Marathon 7500, doar “O dată la Omu”

Să alerg alături de Andrei, să fiu din nou în Bucegi după o pauză de zece luni, să am parte de ceață și soare în dozele care fac muntele misterios și pitoresc, să revăd poteci dragi încărcate de amintiri fel de fel, să urc, să urc, să urc!, să țopăi peste pâraie, să mângâi cu privirea florile, să fac poză după poză ca în vremurile bune, să aștept cu emoție finișul unde prietenii și, mai nou, o copilă mă așteaptă – cam asta e ceea ce numesc eu concurs pentru suflet. În clasica întrecere cu noi înșine, pulsul și zâmbetul au turat intens bucuria de-a fi pe munte, iar eu una am câștigat tot ce aveam nevoie!

14 iulie 2018, Bucegi, „Marathon 7500” cu probele 1600, 3200, 7500, 8500
Cursa: 1600 sau O dată la Omu: 22km, 1600m+, echipa: „AXC – Familia de Urși”
Adevărata echipă: Claudia și Andrei pe poteci, Mike cu Miruna în tabăra de corturi, pinguinii la sosire
Isprava: 4h30min, locul 26/100 la general echipe, 11/55 la categoria mixt

Nu știu alții ce primesc când împlinesc 37 de ani, dar prietenii mei s-au gândit că fiind abia martie am timp să mă antrenez pentru 7500-le din iulie. Cadoul a inclus echipa cu Andrei, o premieră la nivelul ăsta, dar și preluarea Mirunei în grijă; aici prietena mea cea mai bună Mike a semnat condica cu brio. Timpul a trecut prea repede, nu am apucat să ne antrenăm în Bucegi cum ar fi trebuit, ci doar pe Tâmpa, însă măcar am dus copila la creșă și chiar a contat, fiind mult mai lesne acum de lăsat în grija altcuiva.

Spre deosebire de anul trecut când am făcut destule drumeții cu Miruna în sistemul de purtare, vara aceasta a devenit brusc sărăcăcioasă pentru că nu prea mai vrea cărată, vrea pe jos, iar pe jos nu ajungem prea departe căci are conuri de numărat și pietre de aruncat, eventual să prefere mai mult direcția de întors decât cea de dus, motive pentru care nu mai batem drumul până cine știe unde, avem pădure și poteci destule în spatele blocului.

Chiar dacă anul acesta am alergat mai mult, anul trecut am mers mai mult pe munte și la concursuri de acest gen contează mai mult diferența de nivel acumulată. Rămân la părerea că alergarea montană fără antrenament pe munte e doar un workout outdoor, la care unii talentați și muncitori pot face față, dar nu asta e ideea de bază, să transformăm muntele în teren de sport, ci să înțelegem și de ce suntem acolo sus pe munte, să devenim mai buni și ca oameni, nu doar ca purtători de numere și aspiranți la medalii de finisheri.

În fapt, vreau să ajung la ideea că pentru mine acest concurs a fost mai întâi de toate o evadare în doi, o drumeție în alergare, o tură intensă pe munte, o revenire în Bucegi. Competitivitatea a fost exclusă din start, nici eu și nici Andrei nu suntem la nivelul potrivit. Poate doar dacă se rătăceau toate echipele în ceața de la Vârful Omu, dar stai, că puțin puțin ne-am rătăcit și noi…


Abia am găsit un loc liber vineri seara în tabăra de corturi de la Salvamont Peștera, noi doi, Miruna adormită și „bona” Mike. Am prins ședința tehnică, am ridicat kitul și ne-am pregătit culcușurile: eu cu cea mică în mașină, Andrei cu Mike la cort. Mai trebuia să vină somnul, dar emoțiile, alarma mașinii de lângă, frontalele agitate din jur, somnul prea tihnit și lipsit de grijă al micuței m-au împins la contemplarea plafonului.

Cum ațipeam se mai trezea Miruna și intram în modul alăptare, că nu voiam să plângă și să deranjeze pe careva, ba se mai auzea ceva gălăgie de la poarta Sosirii, ba s-au albăstrit zorile și am înțeles că tot ce pot face e să mă bucur de căldura sacului de dormit și de iminența unei zile de pomină.

