Dacă lumea titlurilor n-ar fi invadată de voite induceri în eroare, aș fi titrat un „Lacrimi pe Vânătoarea lui Buteanu”, iar multora dintre voi v-aș fi trimis gândul la cine știe ce întâmplare sumbră. Cum nu m-am pierdut cu firea, rămân la Înălțimile bucuriei și la ochii umeziți emoționați căci iată-mă – nesperată clipă! – în fața pietrei inscripționate, ridicând încă un metru deasupra celor 2507 ai vârfului, privind o mare de creste și de cețuri făgărășene cu o poftă de femeie însărcinată ce n-a prea cunoscut… poftele.
Munții Făgăraș, duminică 31 iulie 2016, Claudia & Andrei
Traseu: Lacul Bâlea (2040m) – triunghi albastru – Șaua Caprei – cruce albastră – Vf. Vânătoarea lui Buteanu (2507m) și retur
Date traseu: 5km, 4h, 470m+
fragment cu zona Bâlea – hartă Munții Noștri
Câteva rânduri.
Anul trecut pe vremea aceasta traversasem creasta Făgărașului de la Turnu Roșu la Urlea în două zile memorabile. Atunci traseul de creastă bandă roșie ne-a coborât la ceasul zorilor din Șaua Caprei spre Lacul Capra, iar vârful Vânătoarea lui Buteanu a rămas undeva în stânga, la fel ca alte multe vârfuri nealiniate benzii roșii.
Anul acesta trăiesc o altfel de traversare memorabilă, pe creasta vieții, iar perioada delicată a sarcinii le are pe ale ei, până nu-ți vine rândul degeaba te hazardezi cu presupunerile despre cum va fi și ce-o să faci. Cert e că nu mă așteptam ca la final de șase luni să mai gust din fericirea de a umbla cărările Făgărașului, asta după ce cu câteva săptămâni în urmă fusesem primiți cu tunete și fulgere la Bâlea.
Din fericire, există și locuri unde poți ajunge cât mai sus cu mașina, că nu m-aș fi încumetat să urc o vale nordică în aceste condiții. Și n-ar fi fost nici vreun semn de înțelepciune, riscurile fiind totuși riscuri, iar accesul celor care te-ar putea ajuta în caz de ceva, mult îngreunat. În fine, în perioada aceasta lucrurile sunt cu dus și întors, face bine la psihic (și la fizic) să îți continui activitățile preferate, dar echilibrul trebuie să primeze. Și da, să continui ce făceai și înainte într-o doză tot mai adaptată, fără să experimentezi vitejii. Poate și de asta, după o perioadă cu impuse plimbări lejere și câteva kilograme disproporționat așezate, încă nu mi-am pierdut de tot forma fizică și siguranța pasului.
Pe lângă încălțări aderente, bețe de trekking (pentru sprijin suplimentar și distribuția efortului), haine potrivite, mi-am mai asezonat și o prognoză bună plus răbdarea lui Andrei. E esențial să nu dai emoții celor din jurul tău, chiar dacă respiri entuziasm și ai energie cât pentru doi.
Evident că traseul Lacul Bâlea – Șaua Capra e un soi de autostradă, dar eu nu sunt în postura de a face mofturi. Știu să privesc muntele și să-i ascult liniștea, iar dorul de Făgăraș se ostoiește cu fiecare pas urcat. Una e să vezi de la geamul mașinii, alta e să urci. Și e multă lume în jurul nostru, dar în același timp, Făgărașul reușește să ne absoarbă și să ne dea sănătoasa iluzie că e fiecare cu ale sale. Iluzie sau realitate, depinde cât de ahtiate sunt dorințele fiecăruia.
Nu-mi pot stăpâni zâmbetul, iar privirea mângâie hulpav firele de iarbă, florile, pietrele cu aceeași măsură cu care nu se mai satură de spectacolul căldărilor glaciare – cetăți de stâncă conturate de muchii și vârfuri, cetăți ale căror „ziduri” se scurg în avalanșe tăcute de pietre ori dorm sub pajiști înclinate ori se-avântă prăpăstios spre adâncul lacurilor verzi și îndelung răbdătoare potecilor ce le înconjoară. Și mai mult ca această înfățișare măreață a muntelui, mă atrag lespezile ce ies ca niște așchii de sub covorul ierbii, de parcă ar fi fost frânte, asemenea unui trunchi în furtună, de pașii uriașului timp, de năravul iernilor cândva eterne.
