Măcinul – un bătrân primitor cu care nu stau niciodată destul de taină…

prietenilor noștri

A sta de taină = a sta de vorbă, la taifas, a întreține o conversație cu caracter intim, discret (expresie oltenească îndeosebi).

După câțiva ani de Tâmpa în spatele casei, am reîntâlnit cu surprindere și apreciere Măcinul. Uitasem cum e acest munte, uitasem cum mă face să mă simt, cât e de stâncos și de sălbatic, câtă poveste a timpului îmi trece prin fața ochilor doar când îi privesc bătrânele roci. Iar după câteva luni de izolare pandemică, uitasem și cum mai e cu prietenii în jurul focului…

Mi le-am reamintit pe toate și amintiri noi, prețioase, s-au pus deoparte. Nopți calde, vânt lăsat să bată-n plete, crâng de poveste cu apusuri pastelate peste Pietrele Mariei, cortul împărțit la trei de data aceasta și lărgimea Dobrogei pe care eu, nesătula de munte, am simțit-o ca pe o terapie cu câmpie, un leac la claustrofobia tacită a rutinei.

30 mai – 1 iunie 2020, Munții Măcinului

Trasee cu plecare din punctul portocaliu, locul unde am campat două nopți (harta muntii-nostri.ro/Macin):
1. drumeție cu fetele (Vio, Dana și Miruna) pe punct albastru (4.4km, 2h45m, 285m+);
2. alergare solo pe triunghi roșu spre Tuțuiatu, apoi cruce roșie și o coborâre nemarcată de pe Ghiunaltu pe de-a dreptul spre tabără (13km, 1h50m, 645m+);
3. alergare cu băieții (Andrei, Andrei, Octavian), începută pe punct roșu, continuată pe nemarcate și revenire pe triunghi roșu în tabără (12km, 1h50m, 422m+).

Taxă parc: 6 lei/persoană (vizitare, campare), la Administrația Parcului Național Munții Măcinului (parcmacin.ro) sau la întâlnirea cu rangerii.

Info: Nu sunt surse de apă pe trasee (cel puțin nu la vedere), în văile împădurite de la interiorul munților nu prea este semnal și orientarea cu ajutorul aplicațiilor nu este suficientă. Potențialul de rătăcire este crescut, multe drumuri și poteci bine conturate se înfundă brusc, pădurea este foarte deasă pe alocuri, mai ales acolo unde provine din plantație, astfel că deși se vede Depresiunea Greci, coborârea pe de-a dreptul, oricum abruptă, e mai indicată pe o potecă.

Impresii pozitive: un loc foarte primitor și liniștit, faptul că se poate campa pe o suprafață destul de mare asigură intimitatea fiecărui grup, iar față de 2011 sau 2015 când am mai trecut prin Greci, schimbările sunt în bine. Apreciez deschiderea celor de la parc și nu mă miră numărul mare de turiști întâlniți pe trasee (dacă nu ar fi la șase ore de Brașov, aș veni mai des).

Prima zi. Drumul a fost luung și serpentinos (Brașov – Buzău – Brăila – Greci, 6h cu totul…). Mașina era plină de lucruri, vorba aceea cu luatul jumătății de casă are un sâmbure de adevăr; mi-a luat o jumătate de zi să împachetez, iar lui Andrei i-a luat o oră căratul pe scări și potrivitul în mașină – așa e când n-ai mai plecat demult de-acasă, uiți cum se face, ce-ți trebuie și ce prisosește.

Experiența cu bacul peste Dunăre a fost inedită pentru Miruna, dar nici mie nu mi-a displăcut: să-mi bată vântul acela călduț prin plete – ăsta răsfăț după o săptămână de vreme brașoveană! (soare și ploaie de mai multe ori în aceeași zi și evident, friguț).

Urmau două nopți la cort, iar locul ales de prietenii noștri mi-a plăcut din prima: copaci rari cât să intre corturile printre ei, dar la adăpostul vântului. Iarăși o experiență nouă pentru Miruna și care s-a încheiat cu bine, deși noi părinții mai avem de lucrat la capitolul somn când se foiește ea și avem senzația că se scurge printre noi…

În fiecare seară apusul ne-a răsfățat cu lumina caldă și calmul câmpiei. Sunt născută la deal, m-am tras către munte, dar am nevoie măcar câteva zile pe an de întinderea nesfârșită a pământului…

Ziua 2. Drumeție cu fetele. Pe unii dintre noi i-a așteptat o aventură pe două roți – turul Măcinului – iar pe alții o drumeție aproape de corturi. Recunosc că mi-ar fi plăcut să dau și eu o pedală și să văd locuri noi, însă momentan îmi aștept rândul și-mi cresc timid priceperea cu ture în jurul casei (n-am uitat să merg pe bicicletă, dar curajul pentru a aborda drumuri ce nu-s ca-n palmă m-a cam părăsit…).

