Măcinul – un bătrân primitor cu care nu stau niciodată destul de taină…

prietenilor noștri

A sta de taină = a sta de vorbă, la taifas, a întreține o conversație cu caracter intim, discret (expresie oltenească îndeosebi).

După câțiva ani de Tâmpa în spatele casei, am reîntâlnit cu surprindere și apreciere Măcinul. Uitasem cum e acest munte, uitasem cum mă face să mă simt, cât e de stâncos și de sălbatic, câtă poveste a timpului îmi trece prin fața ochilor doar când îi privesc bătrânele roci. Iar după câteva luni de izolare pandemică, uitasem și cum mai e cu prietenii în jurul focului…

Mi le-am reamintit pe toate și amintiri noi, prețioase, s-au pus deoparte. Nopți calde, vânt lăsat să bată-n plete, crâng de poveste cu apusuri pastelate peste Pietrele Mariei, cortul împărțit la trei de data aceasta și lărgimea Dobrogei pe care eu, nesătula de munte, am simțit-o ca pe o terapie cu câmpie, un leac la claustrofobia tacită a rutinei.

30 mai – 1 iunie 2020, Munții Măcinului

Trasee cu plecare din punctul portocaliu, locul unde am campat două nopți (harta muntii-nostri.ro/Macin):
1. drumeție cu fetele (Vio, Dana și Miruna) pe punct albastru (4.4km, 2h45m, 285m+);
2. alergare solo pe triunghi roșu spre Tuțuiatu, apoi cruce roșie și o coborâre nemarcată de pe Ghiunaltu pe de-a dreptul spre tabără (13km, 1h50m, 645m+);
3. alergare cu băieții (Andrei, Andrei, Octavian), începută pe punct roșu, continuată pe nemarcate și revenire pe triunghi roșu în tabără (12km, 1h50m, 422m+).

Taxă parc: 6 lei/persoană (vizitare, campare), la Administrația Parcului Național Munții Măcinului (parcmacin.ro) sau la întâlnirea cu rangerii.

Info: Nu sunt surse de apă pe trasee (cel puțin nu la vedere), în văile împădurite de la interiorul munților nu prea este semnal și orientarea cu ajutorul aplicațiilor nu este suficientă. Potențialul de rătăcire este crescut, multe drumuri și poteci bine conturate se înfundă brusc, pădurea este foarte deasă pe alocuri, mai ales acolo unde provine din plantație, astfel că deși se vede Depresiunea Greci, coborârea pe de-a dreptul, oricum abruptă, e mai indicată pe o potecă.

Impresii pozitive: un loc foarte primitor și liniștit, faptul că se poate campa pe o suprafață destul de mare asigură intimitatea fiecărui grup, iar față de 2011 sau 2015 când am mai trecut prin Greci, schimbările sunt în bine. Apreciez deschiderea celor de la parc și nu mă miră numărul mare de turiști întâlniți pe trasee (dacă nu ar fi la șase ore de Brașov, aș veni mai des).

Prima zi. Drumul a fost luung și serpentinos (Brașov – Buzău – Brăila – Greci, 6h cu totul…). Mașina era plină de lucruri, vorba aceea cu luatul jumătății de casă are un sâmbure de adevăr; mi-a luat o jumătate de zi să împachetez, iar lui Andrei i-a luat o oră căratul pe scări și potrivitul în mașină – așa e când n-ai mai plecat demult de-acasă, uiți cum se face, ce-ți trebuie și ce prisosește.

Experiența cu bacul peste Dunăre a fost inedită pentru Miruna, dar nici mie nu mi-a displăcut: să-mi bată vântul acela călduț prin plete – ăsta răsfăț după o săptămână de vreme brașoveană! (soare și ploaie de mai multe ori în aceeași zi și evident, friguț).

