Măgura Branului, partea estică – la aniversare

mesteacănul meu, am albit…

Mi-am luat concediu, mi-am pus hainele cele bune, am dus copila la creșă și-am plecat pe munte. Ambalate în soare și priveliști de care nu m-aș putea sătura, cele câteva ore de drumeție domoală alături de Andrei au fost cadoul perfect. Încep să mă prind că cele mai faine aniversări abia acum încep, când știu ce să fac cu ele…

E incredibil, dar vârful Măgura Mare se lasă greu cucerit, ba am avut copil cu noi și abia am dovedit aclimatizarea pe partea vestică, ba plecarăm în pantofi de alergare și ne întoarsă zăpada când mai aveam ultima lungime de șase sute de metri până să ne ridicăm de-asupra lumii pe movila de 1375m, asta ca să se vadă că a mai evoluat și poporul român de la legenda Babei Dochia încoace, și dacă te-ai grăbit cu primăvara te întorci acasă, ba chiar vezi și un film până recuperezi copilul la timp de la creșă.

vineri, 15 martie 2019, Piatra Craiului
Traseu: Castelul Bran – bandă roșie – spre Vârful Măgura Mare și retur (8km, 3h30′, 630m+).
Doar noi: Claudia & Andrei

Sunt puține lucruri care mă entuziasmează ca mersul pe munte. Mă trezesc înaintea ceasului, eu, marea somnoroasă. Dar nu pot face asta până la capăt dacă există un sacrificiu cât de mic sau o umbră. Cu anii observ că umbrele cresc, iar eu ripostez tot mai puțin, de fapt, o fac doar la interior căscând tot felul de prăpăstii peste care tot eu trebuie să întind punți. Cred că oamenii cu adevărat singuri sunt, de fapt, foarte ocupați. În sufletul lor e un șantier continuu, o reconstruire de ruine din ruine. Dar eu nu sunt singură, ci doar îi dăruiesc unei părți din mine câte-o primăvară astenică să nu uite cine sunt.

Hey you, would you help me to carry the stone?


Bran e unul dintre „vinovații fără vină” unde e ideal să mergi în timpul săptămânii, să-i vezi frumusețea într-o minimă forfotă. Restul vine de la sine… după ce urci. Trosnesc conuri sub tălpi, miroase a nevăzută iarbă încolțită undeva sub frunze moarte și dintre ciripituri una sparge monotona partitură cu un solo exotic de zoo, o gaiță îți spui, dar cine să o vadă, ascunse-s toate așteptând să te oprești.

Și ne oprim. Azi e acea zi când nu ne grăbim, am putea la fel de bine să ne oprim în prima poieniță unde nici vântul nu bate și soarele nu m-ar cruța de-un bronz isteric pe porțiunea de obraz cu care-aș ațipi spre el. Și totuși mergem mai departe printre pini, mesteceni, prin poieni tăcute cu miros de zăpadă.

Primii mei ghiocei pe 2019 au avut o apariție de manual, abia ițiți din zăpadă, un verde palid săpând spre lumină printre crustele ninsorilor tasate. Urmăream o urmă de ceva animal mic, bursuc aveam să aflu de pe google apoi.

Ne-am întors când, în pădure fiind, zăpada ne cotropea încălțările deja ude, iar poteca abia se mai ghicea printre niște stânci. Altădată probabil am fi continuat, acum… la ce bun? Cât Miruna va fi mică, vom veni adesea prin aceste locuri și, la un moment dat, vom parcurge și bucățica de culme ce ne lipsește. Ne-am întors la fel de boemi cum ne-am dus și ne-am mâncat sandvișurile pe o stâncă încălzită de soare uitându-ne la Bucegi.

Din când în când mai trecea câte un fluture, pe măceșul din stânga mea se înroșise un mugur.

când urci lumea de jos e aceeași, tu cel de sus ești… mai mult tu

detalii pentru care leneșa mea memorie devine harnică

#38

5 Comentarii

  • Oh da, am asteptat randurile astea si au meritat asteptarea. Un jurnal, o amintire nu trebuie sa fie neaparat lunga daca isi incapsuleaza in cuvintele si imaginile potrivite esenta.

    • Am cam “fugit” de mărturisirea asta, nu mai scrisesem de mult și cred că mă temeam de ce-o să revărs când mă pornesc, se pare că scrisul chiar are darul ăsta uneori… „Norocul” meu că nopțile sunt mult mai scurte de când și diminețile-s mai matinale și nu mă slăbește numărătoarea inversă a orelor ce mai sunt de dormit.
      Plus că versiunea lungă de jurnal s-a epuizat scrisă în gând când am avut inspirație, dar nu și acces la taste 😀 Eu nu știu cum au timp de scris alți părinți cu blog. Probabil își iau concediu pentru asta :))

    • Mulțumesc Alexandra, îmi cam era dor să scriu pe blog. Altfel, îmi descarc frustrările sociale și politice pe facebook și uneori îmi consumă toată energia, tot timpul 🙁

  • Numai citind randurile scrise de tine, mirosul de primavara pe potecile de munte imi trezesc amintiri reale si nu sentimentalism.
    Eu inca ma risipesc in Canada, nu am avut curajul tau sa ma intorc, insa in vara trecuta am ajuns o saptamana la Brasov si am batut potecile Bucegilor cat sa-mi ajunga pana anul asta cand ma intorc pentru inca o saptamana la muntii mei.
    Te rog continua sa descrii drumetiile tale pe munte, caci mult bine ne faci si noua care nu avem sansa asta decat o data pe an.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.