Întâia noapte de iulie… pe creastă

Au trecut cinci ani de la ultimele nopți la cort sau refugiu pe creasta vreunui munte. Ani care mi se par mulți, ani în care timpul a trecut altfel în preajma Mirunei, dar în această vară, cu tot covid-ul ei, simt că începe o altă etapă, aceea în care cărările mele și-ale muntelui se întâlnesc mai des și nu mai sunt atât de disperate. Când Mike propune să dormim sus pe munte în timpul săptămânii între două zile lucrătoare, a venit, în sfârșit! vremea să spun da, iar de acasă să primesc toată susținerea. Știu că ei vor fi bine, iar eu voi putea să mă bucur de munte fără gândul „ce-or face? cum se descurcă?”

1-2 iulie 2020, Munții Piatra Craiului
Fetele: Mike & Claudia & Rose-Marie
Traseu (mediu -> dificil): Fântâna lui Botorog – bandă galbenă – Cabana Curmătura – bandă albastră (Poteca Carol/Karl Lehmann) – marcaj de creastă punct roșu – Vârful Padina Popii – Vârful/Refugiul Ascuțit (2150m) – triunghi albastru (Padinile Frumoase) – Cab. Curmătura – Fântâna lui Botorog.
Date traseu: 16.5km (~ 8km seara + 8km dimineața), 1300m+, 2h45min urcarea + 2h coborârea.

A fost o mică provocare să fac toate cele necesare pentru o noapte pe munte să intre într-un rucsac de 25 litri. Când am realizat că am uitat frontala, mi-a fost tare ciudă pentru că nu-mi place să-mi „ies din mână”. Noroc că în zilele noastre telefoanele au lanternă puternică, iar eu aveam și baterie externă (power bank) – pentru cazul când exagerez cu pozele/filmele lovită de inspirație.

Iar dacă Mike a tot dormit pe munte (refugiu, cort, hamac, bivuac) și pentru ea e ceva la fel de obișnuit ca patul de acasă, eu și Rose parcă eram plecate într-o aventură amestecată cu amintiri ale nopților petrecute cândva pe munte ce acum aveau să fie reluate în formula unei seri ideale: fetele la refugiu.

Entuziasmul a fost pe măsura anilor în care n-am mai dormit pe sus, ba chiar mi-am propus să dorm afară, să simt ca niciodată atmosfera muntelui, contopirea cu el, iar dacă asta însemna să nu dorm deloc, fie! Eram atât de convinsă că o să fac asta…

Pastorală românească, prea frumoasă ca să fie de poveste… În Poiana Zănoaga, stâna e anul acesta amplasată fix în poteca turistică. Dulăii te latră și sar la tine agresiv pe unul dintre cele mai populare trasee, cel spre Cabana Curmătura 🙁

N-am mai fost pe traseul Lehman și mi s-a părut destul de solicitant și cu pasaje care necesită mai multă atenție ca urcatul până la Curmătura. Luminile înserării au fost însă un motiv bun să ne tragem des, des sufletul 🙂

Dacă până la cabană traseul prea bine cunoscut ne-a întreținut discuțiile, pe urcușul spre creastă s-au întețit momentele de liniște și de fiecare cu gândurile ei. În lipsa altor oameni și-n intimitatea de după apus, parcă altfel stai de vorbă cu muntele.

Desigur că ne-am împărtășit momentele speciale, uimirile, mulțumirea, n-ai cum altfel când o capră neagră îți stă dinainte pe potecă sau când se ridică luna peste Bucegi sau când ajungi pe creastă și muntele e și mai impozant în postura de dragon adormit pe a cărui spinare pașii noștri nu-s nici cât o adiere de vânt.