Am pornit și noi fetele la drum pe marcajul punct albastru, la o oră nu prea matinală și nu mă așteptam să dăm de atâta lume. Să fie Măcinul o nouă atracție de care nu știam sau pur și simplu ploile ne-au mânat ca pe oi spre sud-est?!? Puhoi, șir indian, școala altfel pentru copii mari și mici, cert e că cei mai mulți drumeți erau echipați, nu prea zgomotoși și dornici să ajungă pe vârf – ehee, cale lungă până pe Țuțuiatu!

Miruna a mers voinicește primii doi kilometri care au corespuns urcării, evident. Nu știu dacă va ține minte sau nu, dar stâncile din Măcin sunt primele pe care s-a cățărat având de partea ei și încurajările Vioricăi. Oricum ar fi, amintirile frumoase combinate cu toanele de oboseală-răsfăț-personalitate rămân la mine în minte în continua dilemă de-a nu mai avea așteptări și totuși, mai hai un pas… I-am încurajat mereu independența, dar în același timp sunt multe momente când îmi doresc să meargă cuminte de mână.

După prânzul în poienița cu bujori trecuți, oboseala a învins. Ideea că poate doarme pe izopren în pădure era chiar naivă din parte-mi 😀 Și-a găsit repede sprijin pe umărul Vioricăi și nu s-a mai dat jos din brațele ei, mai ales că și lui Vio îi făcea plăcere. Dacă era doar cu mine, cobora în alergare așa cum face de obicei de pe Tâmpa, doar știe că s-au dus zilele când o căram și nu prea mai are încotro. Pe de altă parte, la urcare a depus mai mult efort ca niciodată, sunt mândră de ea, doar o tot „antrenez” (de când cu covid-19, n-am mai folosit liftul).

Cât am apucat să văd din munte în acest timp? Cu grija Mirunei și a oamenilor față de care să păstrez distanța, cu statul la povești cu Dana sau Vio, s-au găsit și destule momente în care să mă bucur de peisaj și de floră, trezindu-mi pofta de mai mult…

Ajunse în tabără și mâncând (din nou), ați crede că Miruna a făcut nani imediat, obosită. Ei bine, eu sunt cea care a ațipit prima, ea a stat cuminte lângă mine în cort și a colorat, apoi mi-a dat trezirea cu un picior bine plasat și am făcut schimbul în lumea viselor.

***

Eu la Țuțuiatu. Hai, ce faci, te duci la alergat?, îmi zice Andrei întors de la mtb și disponibil să preia copilul. Nu trebuie să mă întrebi de prea multe ori. M-am echipat și dusă am fost! Era aproape de ora 18 și cele trei ore de lumină sunt teoretic suficiente pentru dus-întors, însă după ce consultasem diverse hărți, câteva marcaje lipsă remodelează timpul.

Prima parte a traseului a coincis cu ce am urcat cu fetele, doar că mult mai pustie, apoi poteca a intrat mai adânc în pădure și am intrat ca în transă. E atât de multă varietate și unicitatea în ce privește pădurea, datorată cu siguranță și plantărilor, că nu m-aș putea plictisi. În același timp, poteca moale de pământ îmbie la viteză. A trebuit totuși să frânez la fiecare intersecție ca să verific marcajul.

Triunghi roșu e marcat suficient de des și vizibil și până la intersecția cu cruce roșie (stâlp cu plăcuțe) e indicat să îl urmați chiar dacă intrarea pe firul unei văi întunecoase și înguste v-ar putea da sentimentul că vă îndepărtați de ținta traseului, vârful. Acolo mi-a tăiat calea o codană roșcată și am realizat că deși sunt singură și e întuneric ca seara târziu, lipsa ursului mă eliberează de cel puțin o grijă.

