Moldoveanu în zori, Moldoveanu prin nori

„Oprește Doamne clipa, cu care măsori eternitatea…”

„Opreşte trecerea!
Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire,
dar, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”
În marea trecere, Lucian Blaga

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Făgăraș
data: 24-25 septembrie 2011
drumeţi : Andrei și Claudia
traseu: TR Victoria – Valea Viștei – Portița Viștei – Refugiul Viștea Mare și retur
timpi: 6.5 ore la urcare, 4 ore la coborâre (mers de voie)
traseu secundar: BR Refugiul Viștea Mare – Vârful Viștea Mare(2527m) – Vârful Moldoveanu(2544m) și retur
timpi: 1 oră dus, 15 min întors (mers alert)

Unele povești încep pe hol

Da. Plecam la serviciu vineri de dimineață. Eu. Andrei. Cu o seară înainte ziceam ceva de biclă în week-end-ul ce bătea la ușă și de Moldoveanu în cel viitor – anunțat de o tură de pe carpati.org. Cu adăugarea că ar fi o mare realizare pentru mine anul ăsta… (pentru cine nu știe încă nu pășisem pe cel mai înalt vârf al țării)
– Unde mergem? La munte? întreb eu sperând la o combinație de genul o zi biclă, una munte.
– Pe Moldoveanu, zice Andrei scurt și la obiect după cum îi e felul.
– Pe Moldoveanuu? și zâmbetul îmi forțează obrajii de nu mai pot!
– Îhîîî!
– Sigur nu mă minți? Râzi de mine! Mai că nu-mi vine a crede, dar Andrei zâmbește și ieșim pe ușă. El merge cu bicicleta la serviciu, așa că drumurile noastre se despart și eu sunt deja pe modul „mamăă, ce mă fac??! Mol-do-veanu?”

Încă nu era sigură treaba. Așteptam confirmarea, stau la serviciu ca pe ace. Oricum n-ar fi glumit el cu ceva atât de important pentru mine, dar… nici DA n-a zis 😀 Și mai știam ceva: Andrei e omul care mai întâi cercetează vremea și apoi iese din casă. Eu… vijelie! Hai, hai și apoi… stai! Șiii.. mă uit după prognoza meteo cu sufletul ghem. Găsesc o grămadă de site-uri pe care norii și ploia păreau în toi, dar mă bazez pe singurul care arată soare și șutez cât colo fiecare îndoială ce mă încearcă.

Mai apoi am aflat de la Andrei că dumnealui știa deja cum stă treaba cu ceața, norii și posibila ploaie, dar după ce mi-a văzut zâmbetul ăla (cred și eu că nu degeaba eram toată zâmbete și artificii!) n-a mai dat înapoi.
Mulțumesc Andrei.

Drumuri și amintiri

Andrei a mai fost pe Moldoveanu de vreo două ori, iar Valea Viștea a mai urcat-o o dată, însă pe varianta completă din Victoria pe vremea când nu avea mașină. Am vrut să amintesc de acest lucru căci am rezonat la povestirile de-atunci, cu mers pe forestier până la capătul răbdării și chiar după, mers condimentat cu oboseală, hărțuire canină, dormit în gară și câte altele, lucruri pe care eu nu le-am trăit și cărora le regret lipsa doar din prisma experienței. Ca el au fost și sunt încă mulți alții ce bat nu doar munți la picior ci și lungile drumuri pietroase de la poalele munţilor și pentru a căror îndârjire și patos am un adânc respect.

Acum, slavă Domnului și micuțului Jimny, înaintăm pe forestierul de pe Valea Viștei destul de mult și am mai fi putut merge dacă știam cum stă treaba la capătul drumului. Treziți cu noaptea în cap și plecați tocmai din orașul mult blamat și rău famat (capitala…), la 10 debutăm totuși în traseu. Avem de toate în spate, cort, sacii de dormit de iarnă, apă și mâncare, dar și mult, mult chef de munte.

 

Mai mergem cam o oră pe drumul forestier, traversăm de vreo trei ori învolburata apă a Viștei Mari, ne strecurăm pe un drumeag nămolos tare și ne bucurăm când zona exploatată se termină căci poteca devine mai pe gustul nostru, adică mai îngustă şi mai sălbatică.

Porțiunea asta de traseu mi-a plăcut tare mult, de atâta umezeală totul e ca în junglă, pământul și trunchiurile copacilor sunt acoperite de șapte feluri de mușchi și ferigi înalte, verdele e proaspăt ca primăvara, iar vuietul apei ne însoțește de pretutindeni: șipote se scurg de pe versanți, cascade mai mici, mai mari se zbuciumă cu putere între stânci cioplite de apă ca niște jgheaburi, bolovani uriași prăbușiți ca pietricelele și buștenii plimbați ca niște simple bețișoare – semn că nu prea multe pot sta în faţa urgiei apelor.

