Maratonul Piatra Craiului 2015

Dacă în alți ani abia așteptam să trec pe sub poarta Sosirii, acum amânam… parcă nu-mi venea a crede. Un MPC care a început dureros, pe la kilometrul 4 deja „abandonasem”, dar durerea din dreapta a trecut subit și am hotărât să mă simt bine cât ține, fără tactici, dozare de efort, conștientă că oricând poate să doară din nou.
Carpe diem.
Am iubit pantele pe care le-am urcat, am alergat cu drag pe grohotișuri, am lăcrimat la aplauzele voluntarilor de peste tot și m-am hrănit cu fericire pe poteca spre Zărnești plină de brândușe peste care, când și când, un fluturaș zburda, renăscut și el de superba zi de toamnă.
După 5h32′ treceam linia de sosire, a doua fată.
Felicitări Cindy și tuturor fetelor, data viitoare fiți în locul meu, senzația e incredibilă!

3 octombrie 2015, Piatra Craiului, Zărnești
Maraton Piatra Craiului (MPC) – Gravity, al 10-lea, 41km, 2300m+
Isprava mea: locul 2 open feminin, locul 2 categorie 30-39 feminin, locul 83 open.
Clasamentul open fete:

1. Callewaert Cindy, F30-39, 05:29:39
2. Gican Claudia, F30-39, 05:32:35 🙂
3. Postica Iuliana, F30-39, 05:38:21
4. Dancu Adriana, F18-29, 05:45:54
5. Manea Alexandra, F18-29, 05:47:47

134 de fete înscrise, 133 au trecut linia de sosire în Zărnești
589 de băieți înscriși, 522 au trecut linia de sosire în Zărnești

MULȚUMESC organizatori, voluntari, fotografi, suporteri, celor care au pus umărul și sufletul! 
MULȚUMESC colegi de alergare, prieteni, celor cu o vorbă bună și încurajări sincere! 

---

Înainte de a-mi începe povestea, iată ce au scris alții (în continuă actualizare):

• Adrian Vălean – omul care a pus MPC 2015 sub semnul prieteniei și al fair-play-ului (fb)
• câteva cuvinte de la alpinistul Zsolt Torok, reprezentant Gravity (fb)
• Mihaela Diaconescu, alergătoare, „Am venit ca să mă bucur că revăd prieteni de departe și că alergăm cu toții în jurul acestui munte drag” (blog)
• Silviu Bălan – locul 2 open și categorie – la al 8-lea MPC (fb)
• Florin Munteanu – locul 4 open, 1 categorie, esența concursului… EMOȚIE (fb)
• Dragoș Ciobanu, impresii din ritmul 7h35min (blog)
• Cătălin Florescu, după ultra-ul de la Ciucaș cu un foarte bun timp 5h35min (blog)
• Cristina, locul 10 la categorie, 34 la open feminin (blog)
• David Iancu, prima participare la MPC, 5h49min (blog)

---

Un maraton înseamnă să iei startul

Eram plouată. Nu-mi venea să mă scol, să mă dau jos din pat. Cred că s-a și făcut bâză pe seama stării mele, dar nu auzeam mare lucru în jur. Alături de mine, Vio, Octavian, Mike, Ioana, oameni zâmbitori cum ar fi trebuit să fiu și eu. Mă simțeam grea, ca după o cină copioasă și nu era cazul. Disconfortul era și psihic, nu doar fizic. Retrospectiv privind, nimic nu prevestea ce va urma să vină.

Am încercat să mestec un baton, l-am împărțit frățește între cei doi cățelandri ce m-au acostat în parcarea de la Gura Râului. Mike și Ioana făceau încălzirea, eu nu. Am ajuns în zona de start. Aici, oameni faini, tot mai mulți prieteni. Teo și Vali veniți tocmai de la Lupeni, Ruxache răcită, dar fericită că e la start. M-am așezat în față, încercam să mă ascund de oameni, iar în față ești tot mai singur. Veselia e mai la urmă, iar eu eram întoarsă pe dos ca o șosetă murdară…

Mike rămâne cu Octavian și Monica mai în spate, eu sunt în rândul doi. Dau de Claudia Costea, am alergat împreună la Rarău, ne-am văzut pe podium de fapt, dar nu contează, în lumea alergării să te vezi a doua oară înseamnă că deja ai o grămadă de chestii de povestit. Raul și Micuțu sunt nerăbdători, Cătălin îmi transmite încurajări. Nu mă simt deloc în formă, dar e o zi minunată, nu e deloc frig, trebuie să fie tare fain prin Măgura… șapte, opt, nouă, zeceeee!

Pornesc ca din pușcă, simțeam nevoia să mă desprind, dar nu în postura de concurent, ci de om căruia nu îi e bine și evită compania celorlalți. Și alergam, tot mai greu, tălpile parcă mi se lipeau de asfalt. Simțeam o combinație dubioasă în mine, de putere și slăbiciune în același timp. Fete treceau pe lângă mine și se duceau, altceva însă mă îngrijora: durerea în dreapta instalată mult prea repede…

Apare Dani, „mi-a luat… kilometri să te prind”. Glumește, nu? mă întreb… Continui să alerg, aud încurajări în jurul meu, mi-aud numele uneori, m-ar ajuta un sfat cum să scap de durerea asta, dar nu există.

Un maraton înseamnă să renunți

Pe forestierul spre Prăpăstii deja alergam cu mâna la „ficat”, așteptam porțiunea de urcare prin pădure ca pe o adevărată zonă de odihnă. Chiar și pe acolo a trebuit să mă dau de câteva ori din potecă, să las lumea să treacă, eu fiind nevoită să stau pe loc, durerea se întețise de nici mersul nu-i mai convenea.

De ce-am continuat? Speranța că poate trece… că poate mă va durea suportabil, ca la Rarău. Că nu știam ce altceva puteam face. Gândul să abandonez și să mă odihnesc pe iarbă în pitorescul Măgura suna atât de eliberator! Alergam când și când, încercam să nu încurc alergătorii cu stilul meu haotic de sprint-pauză-sprint, în căști venise rândul melodiei…

And then she’d say:
„It’s OK, I got lost on the way
But I’m a super girl
And super girls don’t cry”

și plângeam. De neputință, de tristețe, de durere, de nemulțumire. Iar Craiul se arăta așa frumos, încă verde pădurea, încă verde pajiștea, am luat un măr picat pe jos și l-am mâncat cu poftă.

Decisesem: abandon. Venisem să mă bucur, nu să mă chinui, e un munte prea frumos ca să îl văd printre lacrimi. Așa am făcut la Retezat Sky Race, când aceeași durere m-a chinuit cumplit și nu mi-a fost bine, sufletește vorbind. Măcar Retezatul a fost în ceață atunci, azi Craiul e în plin soare, în splendoare. La punctul de control urma să anunț, dar până acolo am zis să mai alerg cât de cât: când abandonezi nu mai ai ce pierde, te eliberezi.

Un maraton înseamnă să fii liber

La punctul de control din Măgura am băut un pahar de izotonic și unul cu suc de mere… cred. Am ciugulit ceva de pe masa încărcată, nu-mi amintesc ce, amintirile de acolo sunt foarte vagi. Nici măcar nu știu cum și când am decis să continui, dar am urcat panta imediată de după punct de parcă atunci aș fi pornit în cursă. Sună ciudat, dar îmi era dor să urc, urcare de-aceea adevărată, de vii în nas.

Pe zonele de plat sau la vale am alergat cum am putut, pe cele cu urcări simțeam că prind viteză. Cu mâinile pe genunchi, aplecată spre pământ, dar cu privirea înainte, călcând doar pe vârfuri într-o mișcare ce mă propulsa înainte. Așa s-o alerga la deal?!? Nu știu voi, dar eu am o tehnică de-acum.

Depășesc tot mai mulți oameni, o încurajez pe Cristina, câștigătoarea de la Rarău Radical Race ce nu mai fusese în Crai, că va urma un traseu tare frumos după deal, se va vedea creasta Craiului și noi vom alerga înspre ea, că e imposibil să nu prinzi energie într-o zi așa frumoasă.

De la Casa Folea începe dealul (al Priporului?). E dată naibii urcarea aia, dar știți ce, la MPC-ul invers făcut cu Mike am aflat că e mai groaznic să cobori. Durerea din dreapta se stinsese treptat și doar mocnea cât să nu uit că există. Revenisem la mantra ultimelor dăți: cât timp te simți bine, aleargă!

Am început să urc, câteva minute am stat cuminte înrolată în șirul concurenților. Și-am stat, și-am stat și un drăcușor mă sâcâia: nu vrei tu să urci la maxim? cât poți de tare! ce-ai de pierdut?! poți abandona mai târziu dacă revine durerea, La Table, da, acolo, e un loc bun…

Când am ieșit din linie și am început să urc nu m-am mai uitat decât înainte. Mâinile pe genunchi, corpul aplecat, pași ritmați, picioare dansând pe vârfuri, dar, cel mai important, privirea înainte: acolo sus unde se termină iarba și începe cerul, acolo te oprești. Pe porțiunea aceasta trebuie să fi depășit o parte din primele fete.

Eram extaziată, îmi place să urc, pot să urc, îmi dă o libertate teribilă acest pot. Panta e prietena mea, muntele e munte tocmai datorită ei, eu nu mă lupt cu muntele, mă joc, dansez, îmi desfășor limitele, dar nu mă lupt. Și da, pomenesc cam des cuvântul dans, în căști muzica îmi devenise coregraf, dansul se crea din fiecare obstacol al potecii, brațele struneau echilibrul, privirea capta energie, iar picioarele alergau de la sine parcă simțind pământul de sub ele – nu știu dacă le-am mai simțit vreodată atât de sigure, de flexibile, de adaptabile.

În zona de pădure a apărut primul cârcel, m-a săgetat prin gambă și-a dispărut. Odată treziți la viață cârceii nu dispar, doar își pregătesc o intrare măreață. Și nu vin niciodată singuri 🙂

După pădure urmează o porțiune alergabilă prin Șaua Joaca și apoi spre la La Table. Voluntarii și spectatorii sunt peste tot, ne indică direcția sau ne aplaudă. Alerg cu pași mari și privesc ceasul, pare să mă apropii de punctul de control undeva sub 2 ore. Ceasul meu arată doar ora astfel că mereu recalculez timpul trecut după ora 9:30. N-am reușit să țin minte nici timpii limită, dar pe cei de referință din 2012, cea mai bună participare a mea.

Ajung la punctul de control și mi se spune că sunt a treia. Mă fac că nu aud. Chiar nu am nevoie să fiu distrasă de la ale mele, plus că e imposibil. Am un gel ce mi se tot bălăngăne în buzunar și decid să-l iau ca să scap de el. Fac eforturi să-l înghit pe tot și bag multă apă după el. Nu zăbovesc în punct, plec, dar iau cu mine o felie de pară. Aveam să mușc din ea câte puțin și să plimb acea bucățică de fruct prin gură ca pe o bomboană și astfel, să o termin undeva spre Șaua Funduri 🙂

Durerea din dreapta e ca o mașină ce duruie în surdină, dar simt atâta bucurie în depărtarea ei încât alerg nebunește, să profit de fiecare clipă în care mă lasă în pace. Oare cât m-o ține?!? Cătălin Florescu mă încurajează, îmi zice că am mers bine, și eu cred la fel din moment ce putem sta de vorbă, a avut o vară foarte bună. Aveam să ne mai intersectăm de câteva ori și de fiecare dată să mă încurajeze motivant. De altfel, foarte mulți băieți au făcut-o și m-au ajutat prin comportamentul lor.

Iar mi se spune că sunt a treia. Deci am auzit bine. Apoi, dintre drumeții de pe potecă, îl recunosc pe Ciprian. E așa bine să vezi o față cunoscută. Abia aștept urcarea spre Șaua Funduri. La ieșirea în poienile de sub creastă un grup de copii ne întâmpină cu o explozie de energie. Bat palma cu o parte dintre ei și mă gândesc că doar la MPC răsar oameni de unde nu te aștepți și te împing spre creastă.

E greu să depășesc, dar am nevoie să o fac ca să îmi mențin ritmul, iar dâmburile cu iarbă absorb fiecare efort suplimentar. Cât stau în banca mea profit să-mi odihnesc brațele (deși nu am bețe, trag cu ele, greu de explicat cum) și uneori îmi dau o cască jos ca să-mi ascult respirația. E calmă. Aproape sus de șa îl ajung din urmă pe Cătălin Crețu, iar ajungerea pe creastă îmi dă aripi și totodată mă mobilizează cum n-am mai simțit niciodată: dacă ești bună fato de ceva, acum e timpul să fii!