Urmau două nopți la cort, iar locul ales de prietenii noștri mi-a plăcut din prima: copaci rari cât să intre corturile printre ei, dar la adăpostul vântului. Iarăși o experiență nouă pentru Miruna și care s-a încheiat cu bine, deși noi părinții mai avem de lucrat la capitolul somn când se foiește ea și avem senzația că se scurge printre noi…

În fiecare seară apusul ne-a răsfățat cu lumina caldă și calmul câmpiei. Sunt născută la deal, m-am tras către munte, dar am nevoie măcar câteva zile pe an de întinderea nesfârșită a pământului…

Ziua 2. Drumeție cu fetele. Pe unii dintre noi i-a așteptat o aventură pe două roți – turul Măcinului – iar pe alții o drumeție aproape de corturi. Recunosc că mi-ar fi plăcut să dau și eu o pedală și să văd locuri noi, însă momentan îmi aștept rândul și-mi cresc timid priceperea cu ture în jurul casei (n-am uitat să merg pe bicicletă, dar curajul pentru a aborda drumuri ce nu-s ca-n palmă m-a cam părăsit…).

Am pornit și noi fetele la drum pe marcajul punct albastru, la o oră nu prea matinală și nu mă așteptam să dăm de atâta lume. Să fie Măcinul o nouă atracție de care nu știam sau pur și simplu ploile ne-au mânat ca pe oi spre sud-est?!? Puhoi, șir indian, școala altfel pentru copii mari și mici, cert e că cei mai mulți drumeți erau echipați, nu prea zgomotoși și dornici să ajungă pe vârf – ehee, cale lungă până pe Țuțuiatu!

Miruna a mers voinicește primii doi kilometri care au corespuns urcării, evident. Nu știu dacă va ține minte sau nu, dar stâncile din Măcin sunt primele pe care s-a cățărat având de partea ei și încurajările Vioricăi. Oricum ar fi, amintirile frumoase combinate cu toanele de oboseală-răsfăț-personalitate rămân la mine în minte în continua dilemă de-a nu mai avea așteptări și totuși, mai hai un pas… I-am încurajat mereu independența, dar în același timp sunt multe momente când îmi doresc să meargă cuminte de mână.

După prânzul în poienița cu bujori trecuți, oboseala a învins. Ideea că poate doarme pe izopren în pădure era chiar naivă din parte-mi 😀 Și-a găsit repede sprijin pe umărul Vioricăi și nu s-a mai dat jos din brațele ei, mai ales că și lui Vio îi făcea plăcere. Dacă era doar cu mine, cobora în alergare așa cum face de obicei de pe Tâmpa, doar știe că s-au dus zilele când o căram și nu prea mai are încotro. Pe de altă parte, la urcare a depus mai mult efort ca niciodată, sunt mândră de ea, doar o tot „antrenez” (de când cu covid-19, n-am mai folosit liftul).

Cât am apucat să văd din munte în acest timp? Cu grija Mirunei și a oamenilor față de care să păstrez distanța, cu statul la povești cu Dana sau Vio, s-au găsit și destule momente în care să mă bucur de peisaj și de floră, trezindu-mi pofta de mai mult…

Ajunse în tabără și mâncând (din nou), ați crede că Miruna a făcut nani imediat, obosită. Ei bine, eu sunt cea care a ațipit prima, ea a stat cuminte lângă mine în cort și a colorat, apoi mi-a dat trezirea cu un picior bine plasat și am făcut schimbul în lumea viselor.

***

Eu la Țuțuiatu. Hai, ce faci, te duci la alergat?, îmi zice Andrei întors de la mtb și disponibil să preia copilul. Nu trebuie să mă întrebi de prea multe ori. M-am echipat și dusă am fost! Era aproape de ora 18 și cele trei ore de lumină sunt teoretic suficiente pentru dus-întors, însă după ce consultasem diverse hărți, câteva marcaje lipsă remodelează timpul.

Prima parte a traseului a coincis cu ce am urcat cu fetele, doar că mult mai pustie, apoi poteca a intrat mai adânc în pădure și am intrat ca în transă. E atât de multă varietate și unicitatea în ce privește pădurea, datorată cu siguranță și plantărilor, că nu m-aș putea plictisi. În același timp, poteca moale de pământ îmbie la viteză. A trebuit totuși să frânez la fiecare intersecție ca să verific marcajul.

