Pe munții din Liechtenstein, creasta Drei Schwestern – Fürstensteig 

Nu știam mai nimic despre țara vecină în afară că e una dintre cele mai mici – unde să mai aibă loc și de munți?!? Mă atrăgea de ceva timp creasta de la Valea Rinului, căreia îi spun „biscuit popular”, forma ei zimțată amintindu-mi de pătratul copilăriei noastre, și-am tot așteptat momentul perfect.

Acum, după ce-am fost „pe sus” urcând „de jos”, pot spune că Liechtenstein are munți să-i colinzi toată vara fără să te repeți, cu poteci pentru toate gusturile, dar e indicat să verifici în prealabil cum arată traseul, că poate un kilometru continuu de potecă aeriană nu-i pe placul tău.

• Sâmbătă, 16 septembrie 2023, Rätikon 
• Traseu: Schaan (447m+) – Planken (800m) – bandă roșie – Cabana Gafadura – Șaua Sarojasattel – bandă albastră – Drei Schwestern (2052m) – Garsellikopf – bandă roșie – Kuegrat (2123m) – poteca Fürstensteig – Gaflei Klinik (1483m, stație de autobuz/parcare) – Schaan.
• Date: 28km, 2000m+, 6h, strava
• În alergare sau hike rapid: Claudia

Scurt info. Liechtenstein (leichter Stein, piatră ușoară) are 160km² din care jumătate sunt munți (grupa Alpilor Rätikon) cu un cel mai înalt vârf de 2599m.

Traseul dintre vârful sau formațiunea Drei Schwestern (Trei surori) și poteca Fürstensteig a fost deschis și, pe alocuri, complet creat în 1898. Și nu din exces de zel. Fürstensteig (scurt video în jurnal) poate fi parcurs cu kit de via ferrata de către cei care vor să exerseze/testeze acest tip de experiență (sau copii mărișori).

Dacă măsurătorile ceasului sunt corecte, din aproape 6km ai acestei creste, primii doi și ultimul sunt integrali cu cabluri sau alte asigurări, dar mai sunt și pe la mijloc (Kuegrat) astfel de porțiuni.

Deși Andrei a fost anul trecut pe acest traseu și mi-a povestit și arătat poze, nu știu de ce n-am reținut nimic despre final. Am fost foarte surprinsă de forma crestei (nu, nu e ca un biscuit, zimții nu-s deloc aliniați), dar și de marele canion sau râpă sau ce-o fi, pe care am traversat-o pe o brână friabilă, e drept, cu o mână pe cablu că ceasul rău nu trebuie… invocat.

*

Și nu doar finalul m-a surprins. Încă de când am intrat cu autobuzul în Liechtenstein și am coborât în gara din Schaan, venind din Elveția totuși, am avut un mic șoc, dacă mai e posibil: orașul e foarte cochet, iar pe măsură ce urcam spre munte și treceam prin zone rezidențiale, de-a dreptul luxos. Chiar dacă mi-au ajuns pe la urechi știri despre imperiile financiare de aici, e altceva să vezi cu ochii tăi.

„Norocul” meu e că-mi plac locurile mai tradiționale și mai simple, mai cu amprenta personală și nu palatele, și astfel n-am jinduit la „bogăție”, ci mi-am văzut de răzbit prin rețeaua de prea-multe-poteci.

În drumul spre Planken, am traversat pădurile de la baza muntelui pe o curbă ascentă de nivel și astfel am observat și alte lucruri, și contradictorii și complementare:

• grămezi imense de lemne tăiate, puse exemplar pe căprării, de la buturugi la crenguțe ca pe deget, dar și foarte multe pepiniere și zone replantate unde erau menționați cei implicați, cel mai des, școli;
• nici o zonă nu era complet defrișată (de altfel, nici în CH nu am văzut stilul românesc de „a rade” cu totul un versant, deși lemnul se exploatează încontinuu), iar potecile/drumurile sunt redate pădurii, nu se transformă în șleauri/ravene;
• foarte multe locuri de joacă amenajate prin pădure, pe diverse tematici, multe foișoare, vetre de foc, băncuțe etc., dar toate din lemn, discrete, fără să fie însoțite de gunoaie;
• toate astea nu exclud mersul prin lăstărișuri sau pe poteci „uitate de lume” și senzația că pădurea poate deservi diversele nevoi ale omului fără să fie distrusă.

Plaken a fost o altă surpriză, o localitate pitorească, unde multe case țărănești s-au păstrat… dar cu mașini electrice la poartă. Pozele nu mi-au ieșit din motive de lumină nepotrivită, fugă și orientare deficitară (teoretic, urcarea trebuia să fie antrenament pentru un concurs vertical).

Cam din Planken „începe muntele” și potecile devin pietroase, iar singurul drum pe care l-am tot intersectat deservește câteva stâne, cabana Gafadura și bicicliștii. Abia pe aici m-am liniștit cu orientatul, poteca era doar una, bandă roșie, se terminase cu rețeaua de romburi galbene plus tot felul de potecuțe pe care le luasem în calcul acasă, când desenasem traseul pe strava, dar în teren erau din altă poveste.

Nu am oprit la cabană, doar am salutat oaspeții și personalul ce ieșiseră la soare pe terasă și mă studiau curioși, văzându-mă că urc în alergare (printre brândușe și clopoței reînfloriți a n-a oară). Mi-au urat drum bun și alte cele, dar n-am înțeles chiar tot… Mergea o cafea acolo, ce mai mergea!, dar nu mai aveam răbdare să ajung la creste. Pasul l-am iuțit automat căci răcoarea din umbra peretelui mă ținea în ritm.

Ajunsă în șa, am dat de indicatorul de graniță dintre Liechtenstein și Austria, dar și de un cuplu care mă văzuseră la gară, însă ei urcaseră cu mașina până mai sus și-acum parcă mă așteptau. M-au felicitat pentru „viteză”, m-au întrebat ce-i cu mine și după o scurtă discuție ne-am urat reciproc toate cele bune (erau ceva nemți sau austrieci pentru că a fost o plăcere să aud germană și nu dialect și să înțeleg suficient, chiar dacă nu total :D)

După o porțiune de urcuș abrupt printre jnepeni, am ajuns și la baza stâncăriilor. Acolo, o scară, dar și un grup ce cobora, astfel că am așteptat, ca să nu-mi iau vreo piatră în cap. Matinali nemții de neamul lor, mulți erau deja pe sus; eu am pornit la 8.30 de la gară și-am făcut 2h până pe primul vârf – din Planken am avut și un mic vertical: 5km cu 1200m+.

Nu știam la ce să mă aștept, dar asigurările mi s-au părut suficiente cât să se combine siguranța cu interactivitatea. În definitiv, poți să nu le folosești, iar eu am făcut asta des acolo unde erau hornuri, de exemplu, fiind și uscat, fără zăpadă.

Pe turnurile de piatră cu câte o cruce pe moț (probabil de aici denumirea de Drei Schwestern/Trei surori) se aflau cățărători, iar pe fiecare pietroi disponibil din jur… câte un om. Așa am aflat repede că nu prea pot să fac poze sau să stau la pauză, locurile bune, desigur puține, fiind ocupate deja. Asta e, am salutat și mi-am văzut de potecă mai departe, uneori trebuind să depășesc cu grijă, cu o mână pe cablu, nefiind loc pentru două persoane.

După zona aceasta care înțeleg că dă tot numele muntelui (este și vârf propriu-zis, probabil pe a treia stâncărie și pe care chiar scrie Drei Schwestern), dar care nu e cea mai înaltă de pe creastă, am continuat cu multe sus-jos-uri și multe porțiuni cu trepte săpate și/sau cabluri, locuri ce mi-au adus aminte de Strunga Dracului.

Trebuie însă să menționez că, deși sunt amenajări consistente, traseul nu merge „alergat”, e destul de solicitant pentru mâini și picioare, unele trepte cer ditamai pasul (pentru cine are picioare lungi) și necesită atenție continuă. N-aș putea să compar cu creasta Pietrei Craiului, că acolo hăul e mai mult pe o parte, aici era deseori pe ambele și destul de… fatal. E clar că l-au făcut ca să se poată parcurge creasta, dar nu ca să fie ușor.

Și dacă pe Drei Schwestern nu am avut loc de poze, am sperat că pe următorul, Kuegrat, îmi fac și eu un selfie. Mai alergare, mai cățărare sau mers rapid și iată-mă pe vârf. E marcat cu un soi de piedestal pe care făceau unii picnic. Nu mi-a venit să cred! Și normal că nu am făcut selfie cu el-și-ea și mâncarea lor întinsă pe ceva hârtie, nu era ziar, dar pe-acolo… Am zăbovit o clipă cât să-i aud vorbind, erau curioasă de nație – vorbeau ceva dialect, ori elvețian, ori austriac, dar clar, erau de-ai lor… Bonus la ghinion, în jur puține locuri de stat jos în siguranță și din nou, ocupate.

Am descățărat pe un cablu și apoi am intrat într-un „șarpe” de trepte unde am dat de doi bătrâni ce se mișcau destul de lent pe urcare. A trebuit să aștept puțin să nu le dau pietre, iar apoi ca să găsim un loc sigur de trecut unii pe lângă alții.

După, în schimb, a urmat o super faină potecuță, alergabilă, pe versantul estic, pe care am dat drumul picioarelor; nu că m-aș fi grăbit undeva, dar era super fain sentimentul să alerg pe acolo. M-am tot întâlnit cu drumeți venind din față, mulți singuri, mulți fără nimic la ei, doar în bocanci și la tricou. Singura tipă singură avea ditamai rucsacul 🙂

Pe următorul vârf, Gafleispitz, era ditamai crucea, dar și un grup mărișor, ce speram să se urnească până ajung și eu sus. Urcarea m-a cam stors de puteri, căci era în soare și fără o adiere de vânt. Dar compensa cu priveliștea spre est, spre o mare infinită de vârfuri…

Sus erau tăpșane cu iarbă, iar nu stânci ca la ultimele vârfuri, astfel că am dat rucsacul jos să-mi caut diverse, în special flask-ul de rezervă – cam începusem să simt setea, nu băusem destul. Și cum erau prea multe grupuri și vorbăraie, am repornit.

Poteca era din nou alergabilă, deși uneori avea un mare hău pe dreapta, dar tot mai înconjurată de vegetație, de jnepeni, iar în curând urma o intersecție: se vedeam în stânga niște serpentine ce urcau pe un grohotiș alb și în dreapta un perete. Evident că am ales dreapta, pe hartă se vedea ca fiind mai scurt (îmi făcusem damblaua, îmi era sete) și într-acolo era și Schaan, unde voiam să ajung.

Intrarea pe Fürstensteig e marcată printr-un indicator însoțit de semnul ”atenție, căderi de pietre!”.După câteva curbe, similare cu ce parcursem până aici și care fusese pe gustul meu (singură, tehnic, aerian dar sigur), mi s-a dezvăluit și restul potecii și am rămas: uau!

Era de fapt o brână, nisipoasă, tăiată în stâncă. Deși senzația e că poți merge și fără să te ții de cablu, prăpastia cu turnulețe „de nisip”, crestuțe și râpe friabile, într-o continuă măcinare și curgere inspiră la stat cuminte.

Ce m-a uimit și mai tare decât această „săpare” a potecii, a fost lungimea ei. Când credeam că se termină după o muchie, urma o nouă vale traversată după aceeași rețetă. Să urci pe aici însă, e mult mai indicat.

La un moment dat, am auzit pietricele venind de sus pe un vâlcel și am rămas sub perete. Nu erau mari, dar vreun minut au tot curs la vale angrenând și altele, iar după zgomotele amplificate de ecou păreau să se oprească destul de jos. Cum nu era altă potecă deasupra, probabil ceva animale le-au declanșat.

Oricum, la cum arată locul, e evident că e ceva absolut normal, iar când plouă sau se topește zăpada trebuie să fie de… neexperimentat (nu știu dacă aici există conceptul de „traseu închis iarna”, dar probabil fiecare își știe nivelul).

M-am bucurat totuși că s-a terminat. A fost mai mult de un kilometru de brână, și în afară de cele câteva trasee de via ferrata, n-am mai parcurs ceva asemănător (pe creasta Lisengrat, în Alpstein, e stâncă sănătoasă, senzația e cu totul alta).

Total neașteptat, după atâta stâncărie, cărarea a devenit superbă, printre iarbă mare, verde și zade sau pini. Apoi, și-a tot schimbat specificul, dar tot faină a rămas. Un single trail perfect de alergat, cu singura mențiune că mi se făcuse atât de sete încât energia scădea și scădea de parcă nici nu mai vedeam bine…

Am realimentat cu apă în zona Gaflei deși era de la un jgheab de vite și scria că nu e potabilă, însă cum am testat și altădată, nu m-am temut. Singura chestie e că beau totuși mai puțină. În mod neașteptat, continuând coborârea și imaginându-mi-o mai mult pe forestiere, iar am intrat pe potecuțe înguste, unele destul de faine, altele destul de accidentate și obositoare, trebuind să fiu atentă la rădăcini și pietre de tot felul.

Am ajuns la ceva ruine ale unui castel și iar am luat apă din sursă nepotabilă, mai ales că era foarte cald, nu mai adia nimic, iar energia mi se diminua văzând cu ochii, înfrânată și de mici urcări (mâncată eram și mai aveam batoane, dar setea…).

Și încă n-a fost nimic, când am mai coborât și ajuns la rețeaua de drumuri/poteci galbene, m-am încurcat în ultimul hal și nu mai aveam niciun spor pe forestierele de pietriș fiert la soare. Mai mergeam, mai alergam, oricum, foarte demotivant… Abia când am ajuns în dreptul gării, i-am dat „drept la vale” și evident că am nimerit bine, pe lângă potecile marcate sunt foarte multe potecuțe ale localnicilor.

Noroc că mai luasem ceva apă de la o fântână, de această dată din oraș și era și potabilă oficial, că nici n-am oprit bine activitatea pe ceas că și văd autobuzul pe lateralul gării cu direcția Buchs, deși pe tabelă scria că pleacă în 20 de minute. Când am văzut că dă să pornească, am sărit în el și aia a fost, am activat călătoria din interior și abia apoi am început să mă „aranjez” și eu.

Din greșelile învățate data trecută când am fost singură, acum am avut baterie externă, dar adaug pentru data viitoare să am mai multă apă când e cald (inițial am avut un litru, băut pe sus, pe urcare fiind umbră nu am simțit nevoia, dar a fost un efort considerabil care și-a cerut plata mai târziu…)