Ca sa-mi mai treaca din dor si nu numai, ma las purtata de amintiri si ma vad in ziua de vineri, 29 ianuarie 2010, inca la birou, stresata, obosita si cu un singur chef – de-a ma ascunde sub o perna. Intalnirea de iarna a carpati.org nu intrase in planurile mele pentru ca ratasem rezervarea la Cabana Sambata, iar pentru cort era putin cam frig, dar pana la urma, cu o zi inainte, a aparut si sansa.
Muntele, in special Fagarasul, zapada, reintalnirea cu prietenii, cabana, ma asteptau toate si orasul n-a avut si nici nu va avea vreodata o contraoferta pe masura.
Cand ploua si e ceata in oras, cand viscoleste, cand ninge, cand cerul se lasa greu peste toate de parca ar vrea sa le ingroape in tacere si neculoare, dorul de munte isi aduce mai mult decat umbra asupra-mi.
Cum in ultimele saptamani codurile meteo galbeno-portocalii, riscurile ridicate de avalansa, dar si altele lumesti m-au tinut departe de munte, am ajuns sa ma uit cu nostalgie la fotografii, sa rasfoiesc jurnale si sa incerc sa nu ma gandesc prea mult la primul week-end liber…
Dar azi s-a intamplat ceva. Mergand prin ploaie, lasand stropii mici si reci sa-mi atinga parul, fata, am simtit pentru o clipa ca sunt in Fagaras. M-a cuprins o bucurie ciudata si desi m-am reintors cu senzatiile pe pamant stiind ca sunt aici si nu acolo, desi bucuria s-a transformat repede in nostalgie, ziua mea a devenit cu totul alta.
Bineinteles ca ajunsa la caldurica am inceput sa analizez si sa ma intreb. De ce tocmai Fagaras? E oarecum simplu: de fiecare data cand am fost acolo vremea nu s-a sinchisit sa ma primeasca in hainele ei bune – mai ales ultima data – si cred ca undeva in subconstientul meu jurnalul ramas restanta isi cere si el drepturile.
Cand imi fac rucsacul pentru munte am o anumita stare, un entuziasm, energii ce de-abia asteapta sa se dezlantuie, insa de data aceasta indispozitia intregii zile reusea sa umbreasca o etapa importanta a mersului la munte. Treptat insa grijile s-au dat la o parte si am adormit cu gandul la Fereastra Mare a Sambetei pe care numai in poze o mai vazusem.
Am pornit la drum, am atipit rusinos de cateva ori ca mai apoi sa dorm o ora si sa ma dezmeticesc, in sfarsit! aproape de Zarnesti. Am revazut frumosul plai al Poienii Marului si-am ales sa urmam un drum mai pe la poalele Fagarasului si nu DN1. Intre strada si munte se intindea o fasie dreapta de campie din care muchiile se ridicau brusc si toate acestea te faceau sa te simti aproape de munte si sa mai atenueze din nerabdare.
Era putin soare, dar suficient cat sa vezi crestele desfacandu-se in fasii paralele, una cate una pe masura ce inaintam, strada pustie si cam neumblata era ca un bonus sau ca o evadare dupa aglomeratia lasata in urma, iar Jimny se descurca de minune prin zapada abia data la o parte de pluguri. Cateodata drumurile pot avea o insemnatate mai mare decat locurile din care pleci si in care vrei sa ajungi.
Fereastra Mare a Sambetei – ca un miraj. In valea de sub ea ne astepta cabana si intalnirea carpatistilor,
Am ajuns in Sambata de Sus, apoi la Manastirea Brancoveanu si cum mai puteam inainta cu masina am urcat pana la pastravarie unde l-am si parcat pe Jimny si-am pornit la pas spre cabana pe TR. Traseul este lejer, de doua ore si jumatate vara (pe care noi le-am mers si iarna cu tot cu pauze de pozat), urmand in prima parte un fost drum forestier pe malurile involburatei Sambata, trecandu-i de-o parte si de alta pe podetele recent amenajate, iar in a doua parte poteca ce n-ar fi pus probleme daca n-ar fi fost pavata cu gheata din cand in cand. Imi placea cum suna: intr-o zi de sambata, pe valea Sambetei, spre Cabana Sambata.
Peisajul era simplu si infricosator totodata: viiturile dislocasera bucati mari de stanca pe care le rostogolise dupa bunul plac, busteni erau cand stivuiti cu maiestrie umana in gramezi ordonate, cand aruncati ici-colo de parca ar fi fost bete de chibrit, zbaterile raului printre sloiurile mari de gheata facea intreaga vale sa vibreze de-atata vuiet si vaiet, siroaiele inghetasera coborand versantii formand topogane uriase printre copaci, iar dinspre bucatile mari de stanca iti atrageau atentia turturi mari stralucind in soare.
apele Sambetei, reci si nelinistite,
printre sloiuri de gheata, apa curge, pietrele raman… dar numai pana la prima viitura,
poteca fusese batuta intens de cei mai harnici dintre carpatisti,
la marginea padurii, copaci fara padure,
Si cum urcam noi facand planuri si discutand despre una-alta mai ales ca in curand ieseam din padure si se mai anuntau vreo 20 de minute pana la cabana am simtit ca vanticelul care sufla e mai mult decat briza Sambetei. Cu fiecare pas ceva se schimba si nu neaparat in bine. Am inchis fermoare, am strans sireturi, ne-am pus cagulele, glugile, manusile si inaintarea a devenit din ce in ce mai greoaie.