Ajunși în Șaua Caprei, două vârfuri ne făceau cu ochiul, Vânătoarea lui Buteanu spre stânga și Iezerul Caprei spre dreapta. Am pornit spre primul, rămânând ca la întoarcere să vedem de mai avem resurse și pentru cel de-al doilea, eventual un circuit spre Șaua Doamnei. Cu mers așezat, cu multe pauze de privit și nici n-am băgat de seamă ce repede s-a scurs poteca până la „cumpăna” traseului: o mică strungă. Andrei a ezitat o clipă, dar l-am asigurat că voi fi atentă. Și chiar am fost, mi-era dor de forma aceasta ușoară de cățărare, când mângâi muntele în căutarea prizelor…
Vântul, ce suflase tot mai tare, s-a oprit brusc cum am trecut de strungă. Jocul norilor era fascinant, crestele ieșind când și când la iveală ca niște dinozauri la păscut în iarbă albă. Pe vârf mai erau câțiva oameni, Andrei mă urma, dar apropierea de piatra aceea cu plăcuța inscricționată m-a însingurat brusc. Însingurarea neașteptată a bucuriei ce îmi înfiora tot corpul, ceva ce nu puteam împărtăși cu nimeni, poate doar implicit cu Făptura dinăuntrul meu. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi și cum în grimasa înfrânării lor mă întreb: de ce plângi? Ce să-mi fi răspuns, că urc de luni de zile acest vârf??! Aș fi plâns în hohote ca în brațele celui care nu te întreabă de ce, care doar te ține cât de strâns și cât de mult ai nevoie…
Și, ca niște părinți „iresponsabili”, ne-am întors teferi în Șaua Caprei. Mi-am urmărit destul de atent reacțiile corpului la efort și chiar nu resimțeam efortul de nici un fel. N-o zic ca pe o fală, ci ca pe un adevăr, cum nici această tură nu e o mare realizare montană sau sportivă, ci una sufletească și personală (în arhiva isprăvilor mele, aceasta atârnă mai greu ca multe altele, dar fiecare întâlnire cu muntele își are rolul ei, nu există un top).
Am găsit o piatră cu belvedere perfectă asupra Căldării Bâlea și am mâncat, o pauză binevenită înainte de „asaltul” vârfului santinelă, Iezerul Caprei. Ca parte din pauză, mi-am petrecut minute bune studiind stâncile din apropiere în căutarea unui alt univers care mă fascinează: flora din sânul pietrelor. Ceața însă a început să ne învăluie, să coboare în căldare și să ne determine coborârea spre Lacul Bâlea. Cu toată atenția de care sunt în stare, am coborât cât mai lin ca să nu alunec pe terenul umed de la ploaia de sâmbătă. Mda, asta e partea cea mai grea, coborârea, iar genunchii mi-au reamintit că nu le place înfrânarea.
Și dacă la venire mai erau locuri de parcare, iar tarabele abia dezmorțite, acum bâlciul înflorise, iar furnicarul oameni-mașini într-o agitație continuă fragmentată parcă doar de selfie-uri. Multă lume, ca într-o duminică de vacanță, fiecare în căutarea a ceva, doar lacul părea să oglindească nestingherit clădiri și oameni și stânci cu aceeași liniște pe întinderea-i nevălurită. Ne-am strecurat spre mașina noastră, am agățat și câte un porumb fiert și ne-am dat duși la vale pe serpentine, printre puținii ce plecau. Pe urcare se aștepta mult și bine, coada se întindea pe kilometri… mai mult timp de privit, aș zice.
Iar eu încă zâmbeam după atâtea ore de zâmbet și de m-ai fi întrebat dacă mai vreau aș fi răspuns surprinzător: azi, nu. Uneori sufletul e plin de recunoștință, ce-ai putea vrea mai mult?!?