Trec de voluntarii din șa, îl salut pe Ciprian Lolu aflat la datorie, un chip senin și zâmbitor care transmite voie bună și încredere. Am grijă să mi se noteze numărul și pornesc la vale. Altădată aș mai fi stat, dar acum voiam să cobor, abia așteptam să mă întâlnesc cu grohotișurile. Poate așa se explică locul meu doi, prin pofta de a face din obstacole provocări. 

În acest segment temporal al concursului nu era prea multă agitație la corzi cum am auzit că a fost după. Fiecare concurent avea timp să coboare și cam toată lumea se mișca repede. Foarte bune și eficiente amenajările. Am salutat salvamontiștii de acolo și, ca peste tot când am trecut pe lângă voluntari, turiști, suporteri, am dat o cască jos să aud ce spun, să vorbesc cu ei.

Mă tot încercau cârceii, ba chiar am alergat niște metri buni cu un picior înțepenit total de sus până jos, ca de lemn. Am coborât jambierele de compresie și cârceii au dispărut… Că tot am adus vorba de echipament, cu tricoul m-am simțit foarte liberă în mișcări. Am făcut alegerea potrivită când am luat Salomonii și nu Felinele. În S-karp Feline am alergat în ultimele trei mari ture și am mers mai tot timpul în ei, inclusiv la serviciu. La o urcare la pas pe Tâmpa, după multe zile ploioase, am simțit că alunecă, iar Salomon speedcross3 cu crampoanele lor sunt foarte buni la teren alunecos (chiar dacă eu am pierdut multe crampoane și nici n-am strâns cu ei 200 km…). După concurs, când abia așteptam să mă eliberez din Salomoni, m-am relaxat în comoditatea Felinelor (pe care mi i-am cumpărat, da? că mai sunt oameni care au dubii când văd atâta laudă pe mine 😛 )

Folosindu-mă de mâini, de jnepeni, de pietre, improvizând mișcări ca într-un dans modern, lăsându-mi corpul relaxat ca să poată reacționa fără să se spargă la orice posibilă alunecare sau cădere, anticipând cu câțiva metri înainte fiecare viitor pas, așa am alergat. Pe grohotiș am pus fricile deoparte și am lăsat corpul să se miște liber. De câteva ori mi-am spus în gând, având imaginea aceea cu Viorel Pălici redresându-se la MPC 2014, nu ești Pălici, mai ușor! Aveam însă încredere în fiecare mișcare, mă simțeam concentrată, coordonată, nu era nimic haotic sau nebunește în goana mea.

Și am întâlnit-o pe Iuliana pe coborârea de pe Valea Urzicii. E oare posibil? Am întrebat-o dacă se simte bine, dacă e totul ok. Mi-a confirmat că da și am trecut mai departe. De-acum avea să mi se spună că sunt a doua fată. Știți cum e? Bulversant… Uneori simțeam rușine, nicidecum ambiție sau mândrie. Competitivitatea se exersează, pentru mine să fiu a doua era ca un brânci, un fel de dă-te mai încolo… Mă simțeam naivă, neinstruită, mă mulțumea gândul că iată am alergat o porțiune de cursă a treia sau a doua.

În căști a revenit melodia, de data aceasta am auzit mai mult partea cu…

But I’m a supergirl
And supergirls just fly”.

și da, zburam. Dacă m-oi fi visat vreodată cu ochii deschiși, atunci sigur am făcut-o mai modest ca în realitate. Sigur că m-am gândit o fracțiune de secundă că poate calc strâmb și mă aranjez sau că revine durerea din dreapta că prea mă zdruncin, dar mi-am răspuns instant: aia e, abandonez, carpe diem.

Mi s-a părut incredibil cât de repede am parcurs distanța din Șaua Funduri până la Refugiul Șpirlea, cât de repede s-au succedat toate sus-jos-urile de pe sub versantul vestic. M-am bucurat la Umeri de prezența familiei Mititeanu, susținători și fotografi ai concursului, iar mai apoi de întâlnirea cu o mai veche cunoștință, Dan. Aș mai fi stat la vorbă, dar toată lumea mă zorea: hai că ești a doua…

Un maraton înseamnă să accepți cine ești

Dacă e vreo zonă care să nu-mi placă în Crai sau la MPC în special, este coborârea de la Refugiul Șpirlea și mai apoi forestierul spre Plaiul Foii. Am băut apă de la voluntari, îmi place mult de tot apa din pârâul de acolo, e potrivit de rece, e locul unde orice mi s-ar oferi de băut, aș vrea doar apă. Și, dacă nu ar fi voluntarii, aș bea direct la desele traversări, ceea ce am făcut și de data asta, profitând ca să mă spăl pe mâinile murdare și pe fața sărată.

M-a ajuns din urmă Iuliana, la Ciucaș a ieșit destul de mult în fața mea și bănuiesc că aleargă mult mai bine pe plat. M-am bucurat să o revăd, pare ciudat, dar e meritul ei că a recuperat. Am alergat până în Plaiul Foii împreună, mai bine zis m-am ținut de ea, are un ritm mult mai bun și mai susținut. Pe-acolo am simțit și eu căldura zilei, de care mai multă lume s-a plâns și pe care eu nici n-o remarcasem 😀

Am plecat cu o jumătate de bidon de apă cu izotonic amestecate și am luat și un gel mic. Să fie pentru Diana, mi-am zis. Nu mă mai sperie de mult acea urcare, de fapt, abia o așteptam. Prin poieniță am urcat cu Iuliana când înainte, când un pic în spate, dar era pur și simplu chestie de ritm, să-mi găsesc ritmul confortabil la care să simt efortul și să-l gestionez cu plăcere, nu să mă las îngenuncheată de el. Când am intrat în pădure aveam imaginea că lucrurile s-au întâmplat cam repede, cam prea repede. Deja sunt pe-aici?!? Când s-a scurs MPC-ul?! Trecuseră patru ore și ceva, e deja posibil să termin sub șase ore? 

Și pentru ca surprizele să se țină lanț, mă apropiam de o hărmălaie frenetică, un grup de tineri cu talăngi și bucium mi-au făcut pielea de găină și chiar am lăcrimat trecând printre ei ca printr-un filtru al bucuriei.

Mai sus, aveam însă să mă trezesc brusc la realitate. La realitatea limitelor fizice, dar și a valorilor umane. David, un băiat pe care îl știam din pozele de pe la concursuri, era căzut. Înconjurat de concurenți sau voluntari, nu știu, care îl asigurau că va fi bine. A fost momentul în care m-am cutremurat și m-am simțit teribil de frustrată că nu știu să acord ajutorul în astfel de cazuri. Am raționat repede dacă pot ajuta și nu puteam, erau destui oameni adunați… Am continuat să urc, anemic, gândul îmi era doar la cel în nevoie… oare ce se poate face? e foarte greu de luat o decizie, și o simplă băutură îi poate agrava starea pentru că nu știi ce a consumat înainte… Cred că aici va fi nevoie de o informare a oricăruia dintre noi, e ca la primul ajutor, dacă nu știi ce faci, nu te bagi, poți face mai mult rău.

Din fericire de data aceasta norocul s-a numit Adrian Vălean și totul s-a terminat cu bine. În mințile celor care am trecut pe acolo nu s-a terminat încă… E marcant să vezi suferința cuiva într-un asemenea moment, după atâta efort, oricare din noi puteam fi el…

Undeva mai sus, nici nu știu când, m-am dezmeticit și am reluat urcușul. Aveam ceva spor, mă odihnisem în perioada de căzut pe gânduri… Dau de Adrian și încă un băiat ce se odihneau acolo în pădure. Bun loc și-au ales. Pe viitor ia nu mai ședeți, că faceți poftă! Ei insistă să nu mai stau la vorbă că Cindy e aproape și că ar trebui s-o prind. În fine, nu simt un imbold în asta, dar mă simt bine și îmi continui alergarea.

Pe coborârea de la Refugiul Diana, aproape când să se termine pădurea o ajung din urmă pe Cindy. Sunt uimită, n-am mai văzut-o niciodată la vreun concurs pe locul unu de aproape 😀 Știți voi vorba aceea că pe primii îi vezi doar la start. Nu te pregătește nimeni să-i vezi la un metru de tine. Și-acum ce fac? o să alerg așa până la sosire? Hm…

În pădure o aud pe Oana că mă strigă: Claudițuuu… 🙂 Simpatică ființă, mânca ceva, dar eu fără ochelari fiind, n-am zărit ce și nici poftă nu mi-a făcut. Dar că stătea jos, asta e altceva… e o tentație grozavă!