Singurele animalele din tura noastră: pisica de la Curmătura doarme liniștită, o capră neagră paște în potecă. Iar noi, noi înaintăm pe creastă între două lumini la vremea crepusculului: orizontul portocaliu al apusului ce-a zăbovit așa pentru vreo oră și lumina lunii

calea ne este străjuită adesea de jnepeni și bujor de munte (rododendron)

Ieșirea în creastă a fost undeva înainte de Vârful Padina Popii, iar amintirile mă asigurau că nu mai e mult până la Ascuțit. Și așa a început dansul sus-jos pe creastă ce-a ținut minim o oră, timp în care luna s-a ridicat tot mai sus pe cer iar umbrele ni s-au arătat pe pietrele albe. Nici că era nevoie de frontală. N-am mai fost la ceas de seară așa sus pe munte și pot doar să afirm, umilă, că e ceva greu de egalat, de povestit. Însă nu pentru oricine și nu oricum…

stări de nedescris de la bucurii naive la gânduri profunde… Și Vârful Ascuțit, cel mai din dreapta, spre care ne va prinde noaptea…

jnepenii – de-ar fi oameni, ar fi fascinanți…

Ajungem la câțiva pași de refugiu și Mike se întoarce către noi:
– Mai e cineva.
Vocea:
– Salut! Rămâneți aici în seara asta?
– Da, răspundem noi în cor.
– Nu e cam târziu? (ups! telefonul arată 22:30, scriu un mesaj lui Andrei că am ajuns cu bine)
– Nu! i-o taie repede Mike, completând cu detalii despre ce-i cu noi.
Intrăm în refugiu și simt urme vagi de ceva alcool și tutun. Drumețul orădean se cinstise și el după o zi de efort considerabil și când să se pună la somn, hop trei nebune!
Ne obișnuim repede cu ideea, și el și noi, că asta e, va trebui să conviețuim civilizat, lucru care se și întâmplă. Încercăm să ne foim cât mai rapid pregătindu-ne locul de dormit și gustarea de seară.

Renunțasem oricum la dormitul afară căci mergând o oră pe creastă cot la cot cu crepusculul generos, îmi cam făcusem pofta de prins înnoptarea cu ochii, de văzut cum muntele devine un contur în negrul nopții. Probabil de oboseală am renunțat așa repede și m-a convins și roua lăsată brusc să-mi fac cuibul direct pe prici-ul de tablă, la adăpost. Acum îmi spun „puteai măcar să încerci”. În fine.

E cumva emoționant să stau întinsă după atâția ani sub o cupolă de tablă, să mă uit la hexagoanele (sau octogoane?!?) ei roșii… Și totuși, stau prea întinsă, tabla e prea tare, aș chicoti măcar puțin de dragul situației, dar vecinul nostru vrea să doarmă. Nici nu mă uit la Rose că și ea trece prin aceeași fază și puțin ne-ar lipsi să râdem ca nebunele, doar dacă ne-am zări una alteia expresiile. A doua zi Mike ne confirmă: ce mai șuetă ieșea! până la miezul nopții râdeam, de era să fim singure! Cert e că având familii și alt ritm de viață, nopțile între fete sunt prea rare…

*

Mă trezesc înaintea alarmei de 5:15 de nu știu câte ori. Mike pare să doarmă cea mai liniștită dintre noi, eu și cu Rose ne tot foim. E clar că nu apucăm să ne acomodăm oasele pe priciul dur, că noua zi își și intră în drepturi și scăpăm! Nu știu cât somn am adunat, fetele mi-au confirmat că dormeam de câte ori au deschis ele ochii. Așa zic și eu, că noapte albă n-a fost, dar nici ca bolovanul nu m-am odihnit, asta e clar.

Cum facem ochi toate trei căci lumina naturală cuprinde repede interiorul plăcut al refugiului, ne strângem în brațe tot calabalâcul și ieșim afară, ca să minimizăm zgomotele. O capră neagră ne cercetează de pe o crestuță. Orizontul ascuns cumva de dâmbul ce adăpostește și refugiul se luminează brusc și un laser roșiatic mătură văzduhul ca un ștergător de parbriz. A răsărit!