Câteva imagini.
momentul acela când cețurile ce ne-au însoțit mai tot drumul dinspre Brașov dispar și privești cu poftă muntele la care tot visezi…
urcând spre Șaua Caprei, îmi era dor de aerul acesta, de răcoarea ca o haină, de încălzirea mușchilor pe urcare…
Lacul Capra
privind spre Vânătoarea lui Buteanu ce domină zarea (se distinge destul de clar strunga dinainte de vârf)
urcarea din strungă e fix „poteca” marcată cu cruce albastră
lumea crestelor, cu trapezul Viștea Mare – Moldoveanu la orizont
de unde venim, Șaua Caprei și vârful Iezerul Caprei deasupra lacului omonim
panoramă cu Vânătoarea lui Buteanu (în stânga)
vântul poartă norii într-un joc fascinant
la doi pași de un vârf pe care amândoi l-am urcat pentru prima dată; și împreună
Muchia Buteanu se întinde spre nord, pe traseul ei zărim înșirați câțiva oameni
poza de vârf – în doi plus unu
norii nu se lasă, cu fiecare minut se rostogolesc din căldări și văi spre înălțimi
după câteva minute pline de exaltare, ne retragem de pe vârf
o inimioară de zăpadă
nu m-arunc în Lacul Bâlea, doar mă așez la masă
stânci și flori
ceața care ne-a scurtat drumeția
mic ierbar de iulie în Făgăraș I: Nu-mă-uita, Bănică (Schinuță) mov și albă, garofiță pitică, cimbrișor de munte roz și alb (variantele albe au fost descoperite în premieră în această mini tură)
mic ierbar de iulie în Făgăraș II: romaniță de munte, Cornuț, Iarba surzilor (Saxifraga paniculata), Iarba șopârlelor (Polygonum viviparum), clopoței de stâncă (Campanula alpina)
No, e bine ca ai mai lasat ceva trasee si pentru 20 august, cand poate mai mergi si cu mine la Balea :).
Știu, știu, dar să vedem cât mai cresc până atunci, o să am aproape 7 luni pe 20 august 😀
Fain, multumesc, mi-am adus aminte ce dor imi este de munte… sper sa vizitez anul asta Fagarasii 🙂
Un traseu putin mai lung dar frumos si care evita multimea ar fi plecarea de la Salvamont Cota 2000, Lacul Capra, de la Monument urcat stanga (nord parca) pe muchia nemarcata (dar traseu usor si frumos)care te scoate in traseul marcat inainte de spintecatura.
Multa sanatate la voi si ganduri bune 🙂
Andrei, era lume și pe muchia de zici tu (de la lac spre vârf) și pe cea pe sub care merge curba de nivel (se cobora apoi pe iarbă drept în Șaua Caprei). Era lume peste tot, dar surprinzător, era liniște (și destul de curat). Da, vedeai siluete, însă nu pot spune că m-a deranjat aspectul ăsta. Sau poate mi-o fi fost mie prea dor… ca omul îndrăgostit, nu mai vede nimic în jur, doar chipul celui iubit :”>
Te imbratisez cu multa, multa dragoste!
Mi-au dat lacrimile citind cele scrise; m-am regasit in trairile tale, cand la varsta de 23 ani, exact in aceasta perioada, insarcinata in luna a noua (am nascut pe 21 august) fiind in tabara studenteasca de la Paraul Rece, am coborat si am urcat muntele pana la cabana Trei Brazi (dus-intors). Inconstienta, elanul si sanatatea tineretii! Nu pot sa-ti reproduc ce mi-a „turuit” doctorita taberei la intoarcere… ea era cea realist constienta de ce putea sa mi se intample…! Dar cineva acolo sus cred ca ma veghea si n-am patit nimic, dar nu mai aveam putere macar sa scot un sunet si totul s-a lasat cu cel mai intens somn trait vreodata. Dar un mesaj poate s-a setat undeva caci, la fel ca si noi, baiatul nostru iubeste calatoriile!
Iti doresc sarcina usoara in continuare si sa fiti fericiti!
