Iezer prin Jepi-Văcarea cu vedere spre Crai şi Bucegi

motto: când laşi natura să-ţi intre în suflet descoperi că nu-l ai destul de mare…

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Iezer

data: duminică, 23 septembrie 2012

drumeţi pinguini: Cristi, Vali, Octavian şi Claudia, subsemnata

traseu: Valea Bătrâna – Gura Căţunului – punct albastru PA – Jepi – Refugiul Iezer / Lacul Iezer – Crucea Ateneului – bandă roşie BR – Culmea Văcarea – Cabana Voina – Valea Bătrâna

timpi: 4h 45 min (rucsac uşor, încălţări de trail running)
– Gura Căţunului – Refugiul Iezer: 3 ore (timpul nostru 2 ore)
– Refugiul Iezer – Crucea Ateneului: 30 min (timpul nostru 30 min)
– Crucea Ateneului – Cabana Voina: 3 ore (timpul nostru 2 ore + 15 min revenirea la cort)

harta :

Mai întâi un foculeţ

Sâmbătă am ajuns pe la orele unu la Cabana Voina, am înaintat pe drumul forestier spre vechiul refugiu Bătrâna, am găsit un loc însorit pe stânga drumului şi ne-am pus tabăra. Ziua a trecut cu stat la iarbă verde sub umbră de brad (că de prea mult soare n-am avut parte), lângă foc şi lângă apă şi abia pe seară am sacrificat vreo 30 de minute pentru o alergare de control din care a reieşit vorba lui Octavian că „antrenament avem, condiţia fizică ne mai lipseşte” 🙂

După seara culturală cu varză călită, tort venit tocmai de la Călăraşi pentru Vintilă şi ceva fripturi am tras pe dreapta unul câte unul pe măsură ce tot mai multe stele împânzeau cerul. Pentru câţiva dintre noi programul artistic urma să continue şi a doua zi când plecam, în sfârşit, în tură (că eu munte fără tură nu prea pot concepe…). Am băgat de seamă că nopţile la munte au prins a se răcori şi cu toate astea nu mă pot sătura de somnul la cort pe mal de râu, chiar şi unul zgomotos ca al nostru.

M-am trezit pe la şapte şi afară era deja agitaţie mare. Andrei, ceva mai matinal ca mine, se întoarce în cort şi-mi dă de înţeles că e frig tare motiv pentru care mă echipez la colanţi subţiri şi bluziţă şi înhăţând rucsacul pregătit de cu seară, mă strecor afară ca un şcolar. Avea să fie prima mea întâlnire cu Iezerul şi să dea naiba dacă am auzit „de bine” despre el, mai toate jurnalele de pe net stând sub semnul urgiilor: viscol, ninsoare, ceaţă, ploaie, vânt. Cât ne-am mai învârtit pe lângă foculeţ (a prins tare bine că-mi îngheţaseră picioarele şi mâinile…) soarele a început să aurească vârfurile încă verzi ale pădurii.

Tura noastră îşi propunea să fie prima din seria celor maxim două care ar trebui să ne pregătească taman în ajunul MPC-ului pentru înfruntarea celor 41 de kilometri ai unui maraton de referinţă între cele montane de pe la noi.

Cum o fi Iezerul?

Şi-am început traseul cu una bucată de forestier pe care n-am alergat ca în seara precedentă ci am mărşăluit ca de încălzire.

La intersecţia marcajelor am făcut stânga pe PA pe o punte şi-am intrat în pădure pe traseul numit Jepi, dar care nu avea să-mi amintească decât cu numele de trasele omonime din Bucegi. În prima parte am traversat de vreo câteva ori pârâul ce judecând după buştenii şi pietrele răscolite cam face prăpăd în zilele lui bune, ca mai apoi poteca să se contureze frumos prin pădure.

Urcăm bine, nu cu un ritm de concurs ci cu unul care să-mi permită să vorbesc… cel puţin mie. Între noi fie vorba am impresia uneori că mi-e mai uşor să respir în timpul efortului dacă şi vorbesc deşi teoretic îmi pare imposibil. Practic însă, la ce entuziasm am când plec în traseu, turui într-una indiferent dacă în acelaşi timp plămânii îşi dau palme unul altuia.

Urcăm într-una, prin pădure, cu soarele răzbătând tot mai mult printre crengi, pământul acoperit de un muşchi verde mă face să uit că e deja toamnă, prin dreapta potecii susură apele de munte şi razele de soare se joacă în ele, iar când printr-o deschizătură zăresc creasta sunt toată numai un zâmbet: e frumoasă şi e limpede şi clară cum numai o zi de toamnă poate fi, când simţi că s-a inventat vorba aia cu „mai e şi după sufletul omului”.

