În „deșertul alb” viscolul nu-ți lasă fire de nisip pe piele, ci în memorie, acolo unde topirea e mult mai lentă și unde n-ai vrea să te speli bine, bine.
Trei prieteni și un câine, provocările unui traseu nou, în condiții de iarnă pe un munte de care mă simt tot mai atrasă și care nu e atât de „departe” pe cât consideram cândva. Altfel, e un sentiment reconfortant acesta că oricât aș umbla, e și mai mult de umblat, și asta doar dacă socotesc munții apropiați Brașovului.
Sâmbătă, 2 ianuarie 2021, Munții Leaota
Trupa: Mike, Claudia, Cristi (aka Vintilă) și… câinele
Traseu (desenat cu albastru): Moieciu de Sus (Valea Popii / punct de reper pensiunea Dor de Moieciu) – marcaj omuleț galben (CEM, EcoRun/EcoMarathon) – La Mândru – bandă roșie dinspre Fundata – Vârful Sântilia Mare / Sfântul Ilie (1887m) – stânga pe bandă roșie / linia crestei – Vârful Duda Mare (1904m) – coborâre spre stânga prin Poiana Lacului de pe Muntele Lacului (nemarcat) – stâne – Vârful Gorganul (1604m) – curbă de nivel pe Muntele Clăbucetul – Moieciu de Sus.
Date: 20km, 1450m+, 6h40min, strava (~1h30m pauze)
Jurnal de la Mike: Prin Leaota, la început de an.
Echipament. Fiind tură de iarnă cu vânt și zăpadă puțin problematică, fac o scurtă trecere în revistă cu ce ar fi necesar (mai multe detalii) pentru cei care sunteți la începuturi cu drumețiile montane și ați vrea să mergeți și iarna pe unde v-a plăcut vara:
– bocanci potriviți (impermeabili, semi-rigizi), parazăpezi, minim gheruțe/colțărei/snowline, de preferat colțari
– minim bețe, de preferat piolet
– pantaloni/colanți și suprapantaloni
– diverse straturi de bluze, minim unul anti-vânt (windstopper) / geacă
– mănuși și supramănuși (cu șiret!)
– bandană, căciulă, glugă
– ochelari de soare (foarte utili pe vânt)
– termos, mâncare
– altele: folie supraviețuire, frontală, trusă medicală, telefon.
Ca să vă momesc și într-ale lecturii, iată o frântură din punctul culminant al turei (un video de Mihaela Diaconescu – Mike):
Începând cu începutul, lucrurile stau cam așa: eu și Mike ne-am dorit să revenim în Leaota, Cristi voia să ajungă prin Iezer, dar drumul era cam același și vântul se anunța cam la fel de intens, astfel că reușim să ne sincronizăm într-o dimineață liniștită de început de an.
Pe văile din Moieciu de Sus soarele n-a ajuns încă, bruma și umiditatea pâraielor completează cu realism tabloul idilic al satului de munte unde atv-urile stau încă parcate. Doar cățeii sunt activi, iar cei liberi se agită când ne văd puși pe treabă. Unii ne însoțesc o vreme ca apoi să rămânem cu patruped montaniard pe urme. Ori surd ori cu numele „Pleacă” altfel nu se explică de ce alungările noastre au însemnat în mintea lui… chemări.
– Pleacă! Nu mă face să privesc înapoi;
îți ferești ochii semn că mă asculți,
te văd după arbori ca un copil cum te-ascunzi.
De cum înaintăm pe vale se zăresc culmile albe pe care dorim să ajungem și ziua se anunță perfectă. Marcajele de la concursul de alergare sau omulețul galben (Mike are și track desenat de acasă, să ne-nțelegem) ne poartă pe o potecă faină ce se ridică deasupra văilor umbrite și ieșim tot mai des la soare. Zăpada intră în peisaj după vreo patru kilometri de la plecare și aici ne punem eu și Mike bocancii și parazăpezile.
Tropăiala de început de zi e numai bună pentru câte avem să ne spunem, mai ales că debordăm de sinceritate când e vorba de tras concluzii asupra vieților pe care le ducem în urma a tot felul de decizii. Și parcă niciodată nu e timp destul pentru genul ăsta de taifaso-terapie de grup.