Înțeleg perfect, până la urmă e vorba de starea de spirit suprapusă peste evoluția sarcinii. La mine a debutat mai cu emoții și restricții, de-aceea nu mă mai așteptam să revin la mișcare în lunile 5-6. Pe de altă parte, ți se „cere” optimism și relaxare, dar cum să le obții mai bine decât făcând ce-ți place??!
Eu n-am fost așa frântă cum mă așteptam, dar nu m-aș vedea făcând același lucru în luna a noua – chiar ați fost curajoasă 🙂 Atunci probabil o să mă limitez la plimbări pe sub Tâmpa, noroc că o am aproape!
Super-felicitări! Mai ales pentru tură, dar şi pentru postarea rapidă!
Eu am ajuns pe Vânătare (tot încerc să le explic unora denumirea corectă… da’ n-ai cu cine) în 2014 şi de atunci tot visez la ea – mă rog, el, vârf! Mai ales că a fost cu ceaţă pe sus. Ahhhhh, dar visez încă la Moldoveanu, căci n-am avut ocazia să îl salut până acum!
P.S. Lasă titluri alea care induc în eroare, nu… le mai pune la suflet – să rămână ei cu traficul lor fals şi tu (noi) cu pasiunea!
Mulțumesc! Păi am scris repede că și de-asta mi-era dor, de „rutina” munte-blog 😀
Moldoveanu e de abordat pe Valea Rea sau pe Valea Viștei – variante ceva mai directe. Sau cu dormit la Podragu, dar nu știu condițiile de acolo (sigur sunt modeste, dar asta contează mai puțin, curat să fie…).
Frumos, Claudia! Şi povestea, şi fotografiile. Iar Făpturii îi stă minunat cu tine. Să vă trăiţi una alteia!
Mulțumim, sper să nu mă certe când o fi mare că am pus poze cu ea pe blog :))
Te pup, mami. 🙂
Încă nu mă simt o mami (o fi bine, o fi rău, habar n-am), ci femeie însărcinată.
E firesc să nu te simți mami, eu te alintam. 🙂
O sa-i placa mult la munte, Claudia! peste ani cand va va insoti pe piciorusele ei prin acele locuri minunate, va fi motiv de bucurie 🙂
Sperăm să-i placă, noi o s-o ducem cu siguranță, dar cu timpul ea va decide ce-i place să facă, care-i sunt pasiunile.
Felicitari draga Claudia!
Frumoasa poveste si frumoasa ,,plimbare” cu Faptura la purtator! Imi aduci aminte de mine: in decembrie ’93 eram insarcinata in luna a cincea si am urcat prin canion la cabana Curmatura (nu-ti poti imagina ce armonica am facut din burtica, cand mai stransa, cand mai intinsa ca de prin canion cu zapada si gheata nu se putea altfel), in februarie ’94 (luna a saptea) am plecat cu sotul si nasii la cabana Diham pentru o saptamana, intr-una din zile am plecat la o plimbare spre Glajarie, cand am ajuns la podetul peste apa din mica poiana sotul meu vine cu o propunere-sa mergem la Malaiesti, zis si facut numai ca noi plecasem la o plimbarica si eu luasem doar un pachet de biscuiti la mine si atat. La Malaiesti am impartit pachetul cu nasa mea (4 biscuiti eu, 4 nasa), baietii nu au mancat nimic (cabana era inchisa). La intoarcere pe la jumatatea drumului sotul a plecat mai repede sa pregateasca masa si eu am ramas cu nasul si nasa (vai ce speriat era nasul! tot timpul zicea: ,,Fina sa nu nasti pe aici ca nu ma pricep la nimic :)))” Stiu ca atunci cand am ajuns la cabana Diham, am mancat mult si am adormit repede.Dupa doua saptamani m-a dus sotul la Piscul Cainelui (tot in februarie, final de luna a saptea), zicea sotul sa respir cat mai mult timp aer de munte de aceea plecam asa des (noi locuiam la Galati pe atunci) si intr-o zi am plecat cu prima telecabina la Cota 1400 si tot cu prima la Cota 2000. Pe la jumatatea distantei dintre cota 1400 si 2000 s-a starnit viscolul, se legana telecabina rau de tot, in fine am stat langa soba din sala de la 2000 pana s-a potolit viscolul, nu a mai urcat/coborat nicio telecabina pana nu s-a potolit visolul (am stat acolo 3 ore lipita de soba de teracota calda). Citind jurnalul tau imi dau seama ca eu am cam riscat :)) In aprilie ’94 am nascut un minunat baietel care luna trecuta si-a luat licenta in teatru. Va doresc zile frumoase, sanatate tie, micutei si lui Andrei, bucurati-va de viata!
