Scurte impresii după o a treia ieșire pe schiuri de tură: experiența se adună cu măsura răbdării și simt că îmi place tot mai mult să plimb doagele, aproape la fel de mult ca alergarea montană.
1 februarie 2015, Azuga, Munții Baiului
Drumeți pe schiuri de tură: Mike & Radu, Claudia & Andrei
Albumul foto. Traseul (identic cu cel de aici un nou capitol într-ale muntelui, inițiere în Baiului cu mici excepții: o mică variație la urcare, coborâre pe pârtia Cazacu)
Dacă turele pe munte ar fi la fel pentru trasee identice aș putea invita la reluarea jurnalului de acum două săptămâni. Dar pe munte nimic nu e la fel, chiar și pe același traseu descoperi lucruri noi, treci cu vederea din cele vechi, distanțele ți se par mai scurte deși timpul trece cu aceeași măsură, vremea are și ea un aport important, doar sentimentul de bine, de libertate, de relaxare, de om deconectat se reînnoiește ca o răsplată că ai plecat de-acasă spre munții cei dragi.
Atunci a fost soare, acum nu l-am văzut la chip, atunci debutam într-o primă tură, acum a fost rândul lui Andrei să descopere acest minunat mod de-a te deplasa pe munte iarna. Și tot zic că e mai fain să urci, coborârea e necesară.
Legat de coborâre n-a fost vremea și locul pentru viraje în zăpadă neatinsă (nu același lucru pot spune despre Radu), dar am „evoluat” de la coborârea chinuită pe pârtia Sorica la una decentă pe Cazacu. Andrei a avut o experiență nu foarte ușoară trecând de la schiatul pe pârtiile din Austria la Cazacu cea înghețată și senzația dată de schiurile de tură moi și ușoare.
Cum vă spuneam mai sus, traseul a fost aproape identic, doar că n-am mai fost eu „învățăcelul”, ci Andrei. M-am temut că n-o să-i placă, până înveți să te târșâi ești oarecum copleșit de oboseala noilor mișcări, plus mușchii și tălpile ce ard acomodându-se la noul tip de clăpari.
Din București am pornit la drum pe un potop de primăvară care ne-a deturnat în ultimul moment planul de-a merge cu trenul. În Azuga ne-am întâlnit cu Mike și Radu ce cu o zi înainte făcuseră un traseu destul de complex și interesant (Predeal-Piatra Mare), dovadă că mai e mult de umblat în această parte de Carpați… Dacă sâmbătă vremea nu ținuse cont de prognoză, duminică s-a aliniat ei și ninsoarea a început cam pe când intram pe Valea Prahovei.
Planurile cu urcarea pe vârful Cazacu și mai apoi Urechea au fost anulate de viscol și ceață, dar și de absența zăpezii pe firul culmii, zăpada fiind măturată de-o parte și de alta. Nu îmbia nici la mers pe clăpari, nici atât pe schiuri, și până și Radu a abandonat ideea de a parcurge singur creasta și s-a alăturat nouă ce ne hotărâsem să urmăm drumul până spre gondolă.
Chiar și așa ne-am „distrat” puțin cu porțiunile înghețate și în pantă, unde statul în canturi și pe foci nu împiedică alunecarea la vale. Nici traversarea unei vâlcele expuse n-a fost simplă, sub stratul proaspăt de zăpadă fiind o crustă de gheață pe care se aluneca mult prea ușor, iar panta îți asigura o rostogolire de minim o sută de metri… Cum drumul nu se mai distinge în acea zonă, iar acumularea de zăpadă este destul de mare, n-aș mai trece data viitoare pe acolo.
În ce privește echipamentul, dacă m-am obișnuit repede cu legăturile Dynafit, la capitolul clăpari încă mai simt tot felul de dureri și încă mai reglez în căutarea configurației perfecte. Se pare că după o vreme picioarele se obișnuiesc, gheata interioară se încălzește și ea, dar tot mă gândesc cu grijă la cum ar fi să îi încalț câteva zile la rând…
Mike se ocupă și de data aceasta de primele lecții
Radu, o siluetă inconfundabilă și mereu… asortată 🙂
„trei ca unul”
prietene, foto: Radu
la o ciocolată
ieșim din pădure și înaintăm spre culme unde viscolul rostogolește de zor zăpada proaspătă
undeva acolo sus e Urechea, iar culmea e toată numai gheață peste smocuri de iarbă și pietre
Andrei e încântat de noul mijloc de „transport” care-l ține deasupra zăpezii, foto: Radu
Radu nu se lasă fără o coborâre pe acolo pe unde eu nici pe picioare n-aș coborî (de bună voie)
îi urmăresc cu admirație virajele, dar nu mă tentează să încerc… încă!
cetini
Vâlcelul expus din mai multe puncte de vedere: alunecare, posibil avalanșă după recentele ninsori. Imaginați-vă încă de două ori de la potecă în sus și tot pe atât de la potecă în jos ca să aveți o imagine completă…
Întorcându-mă la București mi-am dat seama că în ultima lună am ieșit săptămânal câte o zi la munte, o zi pe care simt că mi-o dedic exclusiv, deși nu e neapărat așa, energia din bateriile mele reîncărcate o împart și cu alții. Nu e nici ușor, am multe de făcut și acasă și legat de cei dragi, deseori simt că mă ajunge oboseala din urmă (schiul ăsta de tură încă mă epuizează cu febra ușoară dar generalizată!) și în același timp un fel de echilibru se instaurează, o stare tot mai firească al lucrurilor deși ar părea mai degrabă un hei-rup. Ziua de munte e un fel de ziua odihnei, odihna minții și uneori, și-a sufletului…
tradiționala poză de final, pe data viitoare! (foto: Radu)
superbe fotografii! am si uitat cum e sa fi pe munte in fiecare weekend 🙂 inca nu ma prind care-i treaba cu skiul asta de tura, te dai la vale ori mergi de nebun patinand pe ele prin padure si pe orice poteca mai putin inclinata?!?! sunt naiva stiu :)))
Eu de-aia m-am intors, ca sa nu uit cum e sa mergi pe munte…
Am explicat putin cum e cu schiurile de tura in postarea cu Straja, dar pe scurt: te dai si la deal si la vale.
La deal se lipeste pe talpa schiurilor un material numit „piele de foca” care te impiedica sa aluneci si te ajuta sa ai spor la inaintare. Avantajul mersului pe schiuri este ca nu te afunzi in zapada, ramai deasupra.
La vale se deslipesc focile si te dai normal, ca pe partie, doar ca nu e partie si fiecare schiaza cum poate.
Pe portiunile putin inclinate, acele sus-jos-uri domoale, nu se mai dezlipesc focile, aluneci usor pe ele cand se poate sau reiei mersul si urcarea cand dai de panta.