5:35, nici o secundă în plus!

nu există cafea care să aibă același efect…

frumusețea care durează doar câteva clipe și de care nu te poți sătura…

fetele și răsăritul (foto Mike)

să fac mii de poze, să stau doar să mă uit?!? la răsărit, ca și la apus sau la crepuscul, culorile muntelui și-ale zărilor sunt spectacol pur, o desfătare a naturalului…

Cum n-am venit ca să rămânem și o nouă zi de muncă ne așteaptă pe scaune (fie și cele de-acasă, tot scaune sunt…), ne strângem rucsacurile, mâncăm câte ceva și începem coborârea. Rămân pe urmă, să pozez floricele zic eu, dar vă spun sincer că n-aveam tragere să mă dau dusă la vale… Soarele urca tot mai repede pe cer, îmi simțeam obrajii arzând și magia dimineții transformându-se treptat într-o zi ca oricare alta. Nu! O zi începută pe munte nu mai poate fi ca oricare…

umbrele culmilor ascund încă plaiuri neatinse de soare, dar pe pantele Ascuțitului bujorii de munte și trei fete își petrec împreună secunde de răsfăț…

mă uit după Flori de colț și dau de Sângele Voinicului

stâncării, flori, grohotișuri, armonie… totul e altfel dimineața!

câteva flori: ghințură galbenă încă îmbobocită, gențiene pereche, orhidee vanilată, Sângele Voinicului, Bulbuc de munte sau bujor galben și o pereche de anemone sub o stâncă

selfie-ul de dimineață – somnul pe creste nu ne face mai frumoase, dar sigur ne face fericite!

8 Comentarii

  • Cand mai bagam o fisa saptamana asta? Ca vad ca de marti pana joi, prognoza e promitatoare. Bine, nu la Ascutit. Gasim alt refugiu sau cort.

    • Eu crescând la țară și având parte de multă muncă în natură, am văzut natura mereu ca pe o evadare, ca loc al libertății și al frumuseții. Să o apuc pe o potecă prin pădure fără alt scop decât acela de a mă plimba, era fericire curată! Cei mai mulți oameni din jurul meu, țărani din tată în fiu (ca și mine), erau total indiferenți, natura era doar sursă de hrană, ce e frumos sau bun de mâncat trebuie luat acasă etc. Cred că număram pe degete pe cei cu care mă minunam de cerul nopții plin de stele sau de mirosul fânului deși ne înțepau toate gâzele pământului și ne usturau pliurile pielii de praf și transpirație… Fugeam cu ulciorul la știubei/fântână și mi se părea că pădurea oglindită în ochiul de apă rece – singurul loc rece! – era mai frumoasă ca oricând, chiar dacă cu o oră înainte mai fusesem să aduc apă…

  • Minunat ai prins apusul si rasaritul soarelui acolo pe creasta.
    Pozele astea imi trezesc amintiri puternice, pe mine ceata aceea de dimineata dintre munti ma tinea o vreme fara grai. Numai privind pozele tale imi revine senzatia diminetii pe munte cand uitam de frigul noptii (nu aveam echipamentul de azi). Bravo, multumim!

    • Sunt o friguroasă de felul meu și chiar dacă noaptea a fost plăcută, de vară, tot mă luau frigurile cumva, cu tresăriri… Nu mai zic că fiind slabă, dormitul pe chestii tari îmi dă dureri de oase acolo unde contactul e mai dur, gen omoplați, șolduri. Și cu toate astea, sper să se alinieze curând planetele pentru o nouă noapte pe creste, pe culmi…