 

După ce trecem de refugiu ieşim în golul alpin, mult spus gol, mai degrabă ne plimbăm prin fundul Căldării Viştei care se anunţă lungă, deşi nu-i văd capătul pierdut în ceaţă. Andrei însă îmi confirmă că am dreptate, mai e mult de mers.

Mult a fost, greu a rămas

Când am început cu adevărat a urca, pauzele şi ceaţa s-au îndesit împreună. Fără a avea mare habar despre cum arată creasta spre care urc, nu m-am lăsat totuşi descumpănită şi am încercat să menţin moralul echipei. Îmi era totuşi cam greu cu rucsacul ceva mai mare ca de obicei, motiv pentru care spatele şi umerii ţipau după un strop de confort. Asta e unul dintre motivele pentru care în general urc repede, ca să dureze cât mai puţin căratul. Acum însă nu mi-am dorit nici o clipă să nu ţin pasul cu Andrei, mai ales că era mai dezamăgit ca mine că nu am avut norocul de vizibilitate bună în prima mea incursiune spre Moldoveanu.

 

Ne-am întâlnit cu doi băieţi ce coborau, apoi cu alţi doi şi urcuşul a durat o eternitate de vreo două-trei ore că nici nu mai ştiu cât în timpul măsurabil. Vederea Portiţei Viştei (o trecere îngustă printre două stânci nu vă imaginaţi altceva) a fost momentul în care am respirat uşuraţi. Urcuşul nostru s-a terminat astfel pentru prima zi undeva pe la 2300m altitudine.

 

Tot prin ceaţă am plecat spre Refugiul Viştea Mare, după cum spunea indicatorul la doar 10 minute distanţă. Eram primii, ne-am făcut comozi pe priciurile de sus şi am decis să păstrăm cortul până vedem câtă lume vine şi dacă e nevoie, îl montăm.

 

Somn bun, noaptea lungă şi o speranţă: Moldoveanu fără ceaţă…

Pe la 6 seara am şi adormit cu gândul că până la 6 dimineaţa voi profita de un somn sănătos de 12 ore aşa cum îmi place mie să dorm la munte. Pe la 8, încă seara, m-am trezit, destul de odihnită şi încercând a pricepe prin semiîntuneric şi lumini fulgerătoare de frontale ce se mai petrece: agitaţie cam mare, multă lume, ceaiuri la primus şi discuţii despre sacii de dormit. În plus aş adauga cu uimire: cald. Mie îmi era cald – n-o să citiţi prea des cuvintele astea, eu fiind destul de friguroasă de felul meu.

Am dormit cu greu la loc şi m-am trezit înainte de a suna alarma. Toată lumea dormea dusă deşi pe seară se anunaţaseră mulţi cu trezitul la 6, plecatul la 7. Apoi, nici vreme de trezit şi plecat nu era: beznă, frig şi ceaţă. Amărăciunea mă încerca un pic şi am mai stat o vreme în sac măcar până se luminează de ziuă. Eram împărţită între două gânduri mari şi late:

– dacă urci pe ceaţa asta fără să vezi nimic e ca şi cum doar ai bifa vârful – şi te doare până şi exprimarea

– dacă nu urci, vei regreta mai apoi că n-ai încercat, că n-ai sperat că cerul s-ar putea elibera, fie şi pentru o secundă

Evident că m-am ridicat din sac şi fără să-mi iau cu mine alte chestii decât Micuţa şi ochelarii, am ieşit pe uşa refugiului şi dusă am fost! Era 7.20 dimineaţa, o oră la care de obicei… dorm.

Din fericire ceaţa nu era aşa multă ca în seara precedentă şi am putut cât de cât să-mi fac o idee despre Valea şi Căldarea Valea Rea, am văzut chiar și lacul glaciar cu acelaşi nume şi chiar şi o parte din urcuşul pe Viştea Mare spre care mă îndreptam cu foc.

Întâlnirea cu Moldoveanu – altfel decât mă așteptam

Fiind şi singură şi din fire iute de picior, am ambalat motoarele la maxim, lucru care a ţinut până când abruptul urcuş mi-a păpat tot demarajul. Nici nu mai aveam ce să mai văd în jur căci trecând în jumătatea superioară a vârfului, ceaţa era extrem de densă, uneori nici la doi metri nu se mai vedea poteca. Am încetinit şi urcând eu acolo prin lumea aia albă şi tăcută a nevăzutului, mă trezesc pfâsâită de undeva din stânga. Ceaţa eliberase temporar versantul şi nişte capre negre mă anunţau că sunt şi ele pe-acolo. Eh şi bine-au făcut că am avut şi eu ce să-i dau de lucru Micuţei.

După episodul „caprele din ceaţă în ceaţă au rămas” am continuat urcuşul parcă interminabil până să dau cu fruntea de stâlp. Nu chiar, dar pe-aproape şi indicatorul îmi anunţă cei 2527m ai Viştei Mari, dar şi drumul spre Moldoveanu.

