Una dintre cele mai faine ture ale lui 2021 este despre câți munți poți cuprinde cu privirea, în care poți ogoi mai multe doruri deodată. Genunchii au uitat coborârea de pe Păpușa, iar tălpile de înțepăcioasa iarbă iubitoare de șosete, dar mintea e încă marcată de galeria crestelor pe care atmosfera curată de toamnă te lasă să le admiri în acea zi perfectă pe care retragerea cețurilor ți-o oferă nesperat: spre est toată creasta Pietrei Craiului, Bucegii și Leaota imediat după, Piatra Mare și Postăvaru mai într-o parte, Ciucașul moțat la orizont, iar dincoace spre vest, restul „potcoavei” masivului de la Spintecătură spre Vârful Iezer în spatele căreia „arătura” de muchii făgărășene se întinde suficient de mult ca până și cel mai pretențios privitor să simtă un zvâc în piept.
Sâmbătă, 30 octombrie 2021, Munții Iezer – Păpușa
Traseu: Valea Dâmboviței (după Ch. Petrimanului) – bandă albastră – Plaiul Dracsin – Vârful Cascoe – Vârful Păpușa (2391m) – Vârful Cascoe – triunghi galben – Muntele Cascoe – scurtătură de la stână – Valea Dâmboviței.
Date: 20km, 1580m+, 8h (ritm de drumeție cu pauze) – strava
Trupa: Radu și Mihaela (Mike), Claudia, Cristi (Vintilă)
Notă: marcajele pe cele două muchii/picioare sunt destul de ok pe vreme bună, rare, dar suficiente să te ghidezi alături de momâile din pietre, însă pe ceață mi s-ar părea greu de urmat. Mai intuitivă mi se pare urcarea pe Cascoe, care e un pic mai îngustă și nu lasă loc de deviat, însă ar fi o urcare destul de susținută. Dracsin e un pic mai domol, dar și mai lung și mai cu umeri pe stânga sau pe dreapta cât să mai ocolești pe curbă de nivel muchia matematică – chestie care nu e de dorit pe ceață. Oricum ați alege parcurgerea, ambele variante sunt lungi și, pentru că nu există alte retrageri sau nu se înnoptează la cort, tot traseul e unul de anduranță.
Cu Andrei plecat la poalele Alpilor și cu Miruna rămasă în grija bunicii, cu un traseu pe care n-am mai fost și cu o vreme ce arăta destul de dubios la trecerea prin Culoarul Rucăr-Bran (drum liber la orele dimineții, însă cu ceva polei), dar care promitea să se limpezească, entuziasmul meu era la cote înalte. Așa sunt mai mereu când sunt în drum spre munte, dar în Iezer-Păpușa e abia a treia tură și nu oricum, ci pe trasee mai puțin umblate, un pic cam incomode pe timp de vară din pricina marcajului slab și al stânelor.
Am început cu un forestier de unu-doi kilometri ce face brusc dreapta într-o poiană și de-acolo continuă dar cu alura tot mai cunoscută a unui drum pe care s-au extras lemne. La început eram sub un plafon de nori, dar stratul s-a dovedit subțire și dornic de retras spre sud, pe firul văilor. Discuțiile savuroase, mai precis tachinările dintre mine (susținută de Mike) și Radu (susținut de Vintilă), au transformat urcușul într-un stand-up pe temele măritișului și a vieții fără job, subiecte inepuizabile când îți dai drumul la gură ca între prieteni, iar ironiile și autoironiile curg molipsitoare de toate părțile.
Ieșirea în golul alpin a însemnat soare și peisaje tot mai spectaculoase, o încântare continuă. Cam pe aici am pierdut și șirul excrementelor de urs, sau de urși, că multe mai erau. Am început să pricep că va fi o tură în care voi vedea mai mult Craiul decât Iezer-Păpușa, asta și pentru că nu mă puteam sătura de cum se vede abruptul vestic al celei mai cunoscute și îndrăgite creste din Carpați.
Tot cam pe aici am început să simt ceva înțepături prin șosete și să înceapă o mini tortură cu semințele unei ierbii înalte ce formează smocuri ca niște tăpșane rotunde și care e incredibil de prolifică pe aceste plaiuri. Erau bune niște parazăpezi sau niște pantaloni lungi cu țesătură deasă dar, cum nu aveam de niciunele, am îndurat și m-am scărpinat și m-am oprit adesea să mai curăț din „acele” galbene cât să mențin situația suportabilă. (nici la ora actuală după spălare și două rânduri de pigulire, șosetele nu sunt… purtabile).
Mai sus, am întâlnit petece de zăpadă, mai mult crustă, iar vântul s-a făcut tot mai puternic pe măsură ce urcam – când mergeam fix pe muchie sau pe partea dinspre Crai, mă adăposteam sub fes și glugă dar tot simțeam că-mi trece prin sinusuri, dar când mergeam pe partea dinspre Făgăraș totul redevenea calm și plăcut și lăsam pletele la aer…
Cu toate că au fost și porțiuni pe unde fiecare am mers cu gândurile sale, reunirile s-au lăsat cu pauze de masă, pauze foto și alte tachinări (ne-a și „provocat” Radu plecând în tură fără mâncare – până la urmă a topit ceva zăpadă într-o sticlă), dar și cu povești de-ale lui Vintilă care prin tinerețe a avut parte de câteva aventuri prin Iezer.
Trapezul Moldoveanu – Viștea. Foto: Radu. 
Moldoveanu – Viștea, varianta mea cu telefonul.
Cum era și firesc, pauza de pe vârf a fost cea mai lungă, tot privind la Făgărașii de peste drum. Nu cred că există vârf în Carpați cu așa vecini de soi, de jur împrejur, ca Păpușa! Și cu toate astea, din luna mai a lui 2009 încoace, de când merg eu pe munte, e prima oară când ajung aici sus…
Au mai venit dinspre sud un băiat cu un câine și un cuplu. Ei au fost singurii drumeți, singurele ființe, întâlnite în întreaga zi. Patrupedul ne va însoți căci oricât l-am trimis înapoi, s-a ținut tare. Și dacă mâncare a primit puțină, Vintilă i-a dat apă din palmele lui căuș.
Pietre aici, stânci dincolo. 
Lumile pietrelor.
Și dacă stâncăriile sunt o plăcere, revenirea la zonele cu iarba „iadului” nu mi-a făcut nicio plăcere. Abia mă obișnuisem cu semințele bine înfipte ce parcă se mai tociseră, că s-au înfipt altele noi. Nici genunchilor nu le-a plăcut prea tare coborârea care e adesea „în cap”, dar în același timp apropierea de Crai e hipnotizantă. Cred că am făcut zeci de poze care atunci pe loc mi se păreau diferite, dar acasă… totuși identice.
Supliciul Cascoe-ului: dâmburi de iarbă înțepătoare, iubitoare de șosete. Dar ce priveliște! 
Nu scăpăm de iarba iadului până jos la stână.
Cu ajutorul lui Radu am ajuns direct la mașină ieșind pe aceeași vale pe care am urcat de dimineață. Câinele „nostru” s-a refugiat prin pădure când am dat de câinii agitați de-atâta plictiseală ce păzeau utilajele și alte cele ale lucrătorilor forestieri. Ne-au însoțit o perioadă cu hămăieli, la fel ca la urcare, de-altfel. Norocul nostru că ăia cu probleme de personalitate erau totuși legați.
Planul inițial a fost să lăsăm mașina lui Cristi la gura traseului triunghi galben de pe Cascoe, însă a fost mai bine așa, mai scurt, mai ales că ultima parte era oricum prin pădure și, după apus, frigul începe să pișce instant în această perioadă a anului. Ajunși la mașină, Mike a scos o caserolă cu negrese sau ce-or fi fost acelea, bune să-ți lingi degetele și să mai întinzi mâna după încă una 🙂
Și în timp ce loganul șerpuia pe valea Dâmboviței cea foarte pitorească, dar evident îngunoiată, câinele a reapărut în drum. Vintilă, de departe cel mai inimos și mai la casa lui dintre noi toți, i-a dat ce mai avea la el de mâncare. Mare om (și n-am zis-o eu, ci cu mult dinaintea mea s-a ajuns la aceeași concluzie).