  • Bună Claudia ! Bravo fetelor, e uimitor, m-ați dat gata ! Sînteți mai curajoase ca băieții, pînă acum cu aceste ture pe munte tu și încă o fată care scrie pe blog despre călătoriile ei pe munte sînteți cele mai tari ! Mă gîndesc cu groază ce ați fi făcut dacă în adăpostul ăla ar fi fost trei derbedei, de pildă ?! Chiar dacă erați trei la număr, tot fete se cheamă ! Spune-mi traseul ăsta nu se poate face fără dormitul ăla în ”coliba” aia unde trebuie să fie o mizerie pe care nici nu încerc să mi-o imaginez ! Cînd am ajuns la faza cu pregătitul de dormit că deja m-a apucat mîncărimea pe toată pielea ! Știu, frumusețea pe care o vedeți și pe care o descrieți compensează aceste neplăceri dar parcă aș sta mai mult pe gînduri la plecare ! De aceea încă odată aveți tot respectul și aprecierea mea, mai ales tu Claudia care am înțeles că ai avut și un mare necaz cu Miruna ! Apropo, cînd toată familia va fi pe munte (ca să ne scapi și pe noi de emoții ?!)
    Cu drag,
    Traian

    • Bună Traian, dar ce revărsare de cuvinte, din care nu-mi reiese dacă admirația e sinceră sau peiorativă. Cum nu mergem pe munte și nu scriem pe blog pentru a fi admirate, avem bărbații noștri care fac asta (sic!), o să-ți răspund punctual:
      1. ca să nu crezi că sunt arogantă, scriu pe blog de mulți ani, vreo 11 și funcționează ca un jurnal pentru mine. Cititorii vin și pleacă, uneori sunt ajutați de cele scrise (ceea ce mă bucură!), alteori sunt cunoscuți care intră pentru o bârfă (ia să văd ce-a mai făcut Claudia), dar în fine, dacă aș căuta admirație nu aș scrie atâta (repet, o fac fără rezerve pentru că scriu pentru mine și ai mei), ci aș pune multe-multe poze pe insta sau fb 😀

      2. Cu derbedeii… pe principiul ăsta noi fetele/femeile ar trebuie să stăm acasă păzite de eunuci. Sus pe munte în timpul săptămânii sunt șanse mici să dăm peste ei. Iar dacă dăm peste ei și nu sunt oameni ok, coborâm. Chiar și noaptea, în cazul ăsta. Suntem toate trei cu experiența mersului pe munte, inclusiv noaptea, în ture de anduranță, chiar nu era o problemă să coborâm la Cabana Curmătura sau chiar la mașină. Sunam cu siguranță și poliția să-i denunțăm pe perverși. Da, ne stricau planul, dar suntem femei, nu niște fetițe care se rușinează și nu spun nimănui.
      Mai multe comentarii și propuneri indecente primesc când merg pe bicicletă prin oraș sau când alerg.

      3. Mi se pare suspect că ăsta e un aspect la care te-ai gândit, dacă erau derbedei. Din ce am întâlnit eu pe munte, cei cu comentarii sau abordări libidinoase sunt ciobanii, ciupercarii, culegătorii de afine etc. Adică nu drumeți, ci adevărații „oameni de munte”. Au mai fost și dintre turiști, dar nefiind în oraș pe terenul lor „sigur”, au cedat la prima observație directă. Cine vrea nopți fierbinți, nu urcă pe creastă să aștepte fete…

      4. Refugiile la înălțime, mai ales cele foarte folosite, sunt destul de curate. Greu de crezut, dar așa este. Se doarme pe un prici pe salteluță, fiind în sac de dormit, nu te deplasezi de pe salteluța ta, deci nu te tăvălești prin tot refugiul etc. Nu știu cum își imaginează oamenii chestia asta, dar într-adevăr, nu e pentru cine se scârbește doar la gândul.
      Ca fapt divers, eu am nasul și văzul fine când mă cazez la pensiuni de ex și sunt foarte pretențioasă cu curățenia.

      5. Miruna e fetița mea și, din fericire, e sănătoasă. Și cu ea merg pe munte pe lângă casă, are doar trei ani.
      Nepoata mea Luiza este cea care a trecut prin două leucemii și sperăm să se termine cu bine și tratamentul de întreținere și să fie considerată vindecată. Cu ea nu cred că merg curând pe munte pentru că îi e contraindicat efortul și oricum locuiește la Roma pe durata tratamentului. Dar dacă va vrea, o voi lua în drumeții ușoare, îți dai seama!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.