Am observat acest vârf încă de la primele drumuri pe Valea Rinului pentru că, fie iarnă sau vară, zici că stă cu nasul pe sus în colțul văii, ajutat și de peretele de stâncă cu care grupa Churfirsten (Werdenberg) se termină brusc.
În familie, a fost weekend-ul Gonzen pentru că sâmbătă l-a urcat Andrei, iar duminică eu, motivată și de poze, dar și de concursul vertical ce se apropie și pentru care am ales să mă pregătesc cu ture pe sufletul meu, adică pe munte.
- Duminică, 19 mai 2024, Alpii Appenzell (Werdenberg)
- În alergare: Claudia
- Traseu: Sargans (480m) – urcare pe traseu bandă roșie, apoi bandă albastră – Gonzen (1820m) – platou alpin – Chamm (pas) – coborâre în Plattis (Sevelen)
- Date: 22.5km, 1500m+, 3h30min, strava (cu 1300m+ urcați dintr-un foc)
Ca să vedeți de unde motivația, iată pozele de mai jos unde l-am surprins pe Gonzen de pe alte piscuri ce străjuiesc și ele Valea Rinului, prima de pe vârfulețul Pizalun, iar a doua de pe micul Regitzer Spitz.
Dacă e ceva ce se duce greu în Alpi, aceea e zăpada. Și vorbesc de cei mici ce abia ajung la 2500m, dar care au ca specific versanți destul de abrupți și poteci care pot fi destul de aeriene acolo unde nu te aștepți. Ca să leg circuite, cum îmi plac mie, asta implică automat și trecerea vreunei șei sau traversări de zone nordice unde zăpada încă persistă, astfel că sezonul de bătut munții cât mă țin picioarele e doar la mijloc de vară, destul de scurt din păcate…
Pentru Gonzen, planul de acasă însemna să urc cât mai direct spre vârf, iar apoi să improvizez cât mă lasă vremea/zăpada. Fiind „cu trenul”, orice coborâre într-o gară sau stație de autobuz era varianta rezonabilă, chiar și duminica circulând ceva de minim două ori pe oră.
Ce mi-a plăcut la urcare e că în 6km cu 1300m+ treci prin zone felurite, fiecare cu farmecul ei, având totuși ceva în comun: înclinația aproape continuă. De la pădurea de primăvară, la zona de stâncării cu potecă aeriană asigurată cu cabluri și scară, la pajiștile cu păpădii unde ai deschidere la peisaj, ca la final să traversezi un „câmp” de parapeți anti avalanșă. Cu alte cuvinte, nu m-am plictisit și nu m-am întrebat cât mai e până sus, dar na, de asta mă dusesem, să fac ce-mi place: să urc.
Deși Andrei nu întâlnise sâmbătă mulți oameni, duminică animația a fost destulă, depășind multe grupuri, inclusiv de alergători (sic!), iar la zona cu scară am așteptat după un grup (așa m-am și „calmat” să nu mai trag sub un timp anume… fără să-mi pară rău!).
În apropierea vârfului, norii au cam început să dea ture și, deși asta însemna răcoare potrivită pentru mine, îmi cam părea rău că n-o să văd mare lucru. Bonus, ultima sută de metri a fost prin tobogan de humă, care aluneca de zile mari, potențată de ceva petice de zăpadă plus ploaia din noaptea precedentă.
De pe vârf, marcat cu o clasică cruce de lemn cum e pe-aici, n-am văzut mare lucru în jos, dar nu mă plâng, că priveliște tot s-a găsit pentru câteva poze.
Am plecat mai departe sperând să o lungesc în zona alpină. Astfel că am rămas pe un forestier pe o curbă de nivel ignorând toate săgețile de coborâre până am ajuns într-un pas accesibil cu mașina, dar de unde în sus nu se mai vedea nimic. Asta fiind, data viitoare.
Pe coborâre am improvizat atât de mult încât am descoperit că nu e suficient să urmez direcția pe hartă. Orașul Sevelen, următorul cu gară după Sargans, s-a dovedit greu de nimerit, între „poalele muntelui” și el fiind tot felul de delușoare împădurite printre care m-am pierdut, învârtit, bucurat de potecuțe perfecte, dar și suferit de sete că nu-mi mai ieșea nici o cișmea în cale. Când mi-a ieșit o stație de autobuz, m-am declarat mulțumită de tură și am apăsat butonul de stop.
Cum am scris și pe instagram, unde încerc să postez doar despre alergare, motto-ul turei ar putea fi: trailrunning is great, solitary trailrunning is medicine / alergarea montană e minunată, cea solitară e medicament 💚
Și chiar dacă nu traversez o perioadă de zbucium interior, doar de acel tip de oboseală de care îmi era și dor, momentele când sunt singură pe munte și mă pierd în gânduri sau chiar pierd toate gândurile de rămân doar un om respirând, ascultând, admirând… în momentele acestea îmi aparțin total, sunt liberă, nicio graniță, din cele impuse tot de mine, nu se mai arată.
Simt că aș putea hălădui la nesfârșit, că trecerea mea e la fel de naturală ca a oricârei alte păsări ce se mută de o piatră pe alta. Una cu natura, una cu muntele, o conectare ce vine și pleacă, ca orice lucru prețios pe care nu-l poți lua cu tine, dar la care poți reveni. Și nu, nu-i o rușine să recunoști că uneori mai uiți, că te-ai luat cu altele când ți-a fost dor…
Frumos transpus în cuvinte sentimentul de pace și unitate cu natura, pe care il oferă o drumeție solitară pe munte. Superbe poze!
Mulțumesc, Irina. Nu știu cum simt alții, dar eu fiind o vorbăreață, intru pe alt mod atunci când sunt singură, îmi epuizez destul de repede gândurile și rămân cