Munte şi schi de tură la Cota 2000

duminică, 23 decembrie 2012
Sinaia, de la Cota 1400 la Cota 2000, Munţii Bucegi

– … pot să-ţi las echipamentul meu, zice Muha

Habar n-am când şi cum a început discuţia legată de mers la munte în week-end, dar cred că asta mai înseamnă, pe lângă altele, prietenii câteodată, să te facă să fii prins în iureşul evenimentelor fără prea mult efort din partea ta. Se profila: duminică, schi de tură cu Vali şi Em’, ca o plimbare, nu ştim încă unde, nu ştim exact ce, dar esenţa era doar una: eu aveam să văd ce-i ăla schi de tură 😀

Capitolul Unu. Entuziasm să fie, că de restul mă ocup la faţa locului

De obicei sunt emotivă când încerc ceva nou, dar de data asta n-aveam nici un freamăt, ba chiar mă aventuram în imaginarea unor ture ca şi cum aş fi un schior priceput, dar eu nici pe pârtie n-am trecut de stadiul veşnicului începător.

Sâmbătă seara îmi aduce Vali schiurile şi clăparii Muhăi şi cum mă pune să le fac o probă pe covor, iau inevitabil contact cu inevitabilul: fricaaaa! Conştientizez că schiul e schi indiferent dacă e de tură sau pârtie şi amintirile luptelor mele cu acest sport izbucnesc afară (accidentarea din prima mea zi de schi, chinuielile anterioare de revenire psihică şi fizică pe zăpadă, revenirea şi trecerea de la grupa pregătitoare la cea de începător :D). Prin urmare, am dormit destul de puţin şi de prost, însă la prima oră (şase) eram la gară (la personalul 3001 al drumeţului) deja obosită de la căratul clăparilor şi schiurilor.

Suntem cinci, trei amatori de schi de tură: eu, Vali, Em şi doi amatori de schi de pârtie: Cătălin şi Aurelia. Ne îmbarcăm în tren cu tot carabalâcul şi până la Sinaia ne întreţinem cu covrigi, poveşti, somn şi privit pe fereastră spre muntele ce nu se ascundea în nori prevestind o zi bună.

Stabilesc eu, pe bază de emoţii, nişte etape imaginare: una de călire – cea în care eu car schiurile, a doua de cunoaştere şi de chinuire a schiurilor-  în care voi urca pe schiuri şi ultima, în care schiurile vor face ce vor din mine adică… coborârea. Cât şi cum se va împlini din această premoniţie, vom vedea 🙂

Debarcăm în frumoasa gară a Sinaiei, dar treptele ce urcă în staţiune şi gheaţa-derdeluş de pe trotuarele necurăţate ca şi mersul cu schiurile în braţe mă cam descurajează şi mă sleiesc de puteri… Deja mă întrebam de unde o să mai am energie pentru schi. Mergem spre telegondolă, dar cum telecabina e mai aproape, alegem telecabina. 19 lei un „zbor” până sus la Cota 1400 de unde gata cu plimbăreala, trecem la treaba pentru care am venit.

Capitolul Doi. Cu schiurile de tură poţi mai întâi de toate, să urci

Primul pas e pregătirea schiurilor de urcare, adică lipim nişte fâşii de material pe suprafaţa alunecoasă a schiurilor ca acestea să nu alunece înapoi. Se numesc „piei de focă” sau prescurtat foci, iar iubitorii de animale pot sta liniştiţi, sunt sintetice. Încalţ clăparii Muhăi care sunt un pic mari, dar care evident strâng în punctele esenţiale, sunt puţin cam speriată de sistemul legăturilor ce par mai complicate decât cele de la schiul de pârtie, însă vremea de afară îmi surâde şi mă face să mă bucur tare mult că am venit la munte.

Al doilea pas e acela în care plină de încredere arunc schiurile jos pe zăpadă. Fixez primul clăpar în legătura sa, click! se aude şi e de bine, apoi celălalt picior şi clăparul său şi încă un click! mă aduce în punctul de start. Vali porneşte înainte pe o mică pantă şi îl urmez. Ridic pe rând câte un picior şi vaai! mă omoară mişcarea asta, e grea, e anevoioasă şi am senzaţia că orice efort făcut până acum păleşte… Cum se mişcă totuşi Vali aşa de uşor??!

Vali zâmbeşte şi se apucă să-mi povestească tehnica: schiul nu se ridică de la sol, picioarele se „târşâie” prin ridicarea călcâiului şi împingerea în faţa a piciorului. N-o să stau să vă explic pentru că n-am deloc căderea de-a o face, dar ce e de ştiut e că există o tehnică şi că o dată însuşită, efortul scade. Mă simt super, sunt departe de senzaţia de plutire pe schiuri de tură pe care o dau adevăraţii schiori, dar fiecare pas are un farmec ca de copil mic ce învaţă să meargă.

Pe Drumul de vară acum pârtie lumea coboară şi noi urcăm. Orizontul e dominat de Munţii Baiului acoperiţi de o plapumă groasă de alb peste care un albastru-turcoaz de cer desenează ireal tabloul încântării. De-asta nu mă pot sătura de munte, condamnaţi-mi dependenţa, sentimentul de spectator ce-şi cumpără bilet la acelaşi spectacol şi care de fiecare dată are aceeaşi revelaţie pentru că teatrul e de fapt unul magic.

Facem pauze destul de dese, Vali mă şcoleşte în continuare, descopăr că legăturile complicate au un sens existând diferite trepte de ridicare a călcâiului adaptate înclinării pantei şi încep să mă învăţ a le schimba amintindu-mi cumva de schimbătoarele bicicletei. Pe lângă drum zăpada e mare, dar cu schiurile rămâi deasupra ei şi asta te face să vezi în schiul de tură o mare invenţie, iarna putându-te deplasa astfel pe distanţe mari şi felurite fără a înota până la gât prin zăpadă.

Trec de botezul celei mai înclinate pante unde chiar şi cu focile lipite pe tălpi schiurile vor să o ia înapoi. Mă trag în beţe, mă las cât de în faţă pot ca să dau centrului de echilibru o şansă şi nu privesc decât în jos, nu vreau să ştiu cât mai am până în buza pantei ci doar că înaintez. Habar n-am ce să fac dacă alunec, cum să cad ca să cad mai sigur, cum m-aş ridica după şi singura soluţie e să rămân pe schiuri. O fac cu ceva greutate ascultând de sfaturile băieţilor „nu ridica schiul de jos, fă paşii mici, nu te lăsa pe canturi” şi sub ochiul camerei de filmat a lui Em’ de care mă tem parcă cel mai tare 😀

După acest punct orice altă urcare nu-mi mai dă emoţii ci doar grijă şi tehnică. Apropo de tehnică, câteodată mai uit de ea căci mă fură peisajul şi când simt că trag ca-n jug îmi amintesc că e mai simplu să n-o fac. Noroc că nu sunt în vreo formă fizică de zile mari ca astfel aş fi trecut pe modul „carte multă nu se cere, să fii prost, să ai putere” 😀

Ajungem sus şi simt cum apropierea de coborâre îmi creşte nivelul emoţiilor. Până acum totul a fost minunat, mi-nu-nat!  Ne reunim toată gaşca la restaurantul de la Cota 2000 şi la un ceai povestim cum a fost. Vali şi Em merg să dea nişte coborâri pe pârtiile de acolo (Valea Dorului, Valea Soarelui), eu mai rămân la o cafea pregătindu-mă sufleteşte pentru marea coborâre pe acelaşi Drum de vară pe care am urcat. Nu ştiu dacă aţi înţeles, dar prefer să urc de o mie de ori decât să cobor… (cred că sunt un pic masochistă, îmi place greul şi nu-mi place distracţia??! Mda…)

Peisajul e perfect, simplul fapt că sunt aici mă face să debordez de încântare şi cumva nu mai contează metoda prin care am ajuns pe munte ci faptul că am ajuns chiar şi pentru o mică parte a unei zile scurte de iarnă. Pe un vânticel rece încep desfacerea focilor de pe tălpile schiurilor, ăsta fiind al doilea botez al turei pentru că nu e deloc o operaţiune simplă. Lipiciul e cu dichis, trebuie să tragi cu putere şi fără mănuşi ca să nu te lipeşti de foci, Cătălin mă ajută ţinând de schi în timp ce eu încerc să lipesc fâşia de focă la loc pe folie. Oricum, le dezlipesc şi lipesc eu cumva, dar rămân cu impresia că operaţiunea e una delicată în felul ei mai ales dacă ar trebui să o faci de mai multe ori în cadrul unei ture adevărate de schi de tură.

Capitolul Trei. În care se dovedeşte că nu tot ce urcă mai şi coboară…

Pornim la vale, mai bine zis, băieţii pornesc pentru că eu am uitat să schiez… Incredibil! O iau de la început??!  Dau câteva viraje chinuite, Vali stă după mine, eu stau după mine, îmi cam vine să-mi trag una, dar nu apuc să gândesc asta pentru că dau de pământ cu şoldul stâng. Mă ridic, sunt ok, mai virez un pic şi dau şi cad şi pe şoldul drept. E perfect, se anunţă o coborâre cu cântec. De fapt, s-ar anunţa dacă aş fi un altfel de om… Mă gândesc că vreau să merg la schi în Austria cu prietenii, că i-as întârzia prea tare pe băieţi dacă m-aş chinui să cobor în ritmul meu traumatizant, că oricum n-aş simţi nici o plăcere ci doar mi-aş hrăni ambiţia şi frustrarea că încă nu ştiu să schiez şi hotărăsc să renunţ după maxim zece viraje amărâte.

E ok, sunt împăcată cu decizia, sunt chiar mândră de ea, de fapt, îmi atinsesem scopul de a încerca schiul de tură, iar partea cu distracţia şi plăcerea coborârii nu era inclusă. Spre soare mări de nori şi dungi portocalii desenate pe cer mă hipnotizau, muntele mă făcea fericită şi singurul regret era că va trebui să cobor înainte ca el să apună. Mi-am tot imaginat de atunci apusul acela portocaliu…

Am urcat înapoi la telecabină cu schiurile în braţe şi abia m-am putut rupe de locul acela unde pentru o clipă avusesem întâlnire cu fericirea. La 1400 ne-am reîntâlnit cu toţii şi ne-am redat întâlnire în Sinaia pentru că băieţii au zis să coboare mai departe tot pe schiuri, pe drum. Am înţeles că au dat mai mult la beţe aşa explicându-se de ce s-a făcut noapte între timp.

Pe lungul drum spre gară au urmat o serie de peripeţii, ba nu ne mai găseam unii pe alţii, ba ne-am trezit că trebuie să băgăm un sprint să prindem un tren în 13 minute, unii au mai luat şi trânte (eu una am alunecat pe spate, am aterizat pe burtă cu schiurile deasupra-mi în timp ce Vali alerga în clăpari pe scări), în gară transformăm cumpărarea biletelor într-un episod tragicomic cu „Valii, n-am destui bani!”, Vali aleargă, pune schiurile într-un coş de gunoi compartimentat ca într-un rastel dedicat cât caută portofelul, portofelul nu se dă găsit prea repede, eu întreb casiera „are trenul întârziere?” şi de data asta n-are, „fir-ar!” dar gata! avem banii, iau biletele şi chiar mai avem şi câteva minute în care să râdem până ce trenul soseşte în gară.

Suntem în tren, e cald şi e bine, râdem de toată nebunia, simt că viaţa e mai frumoasă când e plină, am prieteni, am un om iubit la care mă întorc acasă, am învăţat ceva nou, am lăsat un apus pe altădată, am…

Capitolul Patru. De la boemie la concluzii

Schiul de tură e un mod de-a ieşi iarna din casă, de a merge pe munte chiar şi atunci când zăpada e mare. Turele ideale pentru mine ar fi zonele ferite de avalanşe gen drumuri forestiere, păduri, munţi mai puţin înalţi, dar chiar şi dealuri. Totul e să mai învăţ să şi cobor. Mişcările nu sunt greu de învăţat, echipamentul nu e chiar ieftin şi nici uşor de găsit (sau se poate adopta soluţia prin care aceleaşi schiuri sunt folosite şi pe pârtie), dar cred ca investiţia o dată făcută şi pusă în practică merită din plin.

Mi-am mai dat seama că dorul de munte se poate curma printr-o urcare facilă, mecanizată la Cota 2000 unde poţi sta şi admira cu orele peisajele fără a schia, fără a avea un alt scop decât acela de a fi sus, pe munte. Nu e chiar ieftin, dar când vine vorba de suflet cine mai socoteşte…

harta din care reiese că telecabina din Sinaia e mult mai accesibilă decât telegondola…	harta pistelor de schi din Sinaia
tarifele la telegondola de la 1400 – atenţie la telecabină cunt altele	schipass-ul la telegondola din Sinaia

Album foto: Schi de tură la Cota 2000.

Mulţumiri Muhăi pentru împrumutul echipamentului şi astfel înlesnirea primului meu contact cu schiul de tură, lui Vali şi Em’ pentru lecţii, răbdare şi mai ales, tovărăşia tare plăcută 🙂