Mariana Nedelea
Pitesti
M-au amuzat amintirile tale Mariana, bag seamă că la voi soțul era cu ideile „năstrușnice”, al meu e mai mult cu temperatul că de-ar fi după mine probabil aș ajunge să simt că risc. Deocamdată n-am atins vreo limită a efortului, nici n-am forțat, am vrut să asimilez la maxim tot ce văd cu cât mai puține resurse. Nu e simplu să treci de la alergare și drumeții intense la simple plimbări, dar sunt câteva luni în fond… și o burtă ce nu mai poate fi ignorată 😀
Mulțumesc mult pentru urări și pentru rânduri, sănătate multă și vouă!
p.s. băiatului i-a plăcut / îi place pe munte?
Bună Claudia,
Știu ce simți, de la alergări montane ai trecut la ,,alergări” montane intr-un alt ritm, este important să faci mișcare! Da, soțul meu și acum are idei ,,năstrușnice”, acum la ,,bătrânețe’ nu mai facem văi alpine (deși eu îmi doresc și le ador), ci am trecut la cățărare de câțiva ani. Acum 4 ani mi-a cumpărat papuci de cățărare, a zis să-i am așa pentru cine știe ce pasaj de pe o vale, dar el avea gânduri ascunse.Am zis că nu trec de gradul III dar el mă tot ia in trasee ce mă depășesc, zice: ,,ai facut tu mai grele, hai că ăsta e ușor!” și așa am ajuns să fac trasee de grad V cu pași de 6+. Da Andrei(fiul nostru)a mers cu noi pe munte de mic, pe la doi ani l-am luat într-un concediu de o lună prin țară, cu dormit la cort, i-a plăcut foarte mult și a mers cu noi până în clasa a-IX-a când l-am dus în Cozia pe traseul Foarfecilor în luna aprilie când înca mai era zăpadă și o mulțime de ghiocei, am coborât pe Muchia Turneanu, traseul a durat 8 ore dus- intors, pentru el a fost cam mult, ei în fine de atunci cand îl invităm la munte ne întreabă câte ore are traseul :))) Da merge și acum dar foarte rar și numai in trasee până la cabană, el cânta la chitară și acolo, la munte, se aude cel mai bine sunetul chitării.
Dar cam mult am vorbit, îți dorec o naștere normală și ușoară, vă doresc o viață cât mai frumoasă cu multe realizări și împliniri!
Zi bună!
Mariana Nedelea
Pitesti
Sunteți fenomenali, Mariana 🙂
S-auzim de bine și poate poate ne întâlnim și pe poteci!
In luna a opta am fost si noi la Cota 2000, doar ca fara peripetii cu telecabina, a fost vreme buna.
Cand baietelul nostru mijlociu avea doi ani si jumatate, am mers la Cruce, cu bocancei si rucsacel… la intoarcere am scapat ultima telecabina si am ajuns pana in Sinaia schimband doua masini de ocazie, una pana la Piatra Arsa si inca una pana jos in oras, apoi un maxi-taxi pana in Busteni… Iar baietelul cel mare (patru ani pe atunci) a insistat sa urce cu mine pana sus la Silva, unde lasasem masina. Acum se uita altfel la Cruce (care se vede pe fereastra de la sufragerie)!
Frumos că l-ați dus acolo sus, experiențele alături de părinți creează legături puternice, pe munte cu atât mai mult.
