Muntele nu pleacă nicăieri. Piatra Iorgovanului

17 iunie 2012, Munţii Retezatul Mic

Acest jurnal, puţin amânat, a fost de fapt scris în gând pe potecile Retezatului Mic. Acum îl redau cu o strângere de inimă: nu va putea fi mai natural sau mai sincer ca atunci, doar muntele a fost găsit şi lăsat în acelaşi loc punându-mi la îndoială o parte din naivele vise sau fundamentându-mi unele principii.

Cred că toţi cei care mergem pe munte am avut de-a face cu sintagma asta: muntele nu pleacă nicăieri. Fie că le-am spus-o altora, fie timid nouă înşine, fie am zis-o ca judecată general valabilă sau ca potrivită în nu ştiu ce context nefast, oricum ar fi, în urma ei urmează un: aşa o fi, dar…

Unde, când, cine şi cum

Tura s-a petrecut a doua zi după Retezat Trail Race (RTR), o zi perfectă pentru mine căreia orice i-ar fi urmat, n-ar fi putut egala-o, dar cine ar putea refuza încă o zi pe munte??! Am pornit la drum, de data asta ca simpli drumeţi: eu, Mike, Radu, Dani şi Mihaela şi două obiective clare: să ajungem pe Vârful Piatra Iorgovanului (2014m) şi astfel, să ne şi refacem după efortul intens din ziua precedentă printr-un nou efort. Ni s-au alăturat pe rând CNPT-iştii şi Hoinarii, gaşca mărindu-se considerabil printre pauzele de grupare şi regrupare.

Traseul:  (desenat de Mike) Punct Galben pe Valea Scorotei (dreapta din şoseaua DN66a, în aval de Câmpu lui Neag, la doi kilometri până în localitatea Câmpuşel – este un pod şi stâlp de marcaj la intrare pe traseu). De la stâna din Scorota, n-am mers spre dreapta spre şaua cu acelaşi nume ci am ţinut stânga, pe potecă ciobănească, iar după urcarea a două căldări succesive am ajuns pe Culmea Drăcşan de unde am urmat spre stânga marcajul Bandă Roşie până pe vârful Piatra Iorgovanului, coborârea făcându-se pe Triunghi Roşu până înapoi la şosea, în aval de maşini, la Câmpuşel.

Timpi: 6h 30 minute tot circuitul din care: 1h30min până la stână, 2h urcarea până pe Culmea Drăcşanu,  1h30min până pe Piatra Iorgovanului, 1h 30 min coborârea. Trebuie să menţionez că au fost nişte pauze destul de mari în zona stânii, dar şi un mers susţinut fără prea multe pauze pe culme şi pe porţiunea de coborâre.

Legături cu legătură:
– jurnalul de la Mike: RTR şi Piatra Iorgovanului
– albumul cu poze (prima parte este dedicată RTR-ului): 16-17 iunie 2012, Retezat Trail Race

Muntele – atât de fascinant că te pune pe gânduri

Am început a urca într-un ritm lejer asta şi pentru că deşi se anunţa o zi caniculară, pe valea îngustă a Scorotei, ca nişte chei fără apă, răcoarea ţinută de pereţii de stâncă ne plăcea mult prea tare. Apoi, mai era şi Radu care avea oarece probleme cu glezna. Sincer, nici eu nu debordam de energie, mai ales că soarele mă arsese în ziua precedentă de nu-mi puteam suporta tricoul pe piele şi astfel că băşica din talpă era deocamdată total ignorată. Deh, ca după concurs când toate bubele se-arată, dar cum să refuzi încă o tură, de parcă muntele ar pleca undeva. El nu, dar noi plecăm, prietenii pleacă…

În ziua precedentă nu-mi mai tăcuse gura şi-acum compensam prin tăcere şi gânduri de tot felul. Respiram aerul rece şi căutam cu ochii tainele muntelui. Un munte nou, în care acum ajungeam prima dată deşi m-am născut oarecum la poalele lui şi după nişte ani în care cei de-un leat cu mine s-au săturat deja de umblat munţii.  Poate şi de-aceea setea de munte mi-e greu de potolit de parcă muntele ar sta doar pentru un timp. Nu, el e Timpul, dar pentru noi timpul a tot trecut şi tot trece…

Mihaela şi Dani

Călţunul Doamnei – mereu aplecat că a trebuit să-l întorc pentru poză 😀

Pălăria Cucului

norul-pălăriuţă

Şi cum urcam noi agale, ne-au prins din urmă Silviu şi trupa CPNT care treceau astfel de la statutul de voluntari la cel de drumeţi. Cum şi ei aveau acelaşi traseu în plan, ne-am alăturat unii altora. De cum am ieşit la soare în poieniţă, am văzut în soare un adversar de nădejde şi i-am cedat repede prin pleoştire.

La stână am făcut iar popas şi ne-am refăcut rezervele de apă. Aici, pofta de brânză a luat amploare extinzându-se la tot grupul şi s-a cumpărat un caş proaspăt de vreo 3 kilograme (17 lei kg, eco eco, dar cam scump, părerea mea…). Ne-am mai învârtit un pic pe motivul unui loc bun unde să mâncăm caşul (timp în care foamea mă cam încolţise brusc, de poftă fireşte şi nu eram singura în suferinţă) şi am urcat încetişor un pic deasupra stânii unde nişte brazi ofereau deja mult râvnita umbră.

Între timp ni s-au alăturat şi Hoinarii, cu Elena în frunte aş putea spune, având în vedere că luna a opta aproape, dacă nu mă însel, n-a ţinut-o defel departe de munte. Discuţia cu muntele care nu pleacă nicăieri iar ar putea fi aplicată, însă e a Elenei şi dacă aş avea o sarcină care să meargă bine şi o condiţie fizică excelentă, cum Elena chiar are, atunci nu m-aş da nici eu înapoi de la plimbările pe munte.

Miha şi Mike – popasul de la stână

Şaua Scorota în stânga sus şi abruptul de vest al Culmii Piule-Pleşa

capre negre coborâte la adăpat vis-a-vis de stână

stâna din Scorota

coboară oile muntele – aliniate perfect 

pauză de caş şi umbră

izvorul

Acum zările şi peisajul îmi erau un pic mai cunoscute căci pe creasta Piule-Pleşa mersesem în ziua precedentă, iar acum îi puteam admira abruptul stâncos dinspre vest, prin Şaua Scorota trecusem, Oslea din Vâlcan mi se arăta în adevărata ei splendoare, mult mai clară, iar partea aceasta de munte îmi părea interesantă prin îmbinarea de plaiuri înierbate cu zone stâncoase impunătoare şi pâcluri de jnepeni.

Cu pauzele mici şi dese timpul trecea, iar noi ne propusesem să fim la ora patru la maşină ca să ajungem în Bucureşti la o oră totuşi decentă (distanţa casă-munte e şi ea vinovată de exploatarea la maxim a timpului pe munte…). Cu alte cuvinte, eu, Mike şi Miha îl cam presam pe Radu cu ce facem, tot înainte sau ne întoarcem, pornind de la ideea că depindem de glezna lui, iar traseul abia a început. Dani aduna flori de cimbrişor, dar oricum majoritatea era formată de noi, fetele. Radu însă răspundea „când mai ajungem noi prin muntele ăsta??!” şi aici rămâneam cumva fără replică căci da, muntele nu pleacă nicăieri, dar… nu ştim pe ce alte cărări ne duce viaţa.

acolo sus pe culme vrem s-ajungem

După primul urcuş ajungem în căldarea superioară şi am ştiut cumva că vom merge până la capăt. Coborârea pe plai n-ar fi fost prea plăcută, iar Radu ţinea pasul foarte bine cu noi toţi – vorba lui Mike: pe Radu doar când o fi la pat o să-l cred că-l doare cu adevărat!

Urcuşul din căldare e destul de abrupt şi în lipsa unei poteci bine bătute, destul de greu. Probabil că o potecă mai bună s-ar fi lăsat şi mai în stânga, dar simţeam că toată lumea vrea să ajungă sus cât mai repede. Mersul pe curba de nivel îmi trezea băşica din adormire şi am preferat să urc drept, dar foarte abrupt. M-am alătura astfel lui Radu care şi el renunţase la potecă pe acelaşi considerent de a prefera călcătura dreaptă, perpendiculară pe pantă. N-a fost simplu până sus, dar a fost interesant – pe urcare mi-a revenit şi energia, mai ales că adia şi ceva vânt; binecuvântat vânt!

ceapă sau usturoi de munte – mirosul a dat-o de gol 😀

De pe Culmea Drăcşanu se vede Retezatul Mare şi se vede frumos. Să nu te saturi privind, să nu te dai plecat, să nu fii nevoit să te întrebi când oi mai veni eu pe-aici??! După o altă pauză de regrupare, hidratare, mâncat dulciuri, am început a urmări firul culmii şi prima parte însemna o coborâre destul de abruptă. Genunchii se cam resimţeau după RTR , tălpile şi ele, unghiile cele negre şi mai şi. Poate că era mai bine să stau şi să mă refac, m-a încolţit un gând, dar era în minoritate. În momente de astea chiar simţi că muntele ar putea pleca undeva şi că uneori nu poţi lăsa pe altădată.

pe Culmea Drăcşanu, iar la orizont de la dreapta la stânga: Vârful Custura, Custura Păpuşii, Vârful Păpuşa, apoi Peleaga şi vârfurile ce domină Căldarea Bucurei

plaiuri cu stâne şi oi

dar şi drumeţi

Valea Scorotei, acolo jos undeva e stâna

coborâm, în şa va apărea şi marcajul BR – în depărtare profilul Pietrei Cloşani

mormoloci de toate vârstele, iar apa e pe sfârşite…

Trebuie să vă spun că după intrarea efectivă pe firul culmii  (avem şi marcaj de-acum, bandă roşie) gândurile au început să se cam estompeze şi să mă las, în sfârşit! furată de munte. E momentul când oboseala dispare, când Claudia se restartează. Aşa funcţionez, stau şi mă frământ cât mă frământ, dar apoi îmi revin şi acţionez – câteodată cred că, paradoxal, tocmai din lamentare îmi trag energia…

Imaginilor Culmii Piule-Pleşa şi Vârfului Custura li se adaugă alt chip al Retezatului Mic şi totul începe a se completa, a se lega. Peisajul înspre sud e dominat de Creasta Oslea, dar şi de Piatra Cloşani (mulţumim Alex pentru lămurire), spre nord de plaiuri line cu oi şi stâne peste care abia se văd crestele Retezatului Mare (Slăveiul, Căldarea Zănoaga), înapoi e parcă tot mai departe culmea de unde venim, iar înainte e Iorgovanul, seducător nu neaparat ca înălţime (2014m) ci ca profil, renume şi legendă.

Ca trupă mergem destul de răsfirat, cu vorba nu mă întrec deşi trag deseori cu urechea la discuţiile lui Mike şi Mihaela, am timp pentru savurat liniştea, mai ales că nici un gând nu mă mai tulbură. Adaug, muntele nu pleacă nicăieri, dar îl citez pe Nichita „amintiri nu are decât clipa de-acum”.

Încă o zi frumoasă pe munte, iar eu sunt acolo sus. Nimic nu mai doare, nu mai ustură, până şi entuziasmul e potolit şi indiferent la faptul că a doua zi aveam să mă aflu din nou în Bucureşti, din nou la serviciu. Contrastul între astfel de zile îmi pare uriaş uneori, dar aş fi fost un om mult mai sărac dacă nu l-aş fi observat.

Sunt tot mai nerăbdătoare pe măsură ce ne apropiem de vârf. Traseul e compus dintr-un sus-jos care trec însă mult mai repede decât anticipam. Înainte de urcarea efectivă pe vârf întâlnim marcajul triunghi roşu pe care vom coborî, dar ne continuăm asaltul final. Piatra de pe vârf e albă, calcaroasă, ca o barcă şi cumva domină prin culoare şi formă peisajul. De fapt, tocmai datorită rocilor calcaroase partea de Retezat de la Culmea Piule-Pleşa spre Iorgovan mi s-a părut asemănătoare Craiului şi mult mai bogată floristic decât zona Vârfului Custura unde celebrele roci granitice oferă un peisaj dominat de pietrele acoperite de licheni, aderente ce-i drept şi printre care doar rododendronul reuşeşte să înflorească versanţii.

de-acolo venim

şi spre Iorgovanu ne ducem (a doua formaţiune pietroasă de la stânga la dreapta)

Pe vârf ne străduim să încăpem cu toţii şi petrecem minute bune, foarte plăcute de-altfel. Locul e impresionant, iar peisajul de jur împrejur şi mai şi, văile căscându-se abrupt de-o parte şi de alta.

de pe vârful Piatra Iorgovanului spre Oslea

toţi într-o barcă

Că trebuie să mai şi plecăm nu încape vorba. Aşa e la munte, alergi visător spre creste, le respiri aerul şi le sorbi cu ochii frumuseţile ca mai apoi, să te laşi dus la vale de picioare, dar nu şi de inimă. Priveşti înapoi, mai tragi de timp, dar coborârea e coborâre, ziua are capăt, visele au capăt, muntele are poale. El nu pleacă nicăieri, noi plecăm şi niciunde nu ai sentimentul vremelniciei omului mai pregnant ca aici. Ştiind acest lucru, tu om, buric al pământului, parcă mai scazi în mândrie şi mai creşti în curăţenie lăuntrică.

coborâm de pe vârf

covoraş de floricele: albastre genţiene, mov degetăraşi, roz rododendron, galbeni sclipeţi

Ne amintim iar de ora de plecare şi Mike ne-o ia înainte căci va trebui să recupereze maşina lăsată cu 2 km mai în amonte pe şosea. Noi ne răsfirăm iarăşi pe potecă după cum are fiecare ritmul de coborâre. Poteca merge printre jnepeni în partea superioară, apoi prin poieniţe de-o floristică bogată şi totodată variată. Domnului G îi moare bateria, dar eu rămân să fotografiez mental peisajul cu pietre albe, jnepeni cu muguri de-un verde crud, poieniţe cu ronduri de flori albastre şi galbene printre care orhideele albe, garofiţele albe de stâncă, sângele voinicului şi alte minunăţii se arată parcă nestingherite de trecerea noastră.

Într-un fel mă bucur că aparatul e pe tuşă, câteodată simt nevoia să înmagazinez egoist ceea ce văd şi să ţin doar pentru mine, nu pentru că aş avea vreun câştig din asta, ci pentru că muntele cere şi tributul tăriei de sine, al singularităţii, puterii de a face în primul rând singur şi mai apoi, cu alţii împreună.

Mă însoţesc cu parfumul pajiştilor şi mi-e ciudă pe poteca abruptă şi dreaptă care mă duce spre pădure mai repede decât voiam. Traseul e foarte rapid şi direct încât să-l urci pare destul de solicitant. Întâlnesc grupuri de adulţi şi copii şi mă bucur tare că muntele ăsta frumos e descoperit de vârstele fragede. Ce n-aş da să fiu unul dintre aceşti copii şi să am o viaţă înainte în care să ştiu ce-i acela munte… (copil pof fi şi-acum şi deseori sunt mai copil decât adultul obosit poate struni…)

Prin pădure îi ajung din urmă pe Dani şi Mihaela şi coborâm împreună. E incredibilă cât de mare e diferenţa de nivel şi cât de scurtă e poteca căci nu mi-a venit a crede când am ajuns la Jiul de Vest şi la şosea. Mike era demult ajunsă, maşina ne aştepta. Până să apară Radu şi Elena am mai stat la umbră şi apoi inevitabil, a urmat plecarea.

Eram cu toţii bine, timpul fugise cu măsură, gândurile mele se estompaseră şi Muntele rămânea tot acolo. Mă împăcasem cu graba şi dependenţa, cu setea de creste şi cu dorul de pădure şi pajişte, dar ştiam că e doar un moment de înţelepciune pe care câmpia îl va diminua imediat în praful şi în neţărmuirea ei. Şi nu-mi părea rău că-s previzibilă, că-s om, că nu-s făcută din piatră şi nici rădăcinile nu mi-s adânci, că visele mele sunt simple şi nicidecum colorate precum poienile lui iunie din Retezat, şi nu-mi părea rău nici de dorul ce mă va mistui curând căci nu văd cum ar putea fi viaţa fără de doruri. Ceva ceva tot trebuie să mişte munţii din loc.

garofiţe albe de stâncă