Marcajul cruce roșie a fost ok o vreme, apoi a început dansul cu orientarea. Semnal la telefon aveam doar uneori, astfel că nu-mi puteam verifica locația pe hartă. Am apucat pe un drum, s-a înfundat. Am revenit la ultimul marcaj, am văzut ce greșisem, am dat de un indicator: Țuțuiatu 2h. Pe bune? Oi fi eu în alergare, dar totuși, nu-mi mai rămâne timp de întoarcere. Sigur indicatorul minte, mai ales că pe hartă eram totuși aproape de vârf. Apoi am dat de un marcaj cu albastru al unui traseu de ciclism și l-am ținut pe acela. Curând aveam să recunosc alura drumului și a stâncilor din apropierea șeii dintre Țuțuiatu și Ghiunaltu (8km de la plecare). Am răzbit 🙂

Ziua 3. O alergare cu băieții. Înainte de plecarea spre casele noastre în lunea liberului 1 iunie, Andrei T. și Andrei P. au plănuit o alergare de vreo zece kilometri. Octavian e cooptat și el, eu aș vrea că e o zonă prin care n-am mai fost, dar cineva trebuie să rămână cu Miruna. Vali, Viorica, Alina se oferă, ne asigură că se vor descurca. Miruna nu are probleme să rămână cu ei, îi îndrăgește pe toți și le spune de câte ori aduce vorba, prietenii noștri. Când își dă și Andrei tatăl acceptul, mă echipez în două minute și le promit că alerg ultima, să nu-i zoresc și să le stric ritmul sau strategia de puls.

Să tot ai astfel de prieteni! Părinții de copii mici știu ce zic…

Plecăm pe punct roșu de data aceasta, spre răsărit. Câțiva kilometri vor fi pe la marginea pădurii, prin crânguri ca niște dumbrăvi. Vântul nu adie, umiditatea pare ridicată, zăpușeala e la ea pe acasă pe pielea noastră… Descopăr că zona de campare se întinde și pe aici, iar terenul e mai drept pentru amatorii de pase cu mingea.

Facem stânga printre niște ogoare cu floarea-soarelui și intrăm în pădure. Rangerul întâlnit la barieră ne amintește să ținem marcajul, dar Andrei T. ne spune că track-ul e mai la stânga, fix pe vale, unde prindem o potecă destul de clară. Pe care o vom pierde iar la un moment dat și dintr-o poieniță deviem mult stânga până intersectăm track-ul, timp în care mergem de-a dreptul prin pădure printre tot felul de buruieni, dar și tije înalte de usturoi sălbatic.

Drumul cel bun e un forestier printre niște pini (probabil tot o plantație) de pe care atârnă liane de curpen, interesantă și inedită combinație! Cum orientarea devine mai simplă, ne mai rămâne să alergăm și intră perfect unduirea terenului, pământul moale și umed (spre deosebire de versantul sudic stâncos unde totul pare foarte uscat…), dar mai ales o coborâre continuă de 1-2 km pe care n-ai cum să n-o savurezi oricât de obosit ai fi.

Pădurea își mai schimbă de câteva ori specificul, buruienile sunt diferite, unele-s pesemne gustoase de-au fost roase de animale și-au rămas doar tijele, altele sunt doar lipicioase, de-un verde crud, fosforescent, formând un covor continuu ce nu pare să-i pese de câtă lumină răzbate printre coroanele arborilor.

Când intersectăm triunghiul roșu facem stânga spre tabără (Dealul cu drum cred că îi spune acestui traseu) și ne așteaptă doar coborâre. Mi-ar fi părut rău să lipsesc din acest raid de cunoaștere în alergare și recunosc că îmi face multă plăcere să am companie, nu-s chiar așa de solitară pe cât mă cred câteodată…

La corturi am regăsit restul trupei, Miruna era cu Muha la o plimbare pe câmp, adică totul era bine și prietenii nu păreau extenuați după cele două ore petrecute cu o fetiță nu prea liniștită de felul ei 😀 Oricum ar fi, a însemnat mare lucru pentru mine să evadez puțin, sunt recunoscătoare!

***

Cu ceva timp în urmă am dat share pe pagina de facebook a blogului unei postări din Măcin din 2011. Îmi era dor de acești munți, de bălăureala solitară de atunci. N-aș fi crezut pentru nimic în lume că voi reveni așa repede, dar prietenii, că tot ei sunt norocul meu, au venit cu ideea într-un moment în care toate s-au aliniat și-am reușit să ne revedem mare parte dintre noi, mai ales după stările de urgență și de alertă care ne-au restricționat, motivat sau nu, primăvara. Cum a fost cu distanțarea? A fost cât de cât, fiecare-n cortul lui; și să zicem că și focul și fumul ne-au mai ajutat.

p.s. n-am văzut nicio țestoasă, dar știu sigur că numărul căpușelor a scăzut cu una 😀