Un traseu nou ce mi-ar fi plăcut mai mult dacă lipsea plafonul de nori, dar așa e pe munte, indiferent de înălțime și de prognoză, trebuie să te aștepți și la contrariu. N-a fost să vedem toți munții de jur-împrejurul Depresiunii Brașov, dar am găsit ruinele Cetății Negre și am cunoscut o altă față a acestui masiv care merită explorată pe temperaturi mai prietenoase.
Duminică, 19 ianuarie 2020, Munții Perșani
Drumețe: Mike și Claudia
Traseu: Codlea (str. Vulturului / zona Mărul Dulce) – triunghi albastru – Cetatea Neagră – punct roșu – Vârful Măgura Codlei – triunghi roșu – Codlea
Date: 11.5km, 800m+, 3h
Info: traseele sunt bine marcate, sunt prezente indicatoare și panouri turistice. Porțiunea de creastă este pe alocuri stâncoasă (calcare), dar specificul ei rămân lăstărișurile, arbuștii, buruienile și urzicile ce vor abunda de prin luna mai încolo, prin urmare vara parcurgerea poate fi interactivă. Nu sunt surse de apă.
Sursă hartă: panou informativ. Traseul nostru: cu roz. Data viitoare (mai precis la primăvară până nu cresc buruienile) vrem să parcurgem toată creasta pe punct roșu până la Ștrandul Codlea.
Cine a spus că familia are legătură cu înrudirea prin sânge nu s-a gândit la înrudirea prin pasiunea pentru munte. Cine o înțelege, o sprijină.
Cu Andrei plecat la schi în Austria, iar eu singură acasă cu Miruna, mi-am luat gândul de la posibile ture pe munte. Tocmai de aceea m-a surprins propunea lui Mike și Radu să facem noi fetele o drumeție rapidă de o jumătate de zi, iar Radu să experimenteze un nou tip de aventură: bonă. Adevărul e că după o săptămână de urcat pe Postăvaru la răsărit, în weekend merita și el ceva „odihnă” schimbând total genul de activitate. Nu mi-a luat mult să accept, iar singura strângere de inimă a fost grija pentru Radu, să nu aibă Miruna o zi cu toane 😀
Prognoza arăta soare pe linie cum fusese și sâmbătă și abia așteptam să văd priveliștea de pe creasta sudică a Măgurii, un traseu „nou” pe care l-am ales în detrimentul Pietrei Mari sau Cabanei Mălăiești. Arăta…
Am avut parte de ceva raze anemice prin zona Mărul Roșu, apoi plafonul s-a stabilizat necruțător și cu toate că am sperat să ne ridicăm deasupra lui, vârful Măgurii cu cei 1292 de metri ai săi n-a fost de-ajuns de înalt.
În prima parte a traseului care se desfășoară pe un forestier am vorbit atât de mult că n-am stat la poze (plus că mai fusesem pe această porțiune) și abia din Poiana lui Sulică m-am activat și pe partea documentară. Chiar dacă era o potecă de legătură spre creastă, am urmat triunghiul albastru spre Cetatea Neagră care e puțin mai jos de intersecția cu punctul roșu.
Pe muchie am avut parte și de o surpriză, noi urcasem pe partea posomorâtă, dar liniștită, pe cealaltă însă sufla vântul și pădurea era decorată de chiciură.
pe stânga muchiei peisajul „etern” al acestei ierni tomnatice; și indicatoarele de la intersecția celor două trasee
iar pe dreapta muchiei e cu totul altă iarnă (anotimp bipolar?!?); în drum spre Cetate
Cetatea Neagră construită pe la 1200 de Cavalerii Teutoni la altitudinea de 980m. A fost distrusă prin incendiere în anul 1345 de tătari fără a mai fi reconstruită.
ziduri și profilul cilindric al unei temnițe sau turn
Oricât am fost de încântată de găsirea cetății (n-a fost nimic greu, dar indicatoarele sunt montate abia din toamna lui 2019 astfel că prin jurnalele mai vechi era ceva mai palpitant momentul), tot mi-au înghețat mâinile cu pozatul. Nu era gerul ăl mare, dar vântul suplinea cu ascuțimea dinților. A trebuit să renunț la a mai scoate telefonul (chiciura mă ademenea), să pun supra mănușile și să grăbesc pasul…
în drumul spre vârf muchia devine creastă, iar punctul roșu nu o urmează mereu întocmai – arbuștii, arborii scunzi și resturile de vegetație mă duc cu gândul la o potecă plină de bălării vara
descățărând Stâncile Călărețului – porțiunea ușor delicată a traseului pe timp de iarnă
de la stânci pe direcția vârfului pare să se lumineze?!?
trecem pe lângă tot felul de stâncării „neașteptate”, măgura conținând în definiție un deal mare, izolat, împădurit. Lipsit de vegetație în partea superioară, ar avea un aspect montan chiar și pentru cei mai pretențioși
dacă mi s-au încălzit mâinile, să reluăm pozatul: și cu camera de selfie și cu cealaltă – eu și Mike, două prietene ale căror destine s-au legat la bine și la greu de vreo zece ani încoace
înainte și înapoi: înainte, spre vârf, albastrul cerului devine o prezență constantă dar totuși fantomatică; înapoi spre sud soarele e însăși o fantomă…
poza de „grup” din poiana cu stâlpul (vârful e puțin mai încolo pe linia crestei) și „invitația” de a urma traseul spre nord pe care nu am onorat-o de data aceasta
din poieniță nu vedem nimic, ne înconjoară cețurile și o însorire vremelnică, dar pentru că nu bate vântul, aerul e tare plăcut. Popasul regulamentar de dulciuri și ceai e condimentat cu sărituri pe care Mike mi le imortalizează fără greș!
Coborârea o facem pe serpentine și decurge în același stil clasic al poveștilor pe care două prietene le pot spune la nesfârșit, singura grijă fiind la porțiunile alunecoase ale potecii. Suntem mulțumite de ieșirea noastră care e întotdeauna mai mult decât un simplu prilej de-a face mișcare și a fi pe munte.
Dacă vă întrebați ce-am găsit la întoarcere acasă, ei bine, Radu cu Miruna erau la cuțite. La propriu.
Radu, pe lângă multele lui calități de montaniard și biciclist complet, aventurier, fotograf, om bun, mai este și bucătar priceput, inclusiv în deplasare la noi acasă, iar pentru că era nemulțumit de cum ne taie cuțitele, și-a propus nu doar să stea cu copilul, dar să și ascută lamele de oțel. Ce să mai poți spune, mulțumesc!