KM Vertical Bâlea 2021. Cel mai greu kilometru, ultimul

Ziua în care n-am urcat pe podium, dar am câștigat atât de multe.

Sâmbătă, 5 iunie 2021, Munții Făgăraș
Competiția: KM Vertical Bâlea – Touch de SKY, 5km, 1000m+, organizat de clubul Vertical Sport, urmând în mare poteca turistică marcată cu triunghi albastru de la Bâlea Cascadă la Salvamont Bâlea și mai apoi în Șaua Doamnei.
Rezultatul meu: locul 6 open feminin cu timpul 1h7min28sec

Mulțumiri: organizatorii spun că a fost cea mai grea ediție, dar și cea mai frumoasă. Un concurs organizat în iunie în Făgăraș nu are cum să fie ușor, presupune zăpadă pe traseu, amenajări, logistică, dăruire, curaj. E scurt, dar fiecare metru contează. N-ai cum să nu le fii recunoscător pentru experiența dăruită nouă, alergătorilor! Și s-a simțit din plin efortul de a face ca totul să decurgă în deplină siguranță, traseul, când n-a fost săpat în limbile de zăpadă, a fost ghidat printre stânci și Transfăgărășanul încă nedegajat complet și semnalizat cu stegulețe roșii. O muncă titanică întinsă pe mai multe zile pentru ca primul concurent să-l parcurgă în 47min, iar ultimul în 1h47min. Dacă nici aceasta nu e dăruire?!?

Rânduri scrise înainte de concurs

Mai e o săptămână. Mă apuc, ca pe vremuri, să-mi notez stările într-un pre-jurnal de cursă. Mă sfredelesc emoții în stomac doar când răsfoiesc poze din anii trecuți. Eu n-am mai fost pe acel traseu, imaginația îmi arde deja în mușchi închipuite suișuri nebunești. Va fi crunt, îmi spun, doar e Făgăraș, va fi intens, măreț, dur, umilitor, împlinitor!

Suntem maxim o sută de alergători, multe nume care au urcat pe podiumuri de-a lungul anilor, iar fetele una și una. Pentru mine va fi și o competiție etalon, un fel de „pe unde mă mai încadrez” după doi ani de pauză și trecerea la o nouă categorie de vârstă, 40+. Nu că n-aș ști cum stau, în primele cinci luni ale lui 2021 am alergat 370km, cam cât aleargă o atletă conștiincioasă într-o lună și ceva.

5 zile până la concurs. Ciobul din talpa dreaptă își face drum spre exterior. După 25 de ani s-a săturat de mine și vrea afară… Pe urcare nu mă afectează, fiind spre călcâi, pe coborâri însă e vai și-amar, mă forțez să calc doar pe vârf sau pingea și îmi suprasolicit glezna și gamba. Dacă nu era un concurs vertical, m-aș fi retras și-aș fi căutat un chirurg. O să-l caut cu siguranță după, nu am de ales. Nefericită sincronizare, în plin sezon de colindat munții…

Neinspirată a fost și extracția unui sănătos molar de minte al cărui singur cusur era orientarea – perpendicular pe ceilalți dinți. Se pare că două săptămâni nu sunt suficiente pentru vindecarea sucitei găuri a ex-sucitului molar.

Marțea-n care plouă, dar nu-s trei ceasuri rele. Am sărbătorit ziua copilului interior printr-o alergare între două ploi. Pe asfaltul din cartier nu s-a simțit ciobul din talpă, dar s-au simțit gambele grele. Simetric, ceea ce întotdeauna mă bucură, înseamnă că doar stau prost cu recuperarea musculară și nu e vorba de vreo accidentare.

Am trecut pe la farmacie să-mi iau ceva leacuri pentru durerea fostei măsele. Încep să-mi pregătesc, mental, echipamentul pentru concurs. Muntele e Făgăraș, mi-e clar că trebuie să acopăr toate versiunile vremii de la soare orbitor la viscol și toate ipostazele prin care voi trece inevitabil: startul înfrigurat, nădușeala urcărilor, răcirea bruscă de după.