Norocul meu e că Cindy s-a mobilizat, probabil nu se aștepta să fie alergată de competiție, și norocul ei e că a urmat doar porțiune alergabilă de la Colții Chiliilor până în Zărnești. Mi-e clar că m-au avantajat porțiunile tehnice, dar ea e mult mai bună ca mine la alergatul pe plat / la vale, am văzut-o cum a întins pasul și s-a dus. Eu m-am oprit la punctul de alimentare să mai consum ceva și mi-am reluat alergarea în ritmul meu, scăpată fiind de grija sau presiunea competiției. Mă așteptam să apară Iuliana din spate, dar eram foarte relaxată în privința asta. Pur și simplu alergasem jumătate de MPC ca a treia și a doua fată, îmi luasem doza de „realizare”.

Știam că va fi o alergare lungă. Durerea din dreapta se trezise puțin și am ținut un ritm să n-o provoc în plus. Aveam nevoie să termin acest concurs cu mâinile în aer, nu la stomac… Am făcut o alergare frumoasă, constantă, peisajul e grozav, n-ai cum să nu te bucuri. Se vede Zărneștiul, pășunile sunt pline de brândușe, oameni te încurajează mai peste tot, copii care te-aplaudă, copii care văd adulți alergând ca niște copii și cresc cu această normalitate. Îmi crește inima, trebuie să le zâmbesc, să le mulțumesc, să le răspund prezenței lor!

Un maraton înseamnă să treci linia de sosire

Cobor la drumul de Plaiul Foii. Apoi va începe asfaltul, era teribilă în anii trecuți porțiunea asta, apoi vor veni curbele. După o curbă și încă una și încă una în urcare vor fi porțile.
– Chiar voi trece pe sub ele în primele fete?! Azi, eu? Nu se poate așa repede.
– Cum ar fi să abandonez?!?
– Ești nebună…
– Oare sunt singura care s-a gândit să abandoneze chiar înainte de a trece pe sub poartă?!?
– Nu cred…
– În definitiv, pe podiumul meu mi-am ocupat locul, restul e efemer, sunt cifre, calcule.

Nu-mi vine să mă grăbesc, e totuși cald și asta îmi mână pașii mecanic. Ei știu ce să facă, eu mă bâlbâi în stări, mă emoționez, îmi vine să plâng, scot căștile de tot să aud finalul… e alt dans acum, un dans al zâmbetului pe care nu mi-l pot controla. E încă atâta energie în mine… atâta dragoste de dat.

Prima poartă. Mâini întinse de pe ambele părți ale paravanelor. Alerg în zig-zag, dar tot nu pot să le ating pe toate. Râd. Timpul se contractă și mă expulzează pe sub a doua poartă. Să cad în genunchi și să plâng de fericire! Simt nevoia să plâng ca să pot crede…

Un maraton înseamnă Oameni

După. Se schimbă impresii. Se strâng mâini.
Suntem obosiți, fiecare în felul său, dar trecerea liniei de sosire ne energizează brusc.
Acum e momentul să ne bucurăm unii de alții, să ne cunoaștem.

Mike sosește și ea cu un timp excelent, probabil cel gândit de-acasă, ea e cea calculată dintre noi două. Mă bucur pentru ea și e așa mândră de mine că mă rușinez. Mă copleșește realitatea de a avea așa prieteni în jur, oare îi merit, oare îi răsplătesc pe măsură?!?…

Nici n-aș putea să-i enumăr pe toți cei cu care am schimbat o vorbă, suntem mulți noi cei adunați la un loc de virusul alergării montane, iar contaminarea aceasta nu cere leac 🙂

În această sală, cu o seară în urmă, după ce îmi ridicasem kit-ul de participare, am stat să-mi aștept prietenii. Am citit în acel timp revista Alerg și am pus o poză pe facebook cu următorul status „La MPC acasă, acum e goală sala, maine seară va vibra de energie”. Și a vibrat.