Triunghi roșu e marcat suficient de des și vizibil și până la intersecția cu cruce roșie (stâlp cu plăcuțe) e indicat să îl urmați chiar dacă intrarea pe firul unei văi întunecoase și înguste v-ar putea da sentimentul că vă îndepărtați de ținta traseului, vârful. Acolo mi-a tăiat calea o codană roșcată și am realizat că deși sunt singură și e întuneric ca seara târziu, lipsa ursului mă eliberează de cel puțin o grijă.

Marcajul cruce roșie a fost ok o vreme, apoi a început dansul cu orientarea. Semnal la telefon aveam doar uneori, astfel că nu-mi puteam verifica locația pe hartă. Am apucat pe un drum, s-a înfundat. Am revenit la ultimul marcaj, am văzut ce greșisem, am dat de un indicator: Țuțuiatu 2h. Pe bune? Oi fi eu în alergare, dar totuși, nu-mi mai rămâne timp de întoarcere. Sigur indicatorul minte, mai ales că pe hartă eram totuși aproape de vârf. Apoi am dat de un marcaj cu albastru al unui traseu de ciclism și l-am ținut pe acela. Curând aveam să recunosc alura drumului și a stâncilor din apropierea șeii dintre Țuțuiatu și Ghiunaltu (8km de la plecare). Am răzbit 🙂

mai mulți tei sau grupuri de tei cum n-am mai văzut: unul gros la mijloc și lăstari roată la 1-2m distanță de cel bătrân din centru…

a fost o plăcere să urc ultima pantă spre Țuțuiatu deși poteca era foarte nisipoasă de la umbletul ultimelor zile. Acolo sus mai era un băiat pe care l-am rugat să-mi facă o poză. N-am zăbovit prea mult căci mai aveam multe de văzut…

lumina apusului și jocul umbrelor pe iarba într-o continuă aplecare sub vânt…

în grădina raiului se vine la ora potrivită…

coborând spre șaua dintre Țuțuiatu și Ghiunaltu

panoramă spre Greci…

cam aveam îndoieli dacă să refac traseul de la venire, însă trebuia să urc pe Ghiunaltu ca să văd colilia (Stipa pennata, Stipa capillata), adică această iarbă ca niște plete albe pe care vântul o unduia incredibil de armonios… Acum realizez, cu regret, că n-am filmat 🙁

Ia uite unde era apa în Măcin! Și m-am hotărât! Cobor direct spre tabără de corturi, undeva acolo la liziera pădurii. Urmând linia dreaptă se văd ceva poteci pe plaiurile de mai jos. Dibuiesc una plină de căcăreze de oaie și știu că asta e soluția: potecile ciobanilor sunt mai evidente ca ale drumeților.

e foarte interesant să alergi pe „valurile” astea… Aici mi-a ieșit în care un ditamai iepurele, de-am stat să mă gândesc de nu cumva e alt animal. Urechile lungi nu pot fi însă confundate…

mi-a mers drept la suflet aventura pe aici, urmărirea potecii, suspansul că poate mai jos dau de o turmă (cu câinii aferenți) sau că plantația de la poale e atât de deasă încât mai trebui să dibui o potecă ca să răzbat la câmpie

greu de descris sentimentele ce mă încercau: m-am tot oprit, m-am așezat pe câte o stâncă caldă, îmi părea rău că trebuia să cobor… (se poate distinge cum fostele cariere sunt înghițite de vegetație și rănile muntelui se închid)

poienița rotundă e următoarea în care trebuie să ajung, apoi mai văd

minunile de pe stâncării… Mi-a venit des în minte Retezatul, fix așa va arăta și el peste milioane de ani. Cândva, unde cresc acum aceste floricele, creșteau altele adaptate la altitudini de 3000m și peste… sau poate erau tot acestea!?? Nu voi știi niciodată, însă mi-e clar că nu înălțimea face muntele munte.