Se apropie ieșirea din pădure și golul alpin arată perfect sub strălucirea completă a soarelui, cu zăpadă multă însă nu și pe muchii unde se mai zăresc ceva străpungeri de arbuști, semn că acumulările de vânt sunt totuși înghesuite pe vâlcele. Pe orizonturile albe însă, ghemotoace diafane se rostogolesc și se evaporă în albastrul intens ca mai apoi să apară într-alt loc reluând „fierberea”. Acolo sus mergem și noi.
Câinele e tot mai aproape deși l-am alungat cu rândul și cu toate vorbele și tonurile civilizate. Evită contactul vizual, parcă știe că-l certăm. Ne facem griji pentru el căci vântul ne închide repede toate fermoarele, trage glugi, pune mănușile groase la treabă, iar crusta zăpezii impune gheruțe (noi avem de alergare, snowline-uri). Pe urcare se dovedesc suficiente, dar pentru coborâre ar fi fost mult mai siguri colțarii. La fel și bețele ar fi fost mai eficient înlocuite de un piolet – mi le cam sufla vântul și erau cam greu de înfipt uneori. Bine, aici cred că „ajută” și kilogramele mele, se pare puține, din moment ce prietenii mei săpau urme, iar eu rămâneam adesea la suprafață, abia dând ceva găuri cu colții metalici.
Urcarea pe vârf a mers bine, nu ne-a pus probleme, dar ne-a dat de înțeles de cum vor decurge lucrurile: fiecare merge cu gândurile sale, nu e cazul de avalanșe, dar e pericol de alunecare pe crusta groasă și dură. Ah, da, și trebuie să țipi ca să te-auzi. Ne-am întâlnit cu cineva care cobora la piolet și am schimbat câteva impresii și ne-am urat La mulți ani că tot era momentul. La fel cu grupul găsit pe vârful Sântilia Mare – se pare că nu am fost singurii inspirați. De pe vârf am putut vedea și spre sudul neumblat încă al Leaotei și care, nemaimirând pe cine mă cunoaște, mă tentează.
Chiar dacă nu se vede în poze, nu cred că am mai întâlnit vreodată în turele de iarnă o zăpadă așa de tare și de dură. Unde am atins cu genunchii (gen scăpat piciorul adânc și izbit în crusta groasă) s-a lăsat cu vânătăi mai colorate ca cele de la căzăturile pe asfalt cu bicla. Culmea, colanții nu s-au rupt, adevărul fiind că sunt și ei destul de rezistenți și de călduroși, nesimțind nevoia să îmi pun suprapantaloni.
Deși nu era ger și soarele își făcea treaba, vântul, care mi se părea că bate de pretutindeni din moment ce nu simțeam adăpost pe nici o parte a versanților, nu îngăduia pauze. Și ce-mi mai doream! Pe sub aveam tricoul pregătit de stat la plajă…
O observație care mi-a dat de gândit e că ar trebui să-i atașez și telefonului un șnur de siguranță dacă tot fac poze. De fiecare dată când îl scoteam, bățul avea chinga pe încheietură, la fel supramănușa avea șnur și tare le mai flutura vântul. Evident că încă nu m-am învrednicit (dacă scriu aici poate, poate), dar dacă aveți idei sau vă gândiți la genul ăsta de problemă (că nu vă puteți abține de la poze nici pe viscol), e bine să o și rezolvați.
Deși ne-am întâlnit cu câteva grupuri, câinele nu a vrut să se desprindă de noi. Am aflat de la alții că e un obișnuit al locului și că face ture lungi, motiv pentru care i-am promis o parte din mâncarea mea. Pe terenul înghețat s-a descurcat onorabil și am descoperit că dacă îl urmez, s-ar putea să fie trasa mai bună.
Despre această coborâre spre Poiana Lacului impresiile sunt amestecate. Având ușor altă dispunere și înclinare față de Sântilia Mare, am găsit mai multă zăpadă, în unele locuri păreau să fie depozite consistente, în altele crusta provoca destul suspans de una singură. Era mult mai sigur să coborâm spre Bucșa și pe Bărbulețul (ca în tura precedentă). Pe de altă parte, nu am avut probleme reale, gheruțele și-au făcut treaba. E drept, eu am rămas ultima și am beneficiat de urmele lăsate cu generozitate și intenție de Cristi, adâncite de Mike, care urme, la câteva minute după noi, deja nu se mai distingeau.
