine Muchia Tunsului
Daniel a rămas la cabană după ce în ziua precedentă a făcut un efort considerabil de a ţine pasul pe traseu, nespunându-ne nu din mândrie, ci pentru a nu ne încurca în vreun fel. Am apreciat cu toţii stoinicia de care a dat dovadă şi mai ales, ideea de a coborâ singur de la cabană dându-ne nouă cheile maşinii sale ce ne aştepta la Bâlea. Prezenţa Irinei însă, steaua norocoasă, a făcut ca toate lucrurile să se aranjeze.
Înapoi la Piatra Prânzului de data aceasta bucurându-ne şi de Cascada Sărăţii şi de Muchia Şerbotei. Căldările Făgărașului sunt cele care îi dau acestui munte pe ”vin-o-ncoa”, am ajuns eu la concluzie după multe deliberări. Adâncimea lor ”înalță” crestele, râurile se scurg ușor și la suprafață neîndrăznind să le brăzdeze, iar avalanșele le perie în fiecare iarnă dându-le netezimea atât de plăcută a versanților și totodată înfricoșătoare căci nu le poți răzbate oricând și nici oricum.
Piatra Pranzului – Paraul Saratii
Urcușul abia începea și nu e de colo. Eu am fost binecuvântată cu o problemă ce m-a și ținut ocupată o vreme: am umplut un card de 1Gb cu poze de cel puțin 4 Mb bucata, așa că m-am apucat să șterg tot ce era blurat ca să mai fac un pic de loc. O vreme am mers doar după pașii din fața mea, dar asta nu m-a scutit de simțirea pantei. Am așteptat cu interes despărțirea marcajului spre Șaua Cleopatrei(TA) de cel spre Strunga Ciobanului(CR), cea care se vedea așa de clar azi. Totuși apropiindu-ne, nori grei se apropie și ei.
Mai oprim o dată, facem câteva poze cu strunga în decor, una de grup că nu se putea astfel, apoi pornim spre acel V ce-și termină ascuțișul cu un horn înzăpezit, dar deschis trecerii dintr-o parte în cealaltă. În sinea mea abia aștept, mă aștept să fie ca și Strunga Dracului doar ceva mai scurtă. În general, mă gândesc la atâtea lucruri deodată încât prefer să nu amân nimic ca să nu încetinesc viteza gândurilor: o fi greu? ce faină e vremea azi! or fi tot atât de multe lanțuri? nu-i nimic, mă trag ușor pe ele în sus. mai e puțin! păcat că se lasă iarăși ceață… îmi simt degetele cam înghețate. O să mă duc în față să urc printre primii – așa o să trebuiască să mă descurc fără să văd mișcările bune sau rele ale celor de dinainte. Abia aștept! Doamne! ce frumos e azi! Sunt în Făgăraș pentru încă o zi… Sper să nu alunec…
Strunga Ciobanului (V-ul din mijloc) si Custura Ciobanului – incepe din dreapta strungii
si ultima poza de grup – promit!
Începem să urcăm pe Strunga Ciobanului și parcă mai dată naibii ca cea a Dr(e)acului cum i-au zis carpatiștii-olteni. Lanțurile sunt destule, dar pereții sunt ceva mai înguști și zăpada acoperă exact prizele ce ne-ar ajuta să urcăm fluierând. Cu toate astea, mai mână de la mână, mai o încurajare, urcăm toți cu bine și ne trezim față în față cu coborâtul care nu e foarte stabil. Zăpada e ceva mai moale ca sâmbătă, atunci era crocantă și prietenoasă, dar acum parcă se alunecă mai ușor.
Eu cel puțin descopăr vreo două gresii și mă lungesc cât ele într-o fandare neașteptată. Nu mă plâng, totul e minunat: sistemul de carabiniere mă cam strânge de mijloc și-mi ține și rece, acumulatorii au cedat înainte de a face prima lor poză și n-am făcut niciuna tocmai pe strungă, bocancii au luat apă și deși șosetele impermeabile sunt de treabă, tot simt rece, nu mi-am luat căciulă de-acasă și bandana chiar și îndoită tot nu mă satisface, dovadă că acum când scriu sunt răcită cobză… (dar în continuare totul e minunat… Andrei pune muzică faină… când nu cântă la chitară…dar să continui să scriu…)
După strungă și coborârea de pe Măria Sa, traseul pare să se molcomească puțin, doar că nu pentru mult timp. Traversăm tot felul de pietre, fiecare cum poate sau cât de mare are pasul, vremea e din ce în ce mai închisă, abia mai vedem câte o muchie din când în când. Când ajungem la intersecția cu BR ce duce spre Strunga Dracului, Călțunul e deja în ceață, apuc să văd totuși Vârful Lespezi și îmi e de-ajuns deocamdată. De-aici până în șaua Călțun poteca e ceva mai lină, dar știm deja cum e coborârea spre Lacul Călțun.
aici cerul avea multe nuante de albastru…
Din acest moment, ceața și frigul s-au cam instalat fără milă. Am tot sperat eu să fie doar valuri ca sâmbătă, dar nimic. La refugiu facem pauză de masă. Lumea își găsește loc înăuntru, eu apuc să mă instalez afară și chiar dacă nici fulgișori mă amenință, rămân. Stau pe piatra aia rece, mânânc că trebuie să mănânc, abia înghit, dar vreau să am motiv să beau apă măcar, mi-e și frig, dar și bine în același timp. Simt transpirația care se răcește pe sub polar, degetele de la picioare chițăind, dar mă fascinează zgomotul țurțurilor de gheață ce se prăbușesc de pe Lespezi. Totul e învăluit în ceață, inclusiv zgomotul, lacul, nu văd pietrele aievea, dar le văd oglidirea în apa neagră și neclintită și mi se pare că natura e cel mai strașnic poet. Apoi îmi atrage atenția o pasăre mică și vioaie ce țopăie de pe o piatră pe alta pe malul lacului și îmi rămâne (doar) în minte, pentru totdeauna, fotografia aceasta: un contur de pasăre în ceață, oglindit însă perfect în apa ce stă ca înghețată, dar nu e încă înghețată și toată lumea se reduce la o piatră, aproape de malul înzăpezit deja…
Când plecăm pe ultima porțiune a traseului suntem cam înghețați. E frig, temperaturile au scăzut sub 0, iar ceața e un plafon de nori instalat la el acasă. Îmi iau adio de la vreo posibilă priveliște, dar nu-mi pare rău deloc, ori sunt nebună, ori aș putea merge și-un an în Făgăraș numai pe ceață sau astea două sunt deja unul și același lucru. Când e senin ai parte de perspectivă, când nu e senin ai parte de fiecare bucățică de munte pe care o calci. Nu cred că am observat mai bine iarba, florile, stâncile altfel…
Până la gura tunelului Capra se anunță vreo 3 ore de mers pe cruce albastră (CA) și începem cu coborârea pe valea pârâului Călțun. E un pic abruptă, dar merge repede căci zăpada ne ajută de data asta. Așa pe nevăzute descoperim locuri simple și frumoase ca de pildă poienițe mici, cu iarbă deasă și verde încă, cu pietre mari așezate rar de parcă ar sta de vorbă și printre pietre câte un firicel de apă limpede… Sunt locuri de unde nu mai pleci, doar pașii-ți pleacă…
După ce coborâm, urmează un șir de sus-jos, timpul trece și nu vreau să se termine, nu vreau să termin, tura asta prea a fost pe sufletul meu! Am picioarele pe jumătate înghețate (dar uscate cum aveam să constat), sunt și puțin obosită, dar aș mai merge, oricât! După ce intersectăm și pârâul Paltinul
ne mai așteaptă doar un urcuș zdravăn și o curbă de nivel… Nu-mi amintesc eu prea multe din urcare, doar că la un moment dat am zărit în marginea potecii o floare cu nimb gălbui ce încă mai răzbea din zăpadă. În urma nimbului, petalele de un mov-străveziu se strânseseră alungite și moarte în jurul tulpinii, ca un giulgiu…
(nu am avut puterea să mă opresc să-i fac poză, era ca și cum ai face poze la înmormântare…)
Intrarea pe poteca îngustă curbei de nivel s-a simțit cu primele afine pentru mine. Încă bune și tare gustoase chiar dacă jumătate din sucul lor rămânea pe degete, m-au prins în mreajă din prima. Cum în vara asta nici nu-mi făcusem norma, e lesne de înțeles că am vânat fiecare fruct violet închis. Și cu ce poftă! Mai trebuia să mă uit și pe unde merg căci panta venea de sus și se ducea la vale destul de abrupt, iar pe zăpada asta se lăsa lesne cu alunecat și nu era de rupt gâtul, dar ceva tot se deranja.
Având și alți tovarăși de mâncat, n-a fost greu să rămân mai la coadă să înfulec și nu exagerez când mă laud așa. Oricum degetele și dinții mi-au fost martori… colorați. Una peste alta, au fost vreo două zone în care nici ursul n-a ajuns, nici turistul n-a apucat să prăduiască tot. Bonus am mai găsit și câteva merișoare, tare bune și deși sunt roșii ca focul, nu lasă ca urme decât gustul lor amărui-acrișor.
Cât durează trei ore? Puțin când ajungi la capătul traseului. Sunetul mașinilor mergând însemna un singur lucru: am ajuns. Daniel ne și aștepta cu mașina. Încălzită. Ar mai fi de spus că am ajuns cu toții bine, că am cinat împreună la Cetatea Poenari, un loc pe care îl recomand pe principiul: servit repede-mâncare destulă și bună-prețuri normale.
Concluziile ar fi multe și totuși prea puține:
– o fi el Claudiu renumit pentru turele faine, dar nu e degeaba
– despre colegii de tură – unul și unul aleși pe sprânceană
– îmi plac astfel de ture, dar mă simt împărțită oarecum între momentele de socializare și cele de izolare și plecat de capul meu
– oamenii sunt de multe feluri, dar pe munte ai șanse mult mai mici să dai peste oameni fără caracter
– Daniel și Irina au reușit în această tură să îmbine pasiunea și raționalul într-un mod altruist și sincer de care n-am putut să scăpăm neimpresionați
– a fost o primă tură de iarnă – lungimea și dificultatea au fost ca un mic antrenament înaintea zăpezilor ce vor veni
– am ajuns prima oară pe Negoiu și a fost mai emoționant decât îmi puteam imagina
– am avut o ceata generoasa sambata si franturi de cer albastru duminica
– m-am lăsat cucerită de Făgăraș… atunci când a vrut el. Și cum a vrut.
_______________________________
mai multe poze in albumul foto (tot alb-negru, daca va ganditi la altceva…)
Cuvintele tale imi trezesc o stare de neliniste si niste nostalgii… pe care as fi vrut sa le uit 🙂
Pai nu le uita. Nu stiu daca e vorba de turele de pe vremuri, dar daca vrei un aliat in organizarea unei ture de munte de-aia „zdravana”, ti-ai gasit unul. Mai mult de-atat, mi-ar placea enorm o tura cu toti pinguinii, lunga si adanc pierduta in inima muntelui…
Pai asteptam, cred ca am o slabiciune pentru ultramaratoane. Aproape ca ma energizeaza numa’ gandul…
Despre un 7500 in Fagaras stai pe aproape:
Daca ne ajuta vremea o sa vezi tot Fagarasul de la un cap la altul…si prin ceata, si la frunza ierbii si senin, si maret si calm si bland si razvratit. Caci asa este el, ca un iubit plin de toane.
Pana una alta mai scrie, toate postarile tale sunt o arta a cuvintelor si cu cat te cunosc mai bine cu atata inteleg si simt mai mult ceea ce postezi.