Avem și noi în plan să luăîm o telecabină până sus, dar să vedem care – una la care să avem alternativă dacă o pierdem la plecare 🙂
Bună Claudia,
Cu siguranţă ne vom întâlni pe poteci, după cum se vede avem aceiaşi pasiune – iubim muntele!
Vă doresc zile frumoase!
P.S.Ce frumos că veţi avea o fetiţă! Mi-am dorit o ,,păpuşică” dar nu a fost să fie, mi-ar fi plăcut să am doi copii!
Bucuraţi-vă de viaţă!
M-a „agatat” titlul dintr-o data. Extrem de rara utilizarea numelui corect al varfului, inscriptionat gresit pana si pe piatra din varf.
Sa va traiasca, sa se faca mare si sa-l vedem in poze in acelasi loc si in multe altele!
Deși n-am făcut nici o poză cu piatra de-aproape, am citit-o pe îndelete și într-adevăr, denumirea „nouă” e cea mai des utilizată (inclusiv pe hărți). Știu că și acum câțiva ani am căutat să aflu versiunea corectă, chiar și de data aceasta am mai investigat puțin. Eu sunt pentru Vânătarea lui Buteanu și nu Vânătoarea. Denumirile vin din vechime și e păcat să nu se păstreze, ține și de conservarea limbii (cuvinte precum piesele de muzeu).
Mulțumim Răzvan, sperăm să îi placă să ne însoțească (cât va fi cărată cu siguranță o să-i placă) și să strângă suficientă experiență pentru Făgăraș, altfel nu 😀
Ce frumos! Felicitari!
La cat mai multe astfel de ispravi si insarcinata si cu bebe, sa te urmam si noi 😀
Mulțumesc Gabi, ce pot să-ți spun așa după 6 luni împlinite e că timpul ăsta nu iartă și cu cât mai repede, cu atât mai bine, mai ușor…
Isprăvi facem câte s-or putea și cum o fi mai bine pentru toți trei 🙂
Ooo mă bucur Claudia ! Și uite așa ai luat un pic din Făgăraș cu încetinitorul ! Să fiți sănătoși și voinici cu toți !
Mulțumim! De-acum cam toate sunt cu încetinitorul, dar îmi place și așa, nu mă plâng. Natura reușește să mă fascineze oricum, și la scară mică și la mare, și în ritm de melc și în viteză.
Suna tare frumos asa, a regasire si-a fericire linistita, asezata. Ori poate doar asa imi suna mie, dar in tot cazul: felicitari si mult noroc!
Chiar e Diana un timp al fericirii, binevenit după un timp al suspansului ce a trecut destul de greu…
Felicitari pentru o „mami” in devenire!… 🙂 Ca intodeauna, imaginile publicate incanta ochiul si hranesc sufletul.
Si noi suntem pe picior de plecare intr-o plimbare in nord.
Cele bune.
Mulțumesc de vizită și drum bun!
Te-am visat cu copil si ce bucurie simt ca a fost un vis adevarat!
Eu mi-am pastrat pasiunile si in sarcina: am alergat toate cele 9 luni (drept ca lumea se uita la mine la mine ca la circ), am facut pilates, am urcat pe munte, am mancat de toate..a fost o calatorie fascinanta cu ea in mine!
Ramai libera si asculta de corpul si mintea ta!
Așa începusem și eu, cu alergare, cu drumeții, dar la un moment dat placenta mi-a înfrânat planurile. Măcar am rămas cu mâncatul de toate și cu lipsa clasicului rău de sarcină. Pilates-ul merge mână în mână cu lenea… și până acum a învins lenea, însă durerile de spate or să mă pună la treabă cât de curând 🙁
Mulțumesc mult de urare, încerc s-o aplic în fiece zi!
vezi aci cand te decizi sa incepi:
De 2 ori pe saptamana exersam, initial mi s-au parut destul de solicitante, apoi m-am obisnuit si ma simteam excelent. Abia asteptam sa vin de la serviciu sa le fac.
Am facut si eu vreo doua „sedinte”, apoi m-am lasat, insa ma reapuc ca nu se mai poate… E fain link-ul, eu faceam dupa o alta tipa (tot instructor si tot insarcinata), dar par mai interesante exercitiile astea.