Cu o zi înainte. Emoțiile nu s-au domolit. Lista echipamentului obligatoriu a crescut, între timp a mai nins pe munte, dar vremea se anunță bună.
Vom lua startul câte zece alergători o dată la un minut, eu sunt în grupa a treia, a șaptea fată cu numărul 28.
Ce îmi doresc? Hazardându-mă, îmi permit să visez la un top cinci.
Mă apuc de bagaj.

Ziua cea mare

Plec din Brașov cu Radu Diaconescu, cică fost alergător montan, acum mai mult ciclist, dar locul obținut – open 6 masculin –  spune tot 🙂  și Ionuț Negru, voluntar. Mike s-a retras în urma unei suprasolicitări și nu suntem chiar în formula care mă entuziasmase și-mi amintea de vremurile când mergeam toți trei la concursuri, colegi de suferință, dar și de poveștile de după.

Făgărașul se vede tare frumos de pe DN1, încordarea se simte în fiecare mușchi, gurile mici de cafea abia intră. E primul concurs și prima socializare majoră după atâta vreme, prima ajungere în Căldarea Bâlea iarna.

E suficient să cobor din mașină lângă stația telecabinei de la Bâlea Cascadă ca să pășesc în atmosfera discretă, dar copleșitoare, a unui concurs de alergare montană. Freamătul, oamenii, zâmbetele, revederile, echipările, concentrarea din priviri, de toate acestea îmi era dor, de conversațiile ce curg între oameni care nu se cunosc, dar au în comun pasiunea pentru munte, pentru mișcare, pentru aparentul masochism ce duce la o cunoaștere de sine fără ocolișuri.

Deasupra a toate și tuturor, creasta domină orizontul și pare mult, tare mult, până sus la ea. Întrecerea de-a urca cât mai repede e motivată, desigur, de prezența celorlalți, dar lupta se va da individual, în fiecare dintre cei care zâmbește cât mai poate, știind ce urmează: un efort la care se înhamă doar de câteva ori pe an.

Cursa

Iau startul în grupa a treia și strategia mea e simplă: trag tare la început să mă distanțez de fetele din grupa mea și, dacă se poate, să prind pe careva din grupa anterioară, acesta fiind singurul etalon că am un ritm bun. Nemai parcurgând anterior traseul și cu un antrenament modest în ultima vreme, nu am avut idee ce timpi să-mi setez pentru fiecare kilometru. În plus, eram sigură că la cum nu știu eu să-mi dozez resursele, orice avans pe care îl iau la început și-l mențin cât de cât apoi e o tactică mai bună decât să sper că o să mă „activez” miraculos pe final. Că nu mi s-a întâmplat niciodată.

Surpriza vine la nici o sută de metri după start când poteca s-a îngustat, a început să urce în serpentine, iar alergarea s-a transformat în mers rapid, sporit de bețele împrumutate de la Rose (mulțumesc!). Încercasem să mă încălzesc puțin înainte, dar evident a fost insuficient. Pulsul era deja sus, picioarele ardeau și după vreo cinci serpentine aveam o ușoară durere în dreapta. Măi să fie, dacă încep de-acum cu drama, o să fac din ăstia cinci kilometri roman, nu postare de blog!

Atât cât apuc să văd poteca, mă surprinde cât de fain se strecoară printre molizi și stânci, cumva neașteptat de sălbatică gândindu-mă ca vara pe aici e trenuleț de turiști. E drept că marcajul spre Cascada Bâlea se ramnificase jos la râu, poate acela e mai aglomerat. Cert e că peisajul furat cu privirea printre două gâfâieli mai calmează țâșnirea de la start și corpul se prinde că trebuie să facă echipă cu mine.

Deși am pornit câte zece la un minut, e un soi de aglomerație, poteca nu permite mereu treceri lejere pe lângă alt alergător, iar mulți dintre noi încă ne căutăm ritmul potrivit, astfel că primul kilometru îl aud tii-tiit de ceas pe când tot depășesc sau mă las depășită într-un fair-play firesc la acest nivel.

La primul stâlp al telecabinei deja nu-mi vine să cred că am ieșit în golul alpin! Dar nici putere să privesc ecranul ceasului să văd câtă altitudine din cei 1000m+ am acoperit (când port lentile de contact, cititul aproape are nevoie de timp pentru focus).