 Încă un munte frumos, încă o „prima dată”

Era atât de frumos încă simţeam cum peisajul se transformă în geluri energizante şi chiar dacă respiraţia îmi cerea un ritm mai lejer, n-o mai puteam asculta… Aşa mi se întâmplă şi la concursuri, că tot se apropie MPC-ul şi inevitabil îl iau în calcul în tot ce fac, aşa mi s-a întâmplat şi la RTR unde la urcarea pe frumoasa Culme Piule-Pleşa am prins aripi…

La câte plângeri am auzit despre Iezer, mă simţeam mai mult decât norocoasă să am parte de o aşa zi senină mai ales că prima ninsoare persista încă sus pe firul crestei. Până la Refugiul Iezer urcuşul e susţinut, dar cine să-l mai observe căci mai important era să descopăr muntele, căldarea, să ghicesc cam unde ar fi Lacul Iezer, să nu ratez merişoarele bine coapte şi să mă minunez inepuizabil „Doamne, ce frumos e!” (habar n-aveam pe atunci că minunea era abia la început)

La Refugiul Iezer am făcut o mică pauză de alimentare cu ciocolată şi biscuiţi, am luat şi apă chiar dacă se unduiau prin ea plete lungi de mătase.

Urcuşul spre Crucea Ateneului e mai înspăimântător vederii decât piciorului, dar poate că şi vremea frumoasă face ca totul să pară mai uşor. Nu zic, voiam să ajung sus şi să dau măcar de un petec de zăpadă încă netopită.

După şedinţa foto de la cruce pornim pe culmea lină ce se continuă dinspre Vârful Iezer cu Văcarea pe care vom merge şi noi. Descopăr că-s drumuri pe-aici pe sus şi cred că ar fi tare frumos de mers cu bicicleta. Dar până la bicicletă şi alte posibile ture mi se pare incredibil de frumos muntele ăsta şi nu-mi vine a crede că de-abia acum ajung aici…

Culmea e lină, urmăm marcajul tăind când şi când drumul, alternăm mersul cu alergatul, eu oricum „trebuie” să mă opresc la poze – o scuză perfectă – dar m-aş opri şi la un zăcut pe iarbă la aşa privelişti. Oricum, cât am alergat pe acolo pe sus nu m-a mai durut nimic.

De scris nu prea mai sunt cuvinte căci fotografiile vor vorbi de la sine, cert e că deşi culmea a fost tare lungă şi am avut de alergat cât să ne facem pofta şi încă pe atât, tot nu m-am săturat de ea şi mi-a părut rău că s-a terminat.

De la stână traseul intră pe un drum forestier ce devine incredibil de abrupt imediat ce intră în pădure. Aici s-a cam terminat şi cu alergatul nostru căci era greu să te ţii pe picioare, dar să mai şi alergi. Avantajul e că se ajunge foarte repede jos însă mi-e clar că n-aş urca spre creastă pe traseul ăsta. Cel prin Jepi a fost mult mai frumos ca peisaj, dar şi mai accesibil.

Traseul iese la drumul astfaltat puţin mai jos de Cabana Voina. Aici ne-am fi oprit la o hidratare, dar cum niciunul din noi n-avea bani, ne-am mulţumit şi cu apa luată de sus de la Iezer. După încă 15 minute eram la corturi cu impresii care mai de care – mă simţeam incredibil ca până la prânz să fi urcat deja până sus de tot şi să mă şi întorc, asta fiind unul din avantajele alergării montane, uneori putând ca într-un timp foarte scurt să te poţi bucura de munte.

Mi-a plăcut Iezerul, priveliştea merită pe deplin urcuşul, iar întâlnirea cu urmele primei zăpezi a fost ca un bonus ce fără să abunde a separat artistic munţii de cer. Să alerg cu Bucegiul şi Craiul la orizont a fost de-a dreptul o premieră şi mai mult de atât, am simţit că alergarea montană dacă s-a născut undeva, atunci trebuie să fi fost într-un loc ca acesta…

În completare

Track-ul gps realizat de Cristi din care reies, cu tristeţe, cei doar 17 km ai turei pe care noi îi socotisem ca fiind vreo 20, adică jumătate de MPC… Chiar dacă traseul e înregistrat ca făcut cu bicicleta şi chiar dacă pe culmea Iezerului ar merge perfect o tură de bicicletă, a fost făcut pe două picioare şi nu pe două roţi.