Întâia noapte de iulie… pe creastă

Au trecut cinci ani de la ultimele nopți la cort sau refugiu pe creasta vreunui munte. Ani care mi se par mulți, ani în care timpul a trecut altfel în preajma Mirunei, dar în această vară, cu tot covid-ul ei, simt că începe o altă etapă, aceea în care cărările mele și-ale muntelui se întâlnesc mai des și nu mai sunt atât de disperate. Când Mike propune să dormim sus pe munte în timpul săptămânii între două zile lucrătoare, a venit, în sfârșit! vremea să spun da, iar de acasă să primesc toată susținerea. Știu că ei vor fi bine, iar eu voi putea să mă bucur de munte fără gândul „ce-or face? cum se descurcă?”

1-2 iulie 2020, Munții Piatra Craiului
Fetele: Mike & Claudia & Rose-Marie
Traseu (mediu -> dificil): Fântâna lui Botorog – bandă galbenă – Cabana Curmătura – bandă albastră (Poteca Carol/Karl Lehmann) – marcaj de creastă punct roșu – Vârful Padina Popii – Vârful/Refugiul Ascuțit (2150m) – triunghi albastru (Padinile Frumoase) – Cab. Curmătura – Fântâna lui Botorog.
Date traseu: 16.5km (~ 8km seara + 8km dimineața), 1300m+, 2h45min urcarea + 2h coborârea.

A fost o mică provocare să fac toate cele necesare pentru o noapte pe munte să intre într-un rucsac de 25 litri. Când am realizat că am uitat frontala, mi-a fost tare ciudă pentru că nu-mi place să-mi „ies din mână”. Noroc că în zilele noastre telefoanele au lanternă puternică, iar eu aveam și baterie externă (power bank) – pentru cazul când exagerez cu pozele/filmele lovită de inspirație.

Iar dacă Mike a tot dormit pe munte (refugiu, cort, hamac, bivuac) și pentru ea e ceva la fel de obișnuit ca patul de acasă, eu și Rose parcă eram plecate într-o aventură amestecată cu amintiri ale nopților petrecute cândva pe munte ce acum aveau să fie reluate în formula unei seri ideale: fetele la refugiu.

Entuziasmul a fost pe măsura anilor în care n-am mai dormit pe sus, ba chiar mi-am propus să dorm afară, să simt ca niciodată atmosfera muntelui, contopirea cu el, iar dacă asta însemna să nu dorm deloc, fie! Eram atât de convinsă că o să fac asta…

Dacă până la cabană traseul prea bine cunoscut ne-a întreținut discuțiile, pe urcușul spre creastă s-au întețit momentele de liniște și de fiecare cu gândurile ei. În lipsa altor oameni și-n intimitatea de după apus, parcă altfel stai de vorbă cu muntele.

Desigur că ne-am împărtășit momentele speciale, uimirile, mulțumirea, n-ai cum altfel când o capră neagră îți stă dinainte pe potecă sau când se ridică luna peste Bucegi sau când ajungi pe creastă și muntele e și mai impozant în postura de dragon adormit pe a cărui spinare pașii noștri nu-s nici cât o adiere de vânt.

Ieșirea în creastă a fost undeva înainte de Vârful Padina Popii, iar amintirile mă asigurau că nu mai e mult până la Ascuțit. Și așa a început dansul sus-jos pe creastă ce-a ținut minim o oră, timp în care luna s-a ridicat tot mai sus pe cer iar umbrele ni s-au arătat pe pietrele albe. Nici că era nevoie de frontală. N-am mai fost la ceas de seară așa sus pe munte și pot doar să afirm, umilă, că e ceva greu de egalat, de povestit. Însă nu pentru oricine și nu oricum…

Ajungem la câțiva pași de refugiu și Mike se întoarce către noi:
– Mai e cineva.
Vocea:
– Salut! Rămâneți aici în seara asta?
– Da, răspundem noi în cor.
– Nu e cam târziu? (ups! telefonul arată 22:30, scriu un mesaj lui Andrei că am ajuns cu bine)
– Nu! i-o taie repede Mike, completând cu detalii despre ce-i cu noi.
Intrăm în refugiu și simt urme vagi de ceva alcool și tutun. Drumețul orădean se cinstise și el după o zi de efort considerabil și când să se pună la somn, hop trei nebune!
Ne obișnuim repede cu ideea, și el și noi, că asta e, va trebui să conviețuim civilizat, lucru care se și întâmplă. Încercăm să ne foim cât mai rapid pregătindu-ne locul de dormit și gustarea de seară.

Renunțasem oricum la dormitul afară căci mergând o oră pe creastă cot la cot cu crepusculul generos, îmi cam făcusem pofta de prins înnoptarea cu ochii, de văzut cum muntele devine un contur în negrul nopții. Probabil de oboseală am renunțat așa repede și m-a convins și roua lăsată brusc să-mi fac cuibul direct pe prici-ul de tablă, la adăpost. Acum îmi spun „puteai măcar să încerci”. În fine.

E cumva emoționant să stau întinsă după atâția ani sub o cupolă de tablă, să mă uit la hexagoanele (sau octogoane?!?) ei roșii… Și totuși, stau prea întinsă, tabla e prea tare, aș chicoti măcar puțin de dragul situației, dar vecinul nostru vrea să doarmă. Nici nu mă uit la Rose că și ea trece prin aceeași fază și puțin ne-ar lipsi să râdem ca nebunele, doar dacă ne-am zări una alteia expresiile. A doua zi Mike ne confirmă: ce mai șuetă ieșea! până la miezul nopții râdeam, de era să fim singure! Cert e că având familii și alt ritm de viață, nopțile între fete sunt prea rare…

*

Mă trezesc înaintea alarmei de 5:15 de nu știu câte ori. Mike pare să doarmă cea mai liniștită dintre noi, eu și cu Rose ne tot foim. E clar că nu apucăm să ne acomodăm oasele pe priciul dur, că noua zi își și intră în drepturi și scăpăm! Nu știu cât somn am adunat, fetele mi-au confirmat că dormeam de câte ori au deschis ele ochii. Așa zic și eu, că noapte albă n-a fost, dar nici ca bolovanul nu m-am odihnit, asta e clar.

Cum facem ochi toate trei căci lumina naturală cuprinde repede interiorul plăcut al refugiului, ne strângem în brațe tot calabalâcul și ieșim afară, ca să minimizăm zgomotele. O capră neagră ne cercetează de pe o crestuță. Orizontul ascuns cumva de dâmbul ce adăpostește și refugiul se luminează brusc și un laser roșiatic mătură văzduhul ca un ștergător de parbriz. A răsărit!

5:35, nici o secundă în plus!

Cum n-am venit ca să rămânem și o nouă zi de muncă ne așteaptă pe scaune (fie și cele de-acasă, tot scaune sunt…), ne strângem rucsacurile, mâncăm câte ceva și începem coborârea. Rămân pe urmă, să pozez floricele zic eu, dar vă spun sincer că n-aveam tragere să mă dau dusă la vale… Soarele urca tot mai repede pe cer, îmi simțeam obrajii arzând și magia dimineții transformându-se treptat într-o zi ca oricare alta. Nu! O zi începută pe munte nu mai poate fi ca oricare…