Aproape că mă las pe tânjală într-un ritm cam „lejer” când „norocul” meu vine de la un concurent ce gâfâie la fiecare pas și sunetul acela repetitiv începe să mă exaspereze, parcă mă durea pe mine efortul acela, mă descurajează. Nu mă aștept să fie un motiv de accelerare, dar iau decizia că trebuie să ies din influența aceasta deprimantă, și nu e suficient să depășesc, ci trebuie să mă și îndepărtez puțin.

E impresionant să traversez, prin șanțurile săpate la propriu de organizatori, limbile de zăpadă ce acoperă vreo trei-patru vâlcele. Altfel, era nevoie de echipament tehnic și poteca turistică e departe de a putea fi parcursă în siguranță la drumeție. Poate în iulie.

Cred că e kilometrul trei când realizez că până aici am fost antrenată. Alergările mele anterioare, chiar și cele mai lungi de 5km, nu au presupus asemenea intensitate. Ca să fie treaba treabă, apare zăpada și umezeala specifică topirii nu-mi cade bine: cum ajunge la tălpi, cum mă furnică câte-un cârcel. În același timp, mă bucur că soarele stă după-un nor și e răcoare, că nu mă orbește lumina (încep să mă întreb de ce am lăsat ochelarii de soare la mașină…).

Pe curbele de nivel și pe porțiunile alergabile pierd lupta cu secundele. Abia mă mișc, știu asta, simt asta, nu pot trage de mine. Nici măcar pulsul nu e ridicat, dar picioarele sunt într-un soi de grevă măgărească.

Transfăgărășanul

Kilometrul patru se scurge ca o semi agonie. Pe curba de nivel nu prea pot să alerg, am un ritm de melc, frustrant. Depășesc o concurentă de la grupa a doua, dar concurenta din grupa mea se apropie. Mintea o felicită pentru recuperare, mintea încearcă să mă motiveze: hai că poți conserva avansul! Dar nu prea funcționează. Ar trebui să iau un gel, îmi spun, dar mâna refuză să-l caute în buzunar, gura refuză să-l dorească. Mai devreme simțisem nevoia să scuip, însă nu fusesem în stare să adun saliva aia. Și toate astea într-o viteză de melc guvernată de mantra: nu lua pauză, că nu mai pornești.

Evident că n-a fost o mantră bună, un gel luat atunci ar fi adus un aport de energie suplimentar ce ar fi contat, poate, la acele 27 de secunde ce m-au despărțit de locul final cinci. Mare realizare, nu? de la șase la cinci?!? (sic!) Organizatorii au menționat pe undeva prin postări că fiecare secundă contează, iar în alți ani secundele au făcut diferența pe podium. Însă vă spun, acolo în punctul culminant al cursei, când știi că dai tot ce poți și te întrebi ce-ai mai putea da, ce resurse ai mai putea trezi, și ești prins între dureri și încăpățânare și bucuria de a fi acolo, finișul și clasamentul par ceva îndepărtat. Lupta se dă cu tine însuți.

Mie ceasul mi-a arătat la final mai mult de cinci kilometri, însă ultimul kilometru poate avea orice lungime, e ultimul, e cel mai greu, e motivul pentru care venim la acest concurs, e tortura mult așteptată și dorința de a o dovedi.

E irelevantă distanța când sub tălpi zăpada e moale și îngroapă talpa ca nisipul, iar în fața ochilor ieșirea în Căldarea Bâlei și urcarea spre Șaua Doamnei par atât de înclinate și atât de… sus. Urmăresc cu privirea șirul alergătorilor dinaintea mea și ritmul lor bun mă mai animă: și lor le e greu! dacă ei pot, voi putea și eu! Las încurajările fotografilor voluntari să mă ajute, peisajul de la Bâlea deja o face – e impresionat să-l văd iarna în acest context cu foarte multă zăpadă.

