[Leaota] Zăpadă cum ne place, soare și mare de nori cât cuprinde

Soarele îmi arde fața și pe brațele goale simt un amestec inedit și plăcut de căldură și frig. Zăpada scârțâie sub tălpi și uneori mă afund mai mult decât urmele ciutelor pe care mă încăpățânez să le iau drept potecă, alteori rămân la suprafață trăind iluzia efemerei plutiri, a unei ușurimi pe care sufletul în astfel de momente simți că ar putea-o transfera și trupului.
Muntele își arată azi un chip hibernal atât de frumos, fără cusur, încât orice sentiment omenesc chiar și cel de intensă bucurie se aplatizează în întinderea albă a zăpezii, a norilor ce ne stau la picioare, a miilor de scânteieri ce duc mai departe fiecare rază de soare. Mi-am dorit foarte mult o zi ca aceasta, ce nu mi se întâmplă prea des, o baie de lumină în care să mă scald până la contopire.
Încep să mă întorc la acel „meet the sun” care a început acest blog și să nu-mi mai fie dor de mine.

Duminică, 20 decembrie 2020, Munții Leaota
Trupa: Mike și Claudia
Traseu (desenat cu roșu): Moieciu de Sus – triunghi roșu (Valea Bângăleasa + Valea Bărbulețul) – Vârful Bucșa (1848m) – dreapta pe bandă roșie – Muntele Dudele – dreapta pe Culmea Bărbulețul (nemarcat, forestier) – dreapta la panoul informativ/zona cu sălașe de vară (odăi) spre Valea Bângăleasa.
Date: 12.5km, 870m+, 4h14min, strava (~1h pauze)

Apelând la aceeași rețetă, două prietene într-o duminică, am pornit din nou în căutarea turei perfecte de iarnă: cu zăpadă și mare de nori, dar fără emoțiile zonelor expuse. Muntele Bucșa fusese în plan cu o săptămână în urmă când am ajuns „cu ajutorul” unei pene în Măgura Codlei. N-am făcut pana, care pană?!? roata e beton, iar fordu’ ne-a dus cuminte unde am avut treabă. Este a doua tură consecutiv în care conduc și parcă începe o nouă etapă. M-am bucurat ca un copil că eu și Mike „deschidem” și bucata de autostradă spre Bran, nu e o competiție cu băieții, dar e un moment pe care nu-l vom uita, ne vom spune adesea „mai știi când mergeam spre Bucșa și am mers prima oară pe ciotul ăsta de A3 scutind Râșnov și Cristian??!”

Plafonului de nori care acoperea culoarul Rucăr-Bran îi opuneam un optimism nebun că „pe sus” vom da de soare. Depresiunea a stat mai toată săptămâna sub nori, eu am lucrat zi-lumină, iar pozele de la cota 2000 din Sinaia, unde se schia în decor însorit cu mări de nori de jur-împrejur, au fost ca un praf de sare pe o zgârietură de dor: vreau și eu… Și am căpătat!

Nerăbdarea crește când ne ridicăm deasupra plafonului și doar pădurea ne mai desparte de spectacolul solar, de golul alpin cu priveliștile spre creste pe care mintea deja le-a regizat. Deși am mai fost tare demult prin aceste zone și atunci într-un noiembrie de toamnă, amintirile se trezesc și scormonesc după detaliile care mă entuziasmează pe bună dreptate: cu excepția a ce ține de munte, sunt tare uitucă… (acesta este și unul dintre motivele pentru care continui să scriu pe blog de atâta vreme, pe lângă plăcerea scrisului, îmi pun deoparte amintirile și trăirile montane).

Ce-a urmat pe vârf e greu de descris pentru oamenii mari, copiii ar înțelege perfect! Pe lângă pozele „regulamentare” cu marea de nori și crestele-insule ce au rămas deasupra, ne-am pozat, ne-am jucat, am țopăit, am filmat. Căldura și adierea acceptabilă a vântului ne-au fericit și cu privilegiul de-a putea rămâne la tricou, un deziderat pe cât de banal pe atât de nenatural când ești friguroasă. Aș putea face asta oricând evident, aș strânge din dinți și aș rezista pentru o poză de story (sic!), dar eu voiam să mă bucur de moment, să-l savurez, să-l prelungesc, să-l trăiesc și când nu mă vede nimeni. Bucuriile acestea simple sunt însă și mai frumoase când sunt împărtășite cu oameni apropiați cu care n-ai rezerve în a fi tu însuți, iar pozele de mai jos vorbesc de la sine 🙂

Am repornit totuși la drum. Pe bucățica aceasta de traseu poteca nu era bătută, nu mai trecuse nimeni de când a nins. E și acesta un sentiment fain care te încearcă, să fii tu acela care alege trasa. În cazul nostru, Mike e cea care a deschis drumul alegând pe unde să ocolească arbuștii astfel încât să nu ne afundăm prea mult; eu am reușit să mă julesc într-un ienupăr intrând până la brâu în golul creat de tufă și zăpada viscolită.

În plin soare și c-un aer de neclintit sunt chiar fascinante construcțiile viscolului, doar îți poți imagina urgia ce-a ridicat mormane de toate felurile, în unele ai putea decupa iglu-uri, în timp ce prin alte locuri pământul se arată dezvelit de parcă fulgii ar fi dat sprintul final înainte să se avânte în fundul văii.

Ultima pauză am făcut-o acolo la poalele vârfului Duda Mare de unde toata zările se întreceau în priveliști, iar soarele ne încălzea ca vara: îmi ardea tricoul pe spate. Pe piciorul următor al vârfului (M. Lacului) urca un grup numeros și deja ne-au venit idei pentru o nouă tură în zonă. Am fost foarte puțin în Munții Leaota, mai mult i-am privit de departe, însă simt că le-a venit rândul.

Cum telefonului meu i-a murit bateria, iar coborârea ne-a mai purtat pentru scurtă vreme prin câteva poienițe și apoi am reintrat în nori și în pădure, nu mai am alte poze. Și de-aș avea, ce-ar mai putea urma după explozia alb-albastră trăită de-asupra norilor?!? Drumul ne-a dus lesne la vale, găsindu-l chiar și acolo pe unde nu mai pășise nimeni de curând. Poveștile noastre au curs una după alta cum se întâmplă de vreo zece ani încoace și sper să nu se termine niciodată.

Iar pentru cine a ajuns până la final, am montat un scurt filmuleț: