Mittlerspitz și primele zade galbene

După fiecare perioadă petrecută în România, reintrarea în ritmul vieții din Elveția e anevoioasă. Nu că ar fi ceva deosebit, rutina cu job în timpul săptămânii și munte în weekend e bătută în cuie încă de când locuiam în Brașov, dar există o lentoare greu suportabilă. O indecizie continuă. O lipsă de chef. Un „ceva” care se repetă de fiecare dată și care afectează inclusiv „unde mergem?”. Dar când e ultimul weekend cu vreme bună și timpul frunzelor galbene, ne urnim ca familie: ai mei pe un munte, eu pe cel de vizavi – Mittlerspitz.

• Sâmbătă, 18 octombrie 2025, Alpii Rätikon
• Traseu: Fläsch-Luzisteig (715m) – Mittlerspitz (1899m) – Șaua Guscha (2045m) – Säga (500m)
• Date: 19km, 1450m+, strava, 4h
• Hike pe urcare, alergare pe coborâre

Andrei are meritul de-a se fi mobilizat să meargă cu Miruna pe Regitzer Spitz, un muntișor de pe Valea Rinului pe care am mai fost. Și cum aveam nevoie de mai mult, în special de timp doar cu mine însămi după două săptămâni exclusive cu Miruna, mi-a fost sugerat (sic!) să mă duc în direcția opusă, o idee foarte bună de-altfel. Așa că am împărțit drumul până în parcare și, de acolo, fiecare cu urcarea lui.

Aș fi îndrăznit la un Falknis, un vârf semeț, nu neapărat foarte înalt, dar era ceva zăpadă și potecile prin acest colț de Alpi sunt foarte abrupte (marcaj bandă albastră de traseu alpin, dificil). În schimb, am pus ochii pe Mittlerspitz, un vârfuleț de unde priveliștea asupra confluenței a două văi ar trebui să compenseze „înălțimea”.

Nu aveam o motivație prea puternică, dar a fost suficient că intru pe ceva nemarcate ca să-mi regăsesc pofta. Primul a fost de nevoie, vrând să nu ocolesc foarte mult pentru a prinde poteca marcată, dar următoarele au fost pe bază de fler – forestierul era însoțit de niște băncuțe ale unui club local și din spatele cărora porneau niște potecuțe prea faine pentru a nu avea continuare. Au fost… superbe.

Cred că cel mai mult m-a bucurat soarele, deși pe pantele abrupte am simțit de vreo două ori că mă sfârșesc de căldură, cu toate că mâinile mi-erau reci pe bețe, iar pe la fiecare trecere pe la umbră, îmi înghețau obrajii și nasul.

Nu am prins foioasele la apogeu, ci oarecum la început, dar sus de tot se vedeau ceva zade galbene, o extra motivație. Spre deosebire de alte zone, pe aici nu prea se pășunează, astfel că poienile erau pline de flori, de insecte, de viață. M-am întâlnit cu puțini drumeți, majoritatea cobora.

Pe micuțul vârf Mittlerspitz, unde crucea e ancorată cu cabluri din motive evidente, am fost doar eu și hăul pe trei părți din patru. Există și continuare nemarcată spre Mittagspitz, se vedea și ceva cablu de folosit pentru descățărare, însă sunt zone clasice de riscuri fără altă miză decât adrenalina. Nu e cazul meu.

Am scos caietul din cutia metalică și mi-am însemnat trecerea. Nu fac prea des asta. Priveliștea a meritat din plin efortul urcușului. Cum am fost deja pe mulți dintre munții din jur, a fost fain să îi observ și din acest unghi.

De pe Mittlerspitz am decis să continui pe creastă până într-o șa de unde puteam coborî spre punctul de plecare sau puteam continua, traversând muntele, și coborând la civilizație de unde puteam lua autobuz, tren sau chiar să mă sincronizez cu ai mei. Dar cum nu știam ce mă așteaptă pe partea cealaltă, decizia urma să fie luată în șa.

Creasta se parcurge de fapt pe o curbă de nivel, nu chiar pe coama ei pe unde e trasată granița dintre Liechtenstein (FL) și Elveția (CH). Bucata aceasta de traseu, printre zade/larice colorate, a fost cea mai faină: înclinația pantei îți pune efectiv priveliștea la picioare!

Din șa, coborârea în căldarea umbrită mi-a rezervat o surpriză: deloc abruptă. Astfel că am decis să continui explorarea. Și chiar a urmat o primă porțiune de alergare faină, pe pământ înghețat, aderent. Pe aici am întâlnit un singur om, un mtb-ist ce-ți căra bicicleta în cârcă. Nu știu care-i era planul, dar părea că știe ce face.

Prin locuri pe unde vacile și-au lăsat din plin urmele, acum fiind însă doar liniște și galbenul zadelor. De la stâna de pe buza căldării părea să pornească un forestier. Dar până acolo am avut și porțiune de pământ dezghețat, însă doar câțiva milimetri la suprafață, astfel că abia îmi puteam ține echilibrul. Și uite așa apreciază drumețul… drumurile.

Ce m-a uimit însă și nu mă așteptam, e că tot acest drum săpat în stâncă preț de câțiva kilometri, care însoțește o ditamai prăpastie, un canion ”fără fund”, face legătura dintre stâna pe lângă care trecusem și Valea Rinului. Dar totuși, pentru o stână alpină, ce deja e închisă la început de octombrie, atâta strădanie, infrastructură?!? (să ne înțelegem, bine întreținut).

Pe de altă parte, Liechtensteinul are puțin teritoriu și acela este predominant montan și foarte probabil aceste drumuri, aparent păstorești, acoperă necesarul multiplelor căi de acces.

Și pentru că și ai mei ajunseseră la mașină iar eu mai aveam doi-trei kilometri, mi-am încheiat tura în goană spre punctul de întâlnire, epuizând toate resursele într-o săptămână cu peste 60km…. O ieșire reușită, dar în continuare cu sentimentul frustrant a ceva ce lipsește. Mai frustrant să ai sentimentul, ca lipsa. Pragmatic, îmi explic. Psihic, o iau de la capăt…

Dar m-am întâlnit cu dragile zade și am explorat un colțișor nou. Pentru cele câteva momente de încântare pură, de libertate, de contopire cu natura, demonii interiori n-au niciun cuvânt de zis.