Ultimele poienițe și crânguri traversate. Evident că am găsit potecuțe, că doar le-am căutat. Înserarea a venit la fix, iar eu m-am felicitat pentru decizia puțin riscantă (dar mai scurtă!) de a coborî pe Ghiunaltu și de a-mi satisface pofta de stâncării și mini aventură 🙂

Ziua 3. O alergare cu băieții. Înainte de plecarea spre casele noastre în lunea liberului 1 iunie, Andrei T. și Andrei P. au plănuit o alergare de vreo zece kilometri. Octavian e cooptat și el, eu aș vrea că e o zonă prin care n-am mai fost, dar cineva trebuie să rămână cu Miruna. Vali, Viorica, Alina se oferă, ne asigură că se vor descurca. Miruna nu are probleme să rămână cu ei, îi îndrăgește pe toți și le spune de câte ori aduce vorba, prietenii noștri. Când își dă și Andrei tatăl acceptul, mă echipez în două minute și le promit că alerg ultima, să nu-i zoresc și să le stric ritmul sau strategia de puls.

Să tot ai astfel de prieteni! Părinții de copii mici știu ce zic…

Plecăm pe punct roșu de data aceasta, spre răsărit. Câțiva kilometri vor fi pe la marginea pădurii, prin crânguri ca niște dumbrăvi. Vântul nu adie, umiditatea pare ridicată, zăpușeala e la ea pe acasă pe pielea noastră… Descopăr că zona de campare se întinde și pe aici, iar terenul e mai drept pentru amatorii de pase cu mingea.

Facem stânga printre niște ogoare cu floarea-soarelui și intrăm în pădure. Rangerul întâlnit la barieră ne amintește să ținem marcajul, dar Andrei T. ne spune că track-ul e mai la stânga, fix pe vale, unde prindem o potecă destul de clară. Pe care o vom pierde iar la un moment dat și dintr-o poieniță deviem mult stânga până intersectăm track-ul, timp în care mergem de-a dreptul prin pădure printre tot felul de buruieni, dar și tije înalte de usturoi sălbatic.

1 iunie – s-a “copilărit” mult pe facebook… Recunosc că mă lasă cam rece invazia de La mulți ani-uri, dar dacă oamenii au nevoie de asta, sunt liberi să facă din fiecare zi o sărbătoare, motive sigur se găsesc 😀 Eu nu mai sunt de mult copil, nu m-aș întoarce în timpuri nostalgice unde joaca și greul și responsabilitatea se împărțeau în mod egal. Eu copilăresc însă adesea, când se poate sau când mi-o caut anume, rareori fiind în trend. Ca mărturisire șocantă, n-am prea pus cireșe la urechi de felul meu, sunt prea pofticioasă ca să nu trec direct la mâncat (mai ales când nu erau din ciresul meu 😀 ), dar uneori îmi pun urechea lângă o floare – la usturoi sălbatic nu mă așteptam nici eu – cutreierând pădurile cu o aceeași poftă ce m-a mânat dintotdeauna, indiferent de vârstă.

Drumul cel bun e un forestier printre niște pini (probabil tot o plantație) de pe care atârnă liane de curpen, interesantă și inedită combinație! Cum orientarea devine mai simplă, ne mai rămâne să alergăm și intră perfect unduirea terenului, pământul moale și umed (spre deosebire de versantul sudic stâncos unde totul pare foarte uscat…), dar mai ales o coborâre continuă de 1-2 km pe care n-ai cum să n-o savurezi oricât de obosit ai fi.

Pădurea își mai schimbă de câteva ori specificul, buruienile sunt diferite, unele-s pesemne gustoase de-au fost roase de animale și-au rămas doar tijele, altele sunt doar lipicioase, de-un verde crud, fosforescent, formând un covor continuu ce nu pare să-i pese de câtă lumină răzbate printre coroanele arborilor.

Când intersectăm triunghiul roșu facem stânga spre tabără (Dealul cu drum cred că îi spune acestui traseu) și ne așteaptă doar coborâre. Mi-ar fi părut rău să lipsesc din acest raid de cunoaștere în alergare și recunosc că îmi face multă plăcere să am companie, nu-s chiar așa de solitară pe cât mă cred câteodată…

mulțumesc băieți!

La corturi am regăsit restul trupei, Miruna era cu Muha la o plimbare pe câmp, adică totul era bine și prietenii nu păreau extenuați după cele două ore petrecute cu o fetiță nu prea liniștită de felul ei 😀 Oricum ar fi, a însemnat mare lucru pentru mine să evadez puțin, sunt recunoscătoare!