Cu niște eforturi pe care le cred ultimele, trec pe lângă refugiul salvamont unde Mihaela notează trecerea noastră. Concurenta din grupa mea nu m-a depășit, dar când întâmplător arunc privirea în spate, nu mai are mult. Cumva, mă lasă rece informația asta, e mai de impact faptul că atât de mult am scăzut eu ritmul. Oare nu mai pot?!?

Privesc spre punctele negre ce se agită în Șaua Doamnei și îmi vine să renunț. Să mă dau deoparte din potecă, să-mi trag sufletul, să fac o poză, hai două, să încurajez haida-ha! pe cine trece și apoi, să o iau cumva de la capăt urcând fără miză spre locul unde e toată lumea. Mă gândesc serios la asta în timp ce alerg forțat, brațele mă trag în bețe de parcă ar acționa de capul lor, separat de minte și de picioarele ce au abandonat pe jumătate.

Iată-mă la baza urcării finale, linia dreaptă, verticală, pista stegulețelor roșii și a vocilor victorioase.

Nu mă pot opri aici sau acum, picioarele pot urca mecanic, îmi spun, eu mă pot gândi la altceva. La Miruna de pildă, câteodată are un zâmbet…
E ok, doar n-o să mori, cel mult poate să-ți fie rău. N-ai vomat niciodată într-un concurs, au vomat alții și n-au pățit nimic în fond, tu n-ai atins niciodată limita răului, oare pentru că n-ai dat totul?
Cum arată să dai totul ăsta?
Treptele sunt cam mici, parcă merg în loc, să pășesc câte două? Dacă cârceii din talpă se mută în coapse, ai încurcat-o! Ar fi și dureros și haios, chinuindu-te pe aici ca roboțelul…
Sunt la jumătate, hai că merge, hai că mai poți îndura suferința aceasta. Poate reușești și tu o dată la multă vreme să nu renunți, să-ți demonstrezi că ai ambiție. Asta se numește ambiție? Să nu te pregătești, dar să tragi de tine de parcă ai fi pregătit??!

Piciorul îmi alunecă ușor în spate, corpul mi se apleacă spre pământ. Granulele zăpezii sunt jilave, văd pentru o clipă lumea cu susu-n jos, alergătoarea din spatele meu e la trei-patru metri. Dacă mă ajunge o las să treacă. Ce înseamnă ajuns? Un metru în loc de doi, un pas, glasul ei cerând voie să-i fac loc. Habar nu am.

Mă îndrept de spate, respir adânc, oftez, o secundă nu simt nimic și repornesc. Trebuie să o fac, trebuie să ridic picior după picior. Nu-mi mai e greu, nu mă doare nimic, dar nu pot mai mult sau mai repede sau altfel. Îmi localizez mușchii și vorbesc cu ei. Voi, cei din abdomen, voi trebuie să faceți ridicarea. Gambelor, vă promit odihnă. Mâinilor ați tras ca nebunele, ca o coardă invizibilă, meritul e al vostru, vă laud ca să mai puteți un pic. Mă mișc din șolduri într-un fel anume care să lase piciorul să se relaxeze. Am impresia că merge, că mă apropii de sosire, că aceștia sunt ultimii pași. Urmele sunt parcă tot mai mici, parcă aș măsura panta cu pasul. Efortul îmi joacă feste. Ar fi ridicol să mă opresc aici! De ce ajung atât de des la cuvântul asta, la „oprire”?!?

Stegulețele sunt tot mai dese, deslușesc chipurile celor dinaintea mea. „Două zeci și opt”, urlu rar, numărul meu când sunt întrebată, căci e prins pe vesta de alergare la spate. Poate n-am zis destul de tare. Oare s-a auzit? Oare am zbierat ca nebuna?!? cam am urechile înfundate…

La picioarele mele și-ale tuturor PLATUL se întinde ca un covor și m-arunc pe spate, m-arunc eliberator, impulsiv, cu ochii spre cerul tot mai înseninat, nu-mi pasă! Zăpada nu e nicicum, nici rece, nici moale, nicicum! Mara, zâmbind, mă roagă să rămân întinsă să facă o poză. Abia atunci realizez că poate oi fi ridicolă, dar e atât de bine întinsă pe jos, atât de bine…

Dacă v-ați întrebat vreodată de ce se descătușează unii oameni un pic mai excesiv după curse, eu poate am considerat că poate exagerează un pic, ei bine, nu-i așa. Nu contează că ajungi primul sau ultimul la finiș, dacă acumulezi mai mult decât poți duce – o intensitate, o motivație, un efort – și treci cumva de niște praguri dincolo de care n-ai mai trecut, ființa ta cere artificii. Iar dacă mintal i le refuzi din motive de conduită socială, ea izbucnește nestăvilită și sentimentul care te invadează este unul destul de simplu și de banal: bucurie! O bucurie care va fi la fel de intensă la fiecare rememorare, o bucurie despre care știi de-acum că e posibilă.

După cursă – ce ne-a lipsit de când cu pandemia…

Chiar dacă în 2020 s-au mai ținut câteva concursuri, inclusiv acesta, care fiind limitat la o sută de concurenți permite ușor distanțarea, eu nu am participat la niciunul și îmi era dor să mă revăd cu oamenii. Dar nu știm că mi-a fost atât de dor!

Deși conversăm mai mult pe la concursuri sau evenimente sportive, ture, mereu avem multe de povestit și ne vine ușor să o facem. Mi-a fost drag să le răvăd pe Ingrid, Adriana, Mara, Dariana, Viorica, să-i reîntâlnesc pe Alex și Florin, pe Irina și Gabi (felicitări pentru cum ai urcat!), să cunosc oameni noi precum Dorin Bofan și alții ce-mi scapă acum.

S-o spun pe-a dreaptă, pe mine rapelul vaccinului anti-covid m-a deblocat. Din ce-a venit vorba, majoritatea eram vaccinați acolo, iar statul în aer liber a fost implicit. Nu am tratat făcutul bolii ca pe o răceală căci fiind iubitoare de mișcare asta putea avea un impact pe care un sedentar poate nici nu l-ar fi observat. Dacă tot nu am făcut covid și au apărut vaccinurile, am preferat să merg pe calea prevenției, poate un pic mai lungă, dar nu regret. Altfel, de când a mers fie-mea la creșă și apoi la grădiniță, am luat de la ea toți virușii uzuali și mi-au ieșit din cap miturile de genul „fac sport, merg pe munte, sigur am imunitate crescută”.

E un moment bun să consemnez și clasamentul primelor locuri, ca să vă faceți o idee de „strădania” subsemnatei raportat la cum au stat lucrurile și de ce concluzia a fost: ca să nu doară în cursă, trebuie să doară la antrenament! (sic!)
Felicitări!

1 Palici Viorel 0:47:02
2 Binzaru Ionatan 0:49:35
3 Munteanu Florin 0:52:45
4 Ivanov Octavian 0:53:34
5 Stan Cosmin 0:55:16
6 Diaconescu Radu 0:56:19

1 Mutter Ingrid 0:55:29
2 Plosnita Adriana1:01:13
3 Malai Viorica 1:03:20
4 Voicu Mara 1:05:56
5 Bartok Eniko 1:07:01
6 Gican Claudia 1:07:28
7 Buzincu Stefania1:07:37

Nu ne-am fi dat duși de-acolo! Mi-e și rusine când îmi amintesc cât de mult am vorbit! Și cât am zâmbit! Și soarele mi-a ars fața, am ajuns acasă roșie ca focul cu tot spf-ul 50 dat înainte de cursă. Ah, da, și mi-am arătat și ciobul talpa și m-am văitat și m-am lăudat și… să mă iertați! Ca omul fericit care a câștigat o zi minunată.

Coborârea. Timp de privit muntele și bucurat de peisaj

Plecăm mai mulți de la Cabana Paltinu, iar cât avem zăpadă ne mișcăm destul de repede, prin alunecare. Radu îmi spune că nu vrea să alergăm restul traseului, iar mie îmi convine. El nu vrea febră musculară în cvadricepși (bănuiesc), eu nu vreau să deranjez prea tare ciobul. Și nici n-am de ales, cum se termină terenul cu amortizare dau de solul pietros, simt înțepăturile și trebuie să pășesc cu grijă. Dar nu-i bai, ritmul de drumeție cu poze și stat de vorbă e perfect.