Apoi au început anunțurile pentru startul de la ora 6 al cursei 3200, echipamentul extins devenind obligatoriu, valabil și pentru noi cei de la cursa 1600 și care presupunea mai multe haine de cărat. Eu nu am avut nimic de comentat pe subiectul ăsta, regulamentul e regulament, făcut de oameni cu experiență pentru un total de 300 de echipe și un Vârf Omu pierdut în ceață și frig, poate doar că ar trebui să-mi cumpăr chestii mai ușoare și mai puțin voluminoase, ceea ce nu e cazul acum.

În curând cea mică s-a ridicat și, dându-și seama că decorul e altul decât camera ei, a început să mișune de la un geam la altul, să vadă ea tot. Astfel că alaiul de la 3200 ne-a trecut direct pe la fereastră, iar Miruna le-a strigat „bavo! bavo!” aplaudând așa cum am învățat-o să facă când vede alergători.

Am urmat noi, să ne echipăm și să mergem în zona de start. Miruna a trecut fără prea multe obiecții în grija lui Mike, ba chiar ne-a ignorat. Totodată am realizat cât de puțini cunoscuți văd în jur spre deosebire de perioada mea „activă” în alergarea montană 2011 – 2015.

Startul s-a dat la ora opt pe o melodie – nu știu care – ce nu mi-a mai ieșit din minte până sus la Omu. Apoi a revenit obișnuita mantră: „zum! zum! zum! albinuța mea!” (că așa e când ai copil mic).

Tati: „bate palma!” Miruna: „baaa!” Mami și tati sunt de-acum liberi să-și facă de cap, iar tentația există: „să revenim în timpul limită de… 8 ore?!?” Foto: Dani Florea

Deși nu alergam tare și am plecat de pe la coada plutonului, simțeam poftă, nerăbdare să ajung cât mai repede sus pe Valea Ialomiței, la Omu, la Bătrâna, să văd înălțimile și le să simt aerul acela rece din norul plumburiu ce le învăluia.

Ritmul echipei era cel dat de Andrei, astfel că am înlocuit depășirile de odinioară cu căscat gura la peisaj și scos telefonul des-des la câte o poză. Din capul locului am convenit împreună să merg în spatele lui, să nu îi impun o cadență intensă și total neconstantă cum îmi stă în fire, chestie care de-altfel i-a mai făcut un bine fără să știe: e mai bine să nu-l vezi pe cel care urcă zâmbind când tu tragi din greu!

Valea Ialomiței e tare frumoasă și aș urca-o de câte ori s-ar putea. Chiar și învăluită în ceață în partea superioară mi se părea interesantă de descoperit cu privirea. Șirul de alergători se întinsese cât se putea vedea în sus spre Omu sau în jos spre Peștera, iar noi păream să fim pe la mijloc. Ne-am mișcat bine, e meritul lui Andrei, de-altfel și timpul până pe vârf a fost de 1h25min.

foto: Cornel Pochiu

așa mi-i dor de ceață pe munte, abia aștept să intrăm în ea!

câteodată nu-i chip să urci fără zâmbet pe chip 😛

Mecetul Turcesc e în ceață, acolo undeva la baza lui am ținut un memorabil picnic însărcinată fiind…

Ceața a început să se întețească, iar în zona vârfului și a punctului de control mai degrabă auzeai vocile decât să vezi ceva. Un soi de iluzie optică mă făcea să cred că ceața începe după minim zece metri, însă zidul alb era chiar acolo. Era frig, dar nu chiar de suprapantaloni și pufoaică atâta vreme cât erai în mișcare. Altfel, tot respectul pentru voluntarii ce nu se puteau agita la fel de mult…

Ne-am spus numărul, 516, am luat fiecare câte ceva de-ale gurii, eu am combinat cu succes cașcaval cu ciocolată, puțin izotonic și am pornit la vale spre Bătrâna.

între timp în tabăra de bază de la Peștera…

Ca și în alți ani, prin nelipsita ceață de la Omu, intrările pe traseele marcate se ascund sau fac schimb de culori că altfel nu-mi explic cum și de data asta m-am luat după alții și am ratat poteca! Evident, e vina mea că în loc să las picioarele să zburde la vale trebuia să fiu atentă la bifurcație, continuând pe banda galbenă și albastră, nicidecum pe cea roșie. Noroc cu un băiat care a insistat să mergem după el și după ceva bâjbâieli din partea plutonului care s-a strâns între timp, i-am dat dreptate, stâlpii cu bandă roșie s-au arătat!