***

Cu ceva timp în urmă am dat share pe pagina de facebook a blogului unei postări din Măcin din 2011. Îmi era dor de acești munți, de bălăureala solitară de atunci. N-aș fi crezut pentru nimic în lume că voi reveni așa repede, dar prietenii, că tot ei sunt norocul meu, au venit cu ideea într-un moment în care toate s-au aliniat și-am reușit să ne revedem mare parte dintre noi, mai ales după stările de urgență și de alertă care ne-au restricționat, motivat sau nu, primăvara. Cum a fost cu distanțarea? A fost cât de cât, fiecare-n cortul lui; și să zicem că și focul și fumul ne-au mai ajutat.

nu se putea să nu „culeg” câteva floricele, unele premiere pentru mine

bujorii au trecut, usturoiul e în floare; și-am atins și eu un mac pe primăvara-vara asta…

mi-am luat rămas bun de la Măcin în multe feluri, mi-am promis să mă întorc pentru Culmea Pricopanului, dar parcă cel mai mult m-au petrecut norii peste Dunăre și peste câmpie până când am luat din noul calea munților (de data aceasta prin Focșani – Târgu Secuiesc – Brașov)

p.s. n-am văzut nicio țestoasă, dar știu sigur că numărul căpușelor a scăzut cu una 😀

8 Comentarii

  • Fain jurnal, mi-a plăcut! N-am fost niciodată in Măcin.
    Uite noi nu avem șansa asta, sa evadam puțin, fetele nu prea vor sa rămână cu nimeni, uneori nici cu bunica. E drept ca neavând prieteni apropiați aici, nici familie multă, nu au obișnuit. Și va invidiez (in sensul bun) și pentru mâna de prieteni buni pe care ii aveți. Mie îmi lipsesc.

    • Din fericire, Miruna este un copil foarte sociabil, dornică de prieteni de orice vârstă, lipicioasă cu ei (dă pupici, face complimente 😀 ) și destul de independentă cât să o pot lăsa fără prea multe griji sub supravegherea altcuiva (mănâncă singură și cu tacâmuri de pe la doi ani și ceva, mănâncă orice, nu are alergii și nici indispoziții, se schimbă de haine, își desface sticla de apă etc.).

      Dacă am avea toți prietenii aproape ne-am scoate, dar nu e vorba doar de ajutorul cu Miruna, ci de atmosfera care se creează și pe care doar cu prietenii apropiați o poți avea.

      E un soi de libertate, ești liber să te exprimi necenzurat, să râzi zgomotos, să fii prostuț la băutură etc.

    • Leită ta-su până deschide gura și turuie ca mine… Însă aleargă la fel de bine ca amândoi 😀

      Căsuțele le-am pus eu, ceva cod php făcut acum 4-5 ani (când aveam prea mult timp în Canada), însă sunt și plugin-uri de „social…” care se pot configura.

      • :)))) trebuia sa ia ceva si de la tine 🤪😂
        Plug-in am avut, dar l-a eliminat WP din lista, nu gasesc altul 🤯

      • Eu zic să nu îți bați capul cu butonul ăla de social, nu prea dă nimeni click acolo. Cine vrea să dea share, copiază link-ul. În plus, la WP un plugin în minus mai reduce din bătaia de cap, conflicte dubioase, update-uri eșuate 😀

  • Ai avut noroc ca nu te-ai intalnit cu oile si cainii aferenti (cei mai periculosi caini ciobanesti din ce am vazut pana acum). Noi ne-am intalnit cu ei si cu greu (trasi fortat) au ascultat de chemarea ciobanului. In rest foarte fain juranlul si intr-adevar Macinul este ceva deosebit.

    • Întotdeauna consider un noroc să nu întâlnesc câini, nici pe trasee, nici pe stradă. Am ajuns să nu mă mai bucur de ei sub nici o formă, unii chiar și pe lângă stăpâni fiind… 🙁
      E plină țara de ei, nu poți opri la un popas cu copilul că te asaltează, pe munte nu pot merge singură atunci când îmi fac și eu timp căci, mai ales când treci singur, devin agresivi și cei considerați pașnici. Uneori aș vrea să locuiesc într-o altă țară doar ca să scap de stresul acesta…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.