Pornesc spre Vârf cu inima şi mai strânsă. Ioc speranţă de vizibilitate, era deja moartă, eu resemnată, dar împăcată totodată cu această primă întâlnire extrem de intimă până la urmă. Ca să înţelegeţi cât era de ceaţă, uneori poteca se termina de parcă urma să păşesc afară din avion, alteori păsări din acelea mici mi-au trecut pe lângă nas aproape să mă lovească. Ştiam de la Andrei că e o custură între vârfuri la care să fiu atentă, dar cum nu era nici gheaţă, nici umezeală, totul mi s-a părut doar un pic interactiv cât să-mi revin după urcuş.

Nefiind un prea mare ascultător de muzică (în sensul că nu ascult în căşti, la muncă, toată ziua acasă decât doar dacă mă răsfaţă Andrei – şi o face într-un mare fel :”>) mi se întâmplă totuşi ca de fiecare dată la munte să-mi cânte ceva în cap. De fapt, mintea mi se fixează pe câte o melodie până la epuizare şi apoi găseşte o alta şi tot aşa. De data aceasta, fără să-mi dau seama de legătura dintre mica mea incursiune matinală şi versuri, iată ce mă bântuia melodic:

Ei se duc la hanul,
Hanul ulciorului nesecat,
Că s-a-mplinit anul
De când pe-acasă n-au mai dat.

(Pasărea Colibri, Hanul ulciorului nesecat)

Nerăbdarea mea era cumva întreiată de cele „15 min” oficiale de traseu oscilatoriu de nu mai ştiam dacă urc sau cobor faţă de altitudinea Viştei (citisem însă şi ştiam că aşa trebuie să fie însă dacă nu vezi mai nimic percepţia poate fi mult diferită de realitate). Cu toate astea la 8.01 zăream drapelele fluturând. Ajunsesem.

 

Dacă pe vârful Retezat o dădusem pe lacrimi şi sentimentalisme matinale, aici am simţit cu totul altceva. Aş defini atmosfera şi trăirile mele printr-un singur cuvânt: solemn. Frigul îmi înţepa obrajii, vântul sufla parcă cel mai tare acolo sus, ceaţa curgea în valuri dintr-o căldare spre alta, pânza colorată a steagurilor fâlfâia în zbateri spasmodice, de pe tăbliţe de tablă cuvintele din litere cioplite mă infiorau. Nici o lacrimă, nici un gând, nici o întinare lumească din partea mea. Aş fi aprins o lumânare, aş fi spus o rugăciune, aş fi plecat pios capul, dar mi-am păstrat un calm solemn de soldat.

Încep să văd că vârfurile se cuceresc împreună, dar se trăiesc de unul singur. Poate şi farmecul singurătăţii în zori de zi are o parte din vină. Nu mi-a părut rău că am păşit acolo sus ca într-un templu de ceaţă, a fost ca o menire, ca un semn. Şi eu cred în semne. Cred în locul şi momentul potrivit şi în omul care nu le iroseşte. Şi mai cred că urmându-mi chemările şi nu ambiţiile sau orgoliul voi putea fi cu adevărat liberă…

Pe Viștea la vale

Coborârea de pe Moldoveanu înapoi la refugiu a durat cam 15 minute şi fără să alerg – doar mers alert 😀 Am luat rucsacul pregătit de Andrei între timp şi am pornit iarăşi spre lunga Vale a Viştei. Cu ochii tot după Vârf însă. Mi-ar fi plăcut măcar să-l văd și altfel decât îl văzusem. N-a fost să fie de data asta.

Fără să ne grăbim, ritmul coborârii a fost destul de bun. Îmi plăcea liniștea dintre noi. Se auzeau doar pașii și sunetele vârfurilor de metal ale bețelor de trekking. Priveam deseori în urmă spre creastă și parcă nu-mi venea a crede ce sus rămâne muntele în urmă (și ce mult urcasem orbește cu o zi în urmă!). Apoi apele au început să se adauge liniștii noastre. Și soarele să ne răsfețe cu raze blânde de toamnă. Și dintr-o vorbă în alta să ne apropiem de sfârșitul călătoriei noastre.

 

Valea se închide în urma noastră. Vârful Viştea Mare se ghiceşte undeva acolo sus în dreapta. Tălpile ne ard împreună, mâinile se ţin împreună. Andrei mă întreabă dacă mi-a plăcut tura, muntele, Moldoveanul. Da, ştie că da. Ne-a plăcut. Sunt fericită şi tălpile pot arde oricât! Ochii îmi sunt după mure şi alune şi uneori privesc în urmă. Din ce în ce mai scurt căci muntele se pierde în ceaţă şi creste verzi din vârfuri de brazi. Mai vin! îmi promit. Până când Făgăraşul îmi va dărui o clipă de senin… și ca om ce sunt, n-o să mă mulțumesc doar cu una!

________________________
Slalom printre mai multe fotografii, albumul foto „24-25 septembrie, Fagaras, Valea Vistei – Moldoveanu”.