După ce s-a mai ridicat ceața am observat Valea Ialomiței în stânga, pentru mine una a fost clar că nu le am cu orientarea – poate data viitoare mă luminez și eu! Am „reușit” să pierdem ce am câștigat pe urcare, căci echipele întrecute erau deja mult în fața noastră. În curând avea să ne fie clar că nici ritmul nostru de coborâre nu e prea grozav, însă cui să îi mai pese când am ieșit din ceață în plin soare, zările s-au deschis până spre Piatra Craiului, norii erau pufoși și inofensivi, jnepenii de un verde aprins, floricele violet de Trei-frați-pătați colorau iarba aspră a platoului… Nici nu știam unde să mă uit mai întâi, poteca o furam din coada ochilor.

Refugiul Bătrâna se zărea și ne aștepta o mare de jnepeni care de obicei e o corvoadă de traversat, însă acum realizam că și de ei îmi fusese dor. După ce pe coborâre simțisem durerea din partea dreaptă sub coaste – dacă alergam cu cineva mai bun ar fi fost o problemă! – am lăsat jnepenii să mă perie și să comut convenabil senzațiile neplăcute.

După jnepeni m-am emoționat neașteptat: rododendron înflorit! Vara aceasta am tot vrut să ajung în Bucegi să văd versanții roz, dar n-a fost să fie și știam că acele tufe de lângă refugiu înfloresc mai mereu, inclusiv toamna, însă nu mă așteptam să fie un întreg tăpșan cu flori roz buchete, buchete – am luat-o personal și l-am considerat cu dedicație pentru mine astfel că m-am tolănit la un selfie și apoi am sprintat să-l prind pe Andrei.

ieșim din jnepeni și de la Bătrâna suntem dirijați și încurajați de un voluntar temerar – câtă ceață și cât soare avea să-i cunoască chipul…

simt că recuperez o vară întreagă, nimic nu s-a pierdut…

În ciuda vântului tot mai rece de la urcarea pe Valea Ialomiței, tot restul muntelui a fost în acalmie totală, cu adieri ușoare și plăcute. Nu mă așteptam la atât de mult soare, fără să fie totuși căldură insuportabilă. Coborârea spre Poiana Guțanu a început lin, dar a continuat tot mai solicitant pe grohotișuri ca de Piatra Craiului. Am simțit din plin lipsa turelor pe munte din ultimul an, gleznele și cvadricepșii protestând tot mai des. Nici lui Andrei nu îi era mai ușor, dar urcarea spre Șaua Strunga ne promitea revenirea.

Prin Poiana Guțanu și după ea am realizat cât de rarefiat a devenit plutonul, mai degrabă am întâlnit concurenți de la turele lungi 7500 și 8500 decât de la cursa noastră. N-aș fi crezut la cât de compact s-a urcat la Omu, dar se pare că la orice concurs, chiar și la cele scurte, vine un moment când rămâi „singur” pe traseu.

Ne-am mai luat apă de la pârâu, câte un gel de fiecare și păstrând ritmul conversațional, am urcat din nou mai bine decât ne așteptam. Peisajul e aici deosebit de pitoresc, mereu m-a fascinat abruptul stâncos din stânga, dar și conturul clar și inconfundabil al Șeii Strunga.

lumina e perfectă spre punctul de control din Poiana Guțanu

când nu mai poți, mai poți, când nu mai ai cuvinte, tot înainte…

când văd imaginea asta mă gândesc la un copil care tot privește printre scândurile unei curți la agitația străzii; și într-o zi se strecoară printre ele și devine unul dintre oamenii care trec. Când își reamintește să devină spectator descoperă că nu se mai poate strecura înapoi – a devenit om mare.

Am auzit curând încurajările voluntarilor din postul de control ce ne-au atenționat și de noile garduri ale stânelor – aveam să traversăm vreo trei zone electrificate – și să începem lunga coborâre spre finiș… cu Munții Baiului în față.

Andrei mi-a tot dat de înțeles că e pe sfârșite cu energia, că îl dor picioarele, iar eu am încercat să îl motivez fără să-l bat la cap – chestie grea de făcut când formezi un cuplu și îți permiți o altfel de conversație sau când nu ești la fel de obosit ca partenerul și n-ai cum să fii credibil… Știam însă că dacă ne oprim sau ne târâm prin soare, o să se lungească chinul, astfel că am insistat pe alergare oricât ar fi ea de ușoară, ca să parcurgem distanța mai repede.

În zona Cabanei Padina ne-au mai depășit câteva echipe, dar cursa noastră mai avea un mic hop, urcarea spre Peștera Ialomiței și spre zona de finiș pe un drum deja aglomerat de oameni și mașini – nu gemea de aglomerație, dar în combinație cu soarele, pietrișul forestierului devenise obositor chiar și pentru mine. Stând mai mereu în spate nu-i vedeam chipul lui Andrei, dar ajungând să-l văd am priceput că îi era rău precum spunea. Mi-a ținut puțină morală că trag prea tare de el, că nu mai poate alerga, apoi a tăcut și a început să alerge ușor lăsându-mă cu părerile de rău nerostite în soare – recunosc că a fost un moment de film, nu alta! Mai târziu mi-a mărturisit că i-a plăcut cu mine în echipă și că, surprinzător, am reușit să nu-l enervez 80% din timp 😀

Cu ultimele forțe și în tămbălăul tălăngii cu care Vali și Cristi ne așteptau, cu Miruna privindu-ne dar nepricepând ce se întâmplă în brațele lui Mike, apoi iat-o pe Muha cu jucăriile Mirunei, Andrei aleargă ultimii metri ținându-mă de mână și trecem împreună pe sub mult dorita poartă roșie! Familia de Urși a terminat cu bine, mulțumiți, de-acum ne putem îmbrățișa cu toții bucuroși de revedere și, evident, prelua copilul 🙂

Împreună. Foto: Dani Florea

Ne-am îndreptat spre mașină pentru o sesiune intensă de hidratare, Mirunei îi cam trecuse ora de somn și fiind și obosită de atâta activitate a trecut destul de repede de la bucuria că mă vede la mârâială. Noroc cu prietenii că au ținut-o ocupată până mi-am mai revenit și eu și am mai putut schimba impresii – după o tură cu Andrei normal că ajung la final… nevorbită.

Aveam în plan să revin la zona de sosire pentru ceva mâncare și socializare – o chestie la care țin și de care parcă-s blestemată să nu am parte – dar Miruna a adormit imediat ce a dat de gustul laptelui. Cum mai și stătea în scaunul auto, am profitat să plecăm spre Brașov… în liniște. Atât de bine și-a făcut Mike treaba – măsurabilă prin gradul de oboseală al Mirunei – că a dormit până acasă, ba chiar a părut deranjată că am ajuns și am oprit motorul.

Mi-a părut tare rău să lipsesc de la premiere (21 era oricum o oră nepotrivită pentru somnul timpuriu al Mirunei) sau de la ceremonia simbolică a distrugerii medaliilor care nu au apucat să fie atârnate de gâtul alergătorilor ce au abandonat, e un imbold pentru ei ca data viitoare să le… salveze.

Felicitări câștigătorilor, felicitări celor care s-au bucurat de cursele 7500 sau au învățat ceva din ele!


Cu toate că n-au fost mulți kilometri (ceasul meu a zis 23, al lui Andrei 25, oficial sunt 22), iar diferența de nivel aproximativ 1600m+ nu e de speriat, m-am resimțit din plin și știu acum că nu sunt pregătită de mai mult – gen să particip la un maraton montan. Nici durerea din dreapta nu a lipsit cu toate că ritmul a fost unul lejer, ce mă făceam dacă alergam cu cineva mai bun ca mine?!?

Să port lentile de contact se dovedește încă o dată mare lucru și-l amintesc tocmai pentru că îmi e ciudă de anii în care m-am chinuit pe munte cu ochelari ce se abureau sau nepurtând ochelari.


Mulțumiri

O rubrică nelipsită de la orice jurnal de concurs – mulțumirile! Nici nu știu dacă să mă consider norocoasă că de fiecare dată am prieteni cărora să le mulțumesc, că există motive pentru care să le rămân îndatorată! Cu siguranță sunt norocoasă, independența totală ar fi o satisfacție pentru ego – totul de unul singur sună tentant! – dar viața e cu mult mai frumoasă și mai intensă cu oameni dragi alături. N-aș schimba acest lucru pentru nimic în lume, aș putea doar fi mai generoasă cu timpul meu pentru ei.

Așadar, mă bucur dragii mei prieteni că am dus cadoul vostru la bun sfârșit, că 1600 înseamnă de-acum un moment frumos pentru noi toți. Că în special tu Mike ai făcut parte dintr-o nouă poveste 7500, chiar dacă nu am alergat cu tine, ai făcut echipă cu fiica mea, iar asta înseamnă enorm, știi bine!

Mulțumiri și CPNT-iștilor pentru cea de-a X-a ediție a concursului, de data aceasta cu patru curse: 1600, 3200, 7500, 8500 (eu am participat astfel la trei ediții, la cursele 7500 și 3200 cu Mike în echipă în 2010, respectiv 2011 și la 1600 cu Andrei în 2018). Atât cât am putut lua parte, organizarea nu a avut cusur, bentița și bluza din kit îmi plac foarte mult și înseamnă mult mai mult ca unele cumpărate din magazin. Sper să revin la cât mai multe ediții, cu o Mirună tot mai mare și mai cooperantă, ba chiar să apuc să facem echipă împreună cândva.

Și mulțumiri ție Andrei pentru că de-acum avem și această experiență împreună, nu doar ca iubiți, prieteni buni și părinți ai Mirunei, ci și coechipieri.


Cum am scris și pe pagina de facebook la cald, uneori nu contează câte ore stai pe munte, ci cum trec acele ore prin tine. Cele patru ore și jumătate de concurs au fost atât de intense și de frumoase, încât am senzația că au durat dublu, triplu. A contribuit desigur și dorul de munte acumulat în ultimele luni, dar și gratitudinea că, în sfârșit, mi se întâmplă asta, că nu a apărut nicio piedică. În această perioadă a vieții mele nu-mi doresc epic, nemaivăzut, inedit sau motiv de scris pe blog (sic!), ci pur și simplu să mă bucur de munte atunci când e să fie, să nu forțez lucrurile.

Și ce e mai interesant e că febra musculară a trecut, dar entuziasmul nu, mă tot văd pe poteci, îmi tot amintesc secvențe cu o memorie fotografică ce personal mă sperie știindu-mă cât de uitucă sunt de felul meu. E suficient să numesc un loc ca sa-mi vină în minte cum arătau poteca, muntele, norii, ce fel de flori erau în jur, vacile, măgărușii, oile, ce gândeam, ce vorbeam, pașii lui Andrei înaintea pașilor mei… Chiar așa, cine-ar fi crezut acum câțiva ani că vom alerga împreună și încă la un concurs de suflet?!?

13 Comentarii

  • Legat de gardurile electrice: a trebuit să trec la un moment dat cu bicla pe sub unul. Atent la bicicletă, să nu atingă firul ăla nenorocit, m-am ridicat cu el în spate. Pe tricoul fleaşcă. E o senzaţie de încercat. 🙂

  • Eu una nu as fi crezut in 2010-2011 cand alergam noi pe la 7500, ca vei ajunge vreodata sa faci echipa cu Andrei. Dar uite ca am trait-o si pe asta si ma bucur nespus de asa echipa si preocupari comune caci amandoi imi sunteti dragi, extrem de dragi.

    Cat despre noi doua, parca aveam asa, un fel de traditie, sa ne insotim cumva pe la concursurile de alergare. Daca ma uit in spate, cam asa a fost. La inceput am facut echipa si acele momente imi sunt calde inca in memorie, desi au trecut ani buni, apoi, dupa ce am revenit amandoua in tara am hoinarit o vara intreaga in pas de alergare prin munti, iar apoi, cand m-am lasat cumva de competitii, imi placea sa mai traiesc putin din spiritul concursurilor de trail, facandu-ti suprize pe traseu (Rarau, Ciucas, Brasov sunt doar cateva din cele care imi vin in minte). Acum ma bucur ca am trecut la nivelul urmator, caci prin a face echipa cu Miruna iti daruiesc putin timp pentru tine in locurile dragi tie. Astept doar sa-ti mai creasca fata, ca sa putem relua intalnirile -surpriza cu mama si cu tata, pe traseu. Cu povestile potrivite (o sa le invat daca e cazul) sper sa o pot duce cam pe oriunde, chiar si la deal. La vale am observat ca goneste instinctiv…Cu cine o semana oare ?

    • Pe vremea aceea nu-l vedeam pe Andrei alergând, nici nu bănuiam ce bun e la sprint, iar în ultimii ani, deși alerga, nu îmi imaginam că fiind așa diferiți vom putea forma o echipă în regim de concurs. Dar uite că o vorbă aruncată la Brăila a fost receptată de voi și 7500 a devenit realitate – e drept, varianta pentru părinți care nu pot lipsi mult 😉
      Sunt și eu curioasă cum va evolua viitorul curselor in familie, aici intri și tu, dar cu siguranță Miruna va crește știind că uneori mama și mătușa Mike au treabă multă pe coclauri ;))

  • Felicitari pentru reintoarcerea in alergare :). Zilele trecute ma gandeam la prima mea participare la cursa de Hobby din 2012, totodata si la primele sfaturi despre alergarea montana primite de la tine. Multumesc! Sa ne revedem cu bine!

    • Și ce departe ai ajuns!! E desigur meritul tău, m-am bucurat mult pentru performanta de anul acesta, putin v-a lipsit să treceți primii linia de sosire!
      Cât despre reîntoarcerea mea, voi continua să alerg când am chef și nevoie, iar concursurile vor fi rare și alese pe sprânceană: fie că va fi vorba de un munte nou sau de prezența prietenilor, fie că este din categoria “cu sufletul” 😉

  • Felicitări vouă! M-am emoționat citind rândurile scrise și m-am bucurat enorm pentru voi! Într-adevăr, viața e atât de frumoasa cu oamenii dragi alături…
    Pentru mine sunteți un exemplu de urmat, și noi avem o copila care abia a împlinit un an si visez și eu la iesirile pe munte…
    Multă sănătate Mirunei și cărări însorite!

    • Mulțumim și să vă trăiască cea mică, să o duceți cât mai curând pe poteci! Face bine mai ales la psihicul… părinților – vorbesc din experiență 🙂

  • Felicitări pt reușită !!!
    Am o întrebare, dacă nu cumva comit o indiscreție….
    Ce fel de lentile de contact folosești ?
    Îmi trebuie pt soție..
    MULȚUMESC

    • Eu folosesc așa:
      1. zilnice, le scot seara, le pun dimineață, refolosire timp de o lună: Air Optix plus HydraGlyde 3 seturi de lentile / cutie. Nu le pun chiar zilnic, doar când știu că alerg sau conduc; uneori când nu apuc, folosesc ochelarii. Costă cam 76 de lei cutia.

      2. Lunare, se pot purta până la 30 zile consecutiv, inclusiv noaptea, numai bune pentru vacanță sau weekend prelungit: Cooper Vision Biofinity lunare 3 seturi de lentile / cutie. Costă în jur de 70 lei cutia. Pe acestea le-am folosit la concurs, ca să nu mai iau după mine soluția. Cu acestea mă simt cel mai bine, au diametru ceva mai mic, sunt momente când nu le simt deloc.

      Ca observații: igienă maximă, trebuie mers la un centru de optică pentru măsurători, contează la cumpărare diametrul pupilei. E ceva mai multă cheltuială dacă sunt dioptrii diferite pe cei doi ochi, cazul meu, căci trebuie cumpărat câte o cutie pentru fiecare. Costul pe lună ajunge însă mic.
      Primele 5-6 dați au fost mai dificile cu pusul / datul jos, acum merge repede.
      Singura problemă e la cititul foarte de aproape, gen etichete cu scrisul mic…

      • Multumesc mult!
        Nouă ne trebuie doar pe munte, în rest mergem tot pe “biciclete”…A mea nu suportă nici buff-ul pt că se aburesc ochelarii de la transpirație…
        Facem doar drumeție montană, nu și alergare..așa că informațiile de la tine sunt un foarte bun punct de plecare…
        Oare or exista și cu protecție U.V.???
        Am fost de curând în Racadau,să-l văd și eu, mai ales că este o parte a Brașovului pe care nu o cunoșteam…Ai dreptate în descrierea ta…dar acolo am mâncat primele zmeure din anul acesta…am gustat din izvorul de sub Tampa, etc…
        Sunteti un grup tare frumos, voi pinguinii, vă invidiez pozitiv ca și gașcă…
        Adunați de peste tot, uniți de munte…
        Multumesc Claudia și spor în planurile tale….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.