Pasii celor dinaintea noastra disparusera deja acoperiti de zapada viscolita, nisoarea marunta si inghetata te plesnea obraznic peste fata, peticele de stanca maturata alternau cu cele in care te-afundai adanc in zapada si nici ca puteai privi inspre creasta, dar sa mai si zaresti ceva 🙁
Am ajuns la cabana si in sala de mese ne-am regasit o parte din prieteni. Vantul suiera pe la ferestre, soba incerca sa ne incalzeasca pe toti si de-aici incolo voia buna, cantarile si povestile aveau sa ne tina cu adevarat de cald.
Acum era bine, dar noaptea precedenta se lasase cu vreo zero grade in camera sau chiar mai putin, insa cei patiti aveau sa recupereze sufleteste si sa nu regrete ca si-au purtat sambetele pe Valea Sambetei.
Cabana e ca si cea de la Barcaciu, pe stilul vechi, cu facilitati putine si simple, dar care-i dau tocmai farmecul de care se bucura. Putinul face intr-un loc ca acesta, foarte mult.
Eu imi dorisem sa urc in Fereastra si nu am fost singura, dovada ca cei mai harnici veniti cu o zi in urma, s-au trezit de dimineata si-au pornit la drum, dar s-au vazut nevoiti sa se intoarca nu atat din pricina vremii, cat a placilor de zapada care de-abia asteptau un impuls ca sa plece la vale. Auzind si proaspetele lor patanii si pe fondul unei ninsori viscolite pusa pe treaba am acceptat ideea ca cei 1400 de metri ai cabanei e altitudinea maxima permisa de data aceasta.
Spre seara au inceput sa se adune carpatistii si sala s-a umplut pana la ultimul locsor. N-a fost o intalnire-seminar sau ceva de genul asta, s-a cantat la chitara, s-a cantat in versuri muntele, s-au revazut oameni si s-au schimbat impresii, insa dupa parerea si simtirea mea, a fost un moment pe care nu trebuie sa-l supui nici rutinei si nici uitarii.
Iesind afara, am privit cum in noaptea viscolita si rece o cabana lumina prin geamurile ei firave fiind mai mult decat un simplu Adapost si care adunase inauntru inimi iubitoare de munte si frumos – toate laolalta. In acel moment am stiut ca pentru nimic in lume nu mi-as fi dorit sa fiu in alta parte.
A doua zi ne-am trezit, am privit spre creasta, dar Fereastra ne era in continuare inchisa si numai drumul spre casa deschis. Am lasat in urma cabana, am urmat drumul Sambetei si chiar daca am tras de timp cat am putut, a venit si momentul cand a trebuit sa ne luam ramas bun de la munte.
Era a nu stiu cata oara cand Fagarasul ma primea, dar imi refuza pana la capat visele ca un doctor exigent desertul unui diabetic. Nu mai zic nimic, o stii el ce-o sti, ca nici el nu pleaca de-acolo si nici eu nu ma las, iar povestea cu mutatul muntilor din loc n-o voi! muntele-i munte cat ii lumea si pamantul, iar rabdarea si visele fac parte din specialitatea lui.
Cabana Valea Sambetei – duminica de dimineata – unul cate unul carpatistii pleacau spre casa,
de la cabana nu se zarea nimic spre inaltimi, doar Salvamontul si contururi firave prin ceata. Acolo sus ar fi trebuit sa se vada… Fereastra.
Drumul spre casa putea fi scurt, dar n-a fost. Nu ne-am grabit. Desi pustietatea, ceata, ploaia sau drumurile inzapezite ne-au stat uneori in cale, ochii nostri au stiut sa se bucure de locuri si oameni, de calatoria in sine, caci nimic nu mi se pare mai cu pacat pe lumea aceasta decat sa crezi ca toate ti se cuvin sau ca frumusetea la indemana e gratuita si sortita monotoniei.
Poiana Marului – o zona mai mult decat pitoreasca,
point of view I,
Moeciu,
un drum greu la intoarcere, dar care mi-a placut tare mult,
serpentinele se pierdeau sau rasareau brusc din ceata,
point of view II,
Eu nu-mi doresc sa vad gradini suspendate printre cascade cu ape verzi scaldate in curcubee, caci nu caut inca Raiul. Ne gaseste si se revarsa el singur peste noi, cand si unde nu ne asteptam, chiar si in zilele cand pe strada grabiti alergam dintr-o grija in alta, iar stropii reci de ploaie ce ne-ating parul, chipul sunt mesagerii tacuti ai lucrurilor cu adevarat importante din viata noastra.
________________________________________
De luat in seama,
________________________________________
O sa vina si vacanta! Pana atunci banuiesc ca ai de invatat 😉
Asta Da excursie! Ce frumos e sa iti iei rucsacul si sa pleci la drum…de-ar veni vacanta odata! 😛
Oricat de satul de iarna, de ninsori si de friguri as fi, trebuie sa recunosc ca fotografiile tale sunt tare frumoase; iti induc, intr-un fel, o molcoma familiaritate.
Ultima fotografie si ultimele fraze sunt atat de frumoase incat ar merge postate si singure. Un altfel de haiku.