Una peste alta, cum nu-mi place adrenalina, nu mă dau în vânt după astfel de momente: muntele pe care-l simt și văd e la fel de frumos și din alte ipostaze. Dar pentru că nu sunt genul care să meargă uitându-se în pământ, nici măcar când urc din greu sau alerg, am simțit un real efort să mă uit doar la picioare și să mă concentrez la ce am de făcut. Probabil mi-am pierdut exercițiul sau am devenit mai sperioasă/responsabilă cu timpul.
Când panta s-a domolit și am privit în sus, Duda Mare chiar nu-i o dudă, trebuie tratată cu seriozitate. Spectacolul naturii și al zăpezii spulberate și purtată de vânt e însă impresionant și Mike a fost tare inspirată să facă filmulețul din deschiderea postării. Pe lângă „curgerile” albe se mai formau uneori și mini tornade sau fuioare diafane ce parcă dansau. Cu telefonul erau mai greu de surprins sau era telefonul greu de scos (sau total neindicat să stai la poze pe un versant ce poate pleca la vale!).
Câinele s-a descurcat onorabil, s-a mai crăcănat și el pe coborâre de câteva ori, ca mai apoi să preia inițiativa. Interesant cum la început a mers în urma noastră, s-a apropiat treptat, sus pe creastă ni s-a alăturat, apoi a avansat pe lângă mine și Cristi însoțind-o pe Mike, prima din grupul nostru, ca spre final să meargă în față, cumva nerăbdător după cum întorcea capul: „hai, mai veniți?”.
Locurile acestea sunt frumoase și îndestulătoare fie și dacă urci până aici, stai o vreme, te întorci. Craiul, Bucegii, Iezerul se văd ca de pe creasta Leaotei, iar însăși creasta viscolită se vede mai bine de aici de sub. Vântul nu mai suflă ca turbatul și ne reluăm drumețitul împreună cu stat la povești după cura de introspecție avută pe sus și pe care sunt convinsă că fiecare a savurat-o în felul său.
La adăpostul grajdului am făcut pauza de masă, câinele și-a primit cuviincios porția fără să insiste. Poteca ocolește Gorganul, dar soarele era încă sus și noi cu energie în tolbă, astfel că am mai băgat o fisă în tonomatul urcărilor. Ne-am găsit fiecare ritmul și ne-am reunit pe vârful ca o mică platformă. Spre Bucegi, Gorganul e împădurit, de aceea se și percepe ca o măgură / un clăbucet.
Folosindu-ne de track-ul gps suprapus peste poteca ce apare pe harta de la munții-noștri.ro, am menținut direcția pe o curbă de nivel pe deasupra văii pe care urcasem de dimineață. Nu eram foarte siguri dacă vom ieși la șosea prin curtea cuiva, dar finalul s-a dovedit fericit: pârâul a fost ușor de sărit. Cu toate astea, nu e deloc ușor de intuit ca punct de plecare în traseu, iar în timp sunt sigură că eu una… voi uita.
Bucuria că am terminat tura pe lumină s-a transformat suspect de repede în așteptare: din centrul Moieciului ne-am încolonat într-un lung șir de mașini. Se pare că turiștii n-au mai așteptat ziua de duminică ca să plece spre case. Același lucru l-am regăsit și în Brașovul pe care nu cred că l-am mai văzut vreodată așa de blocat în zona Centrului Vechi. Cine-ar fi crezut pe pandemie?!? Și se mai plâng românii de restricții… Adevărul este că masca plus grija la cei din jur pot să mențină lucrurile la nivelul la care restricțiile să fie minimale și viețile să ne continue rezonabil tuturor. Tuturor, că despre asta e vorba și unii se fac că nu pricep, trebuie să fim toți pentru toți.
Nu știu ce experiențe noi pe munte îmi va aduce 2021, sper la cât mai multe traversări ale diverselor masive sau lanțuri muntoase și primele pe listă sunt revelațiile de final de an ale lui 2020, Neamțului – Grohotișului și Leaota.