Despre premiere nu spun nimic, pozele o arată, eu eram deja anesteziată de emoțiile de peste zi. Apreciez și (țin să menționez) lipsa unui podium la MPC, o găsesc firească la cele mai multe concursuri, dar uneori, e plăcut sentimentul acesta de alăturare indiferent de timpul în care am trecut linia de sosire.

---

Of, și cu asta s-a dus naibii anonimatul meu în lumea totuși restrânsă a alergării montane… Vă rog, să nu cumva să aveți așteptări de la mine, promit să rămân imprevizibilă și modestă când va fi vorba de competiție adevărată – nu mă pricep la ea. Pentru mine a fost (și încă e) un sezon de excepție, desigur, sunt foarte multe fete mult mai bune și cu o pregătire constantă, dar un concurs înseamnă Start și Sosire, cărțile se joacă până în ultima clipă, altfel ar deveni plictisitor…

Sunt dovada vie că se poate întâmpla oricui să prindă o zi bună, o conjunctură favorabilă, că dincolo de timpii extraordinari și de pregătirea sportivă (de apreciat!), uneori un om care doar merge pe munte și aleargă ocazional, care a adunat mulți kilometri pe munte și multă diferență de nivel (da, pe asta trebuie să o subliniez, că de aceea e maraton montan și mă consider pregătită fizic pentru unul) poate să ofere surprize.

Încă nu-mi vine să cred că am scos timpul ăsta, mi-am bătut „recordul” cu aproape o oră, încă nu-mi vine să cred cât de intens și de fain a fost să alerg pe grohotișuri cu o ușurință la care doar visam… Și cât de fără chin am urcat Diana, dar mă opresc că mă înjurați 🙂

Insist: se poate, fetelor! Și băieți, desigur. Mult fair-play din partea voastră pe poteci! Mergeți pe munte, priviți-l cu drag când vă e mai greu, e imposibil să nu-i simțiți energia cum își face loc prin iureșul de trăiri intense pe care orice concurent le arde ca pe focul de paie. Dacă muntele dispare din acest foc rămân doar chinul, doar sportul, doar ambiția sau orgoliul, doar dorința de a ajunge mai repede la finiș, să te vezi scăpat.
Dacă ar fi după mine, mi-aș dori ca în fiecare an podiumul să fie altul, să facem cu „rândul”, să simțim extazul, dar să nu-l lăsăm să devină obișnuință. Asta n-o să mă facă să alerg mai încet, dar vă poate face pe voi să alergați mai bine, mai cu poftă 🙂

---

În loc de încheiere, iată ce scriam cu o seară în urmă…
2 octombrie, vineri seară, în regiotrans pe ruta Brașov – Zărnești.

Mi-am făcut bagajul pe fugă, alergând prin casă după diverse, după serviciu direct la gară, n-am lăsat loc emoțiilor. Sunt pregătită pentru orice: pentru o cursă bună cu timp sub 6 ore sau un loc în primele 20 de fete, abandon sau… neprezentare la start. În ultimele trei săptămâni mi-am încercat anduranța și genunchii și tălpile la Ciucaș X3, la Rarău Radical Race, pe creasta Rodnei. Mi-am cam făcut poftele. Singurul antrenament a fost… odihna. E cea mai bună uneori, când îi oferi doza perfectă de timp (să te refaci, dar să nu îți pierzi forma), deși aseară mi-am simțit picioarele grele la urcarea pe Tâmpa.

Covrigăria Gigi – preferata mea din cele încercate până acum – a scos de trei zile un nou tip de covrig: cu cremă de lapte. Delicios! Spunea cineva că se cunosc rezultatele de când m-am mutat în Brașov, înclin să îi dau dreptate: am schimbat aerul și covrigii 🙂 Altfel, am rămas constantă în delăsare (în trei luni de Brașov doar trei alergări pe Tâmpa?!?), înafara turelor pe munte nu practic alt sport, iar statul pe scaun minim opt ore încă nu dă roade 😀

Revenind la MPC… îmi doresc să mă simt bine și să mă bucur de atmosferă. Dacă mă simt bine, alerg bine, bucuria e cea mai puternică motivație, nu se autoconsumă, nu te consumă. Pentru mine concursul e o alergare de grup, cu prieteni și posibil viitori prieteni. O alergare în care îmi fac de cap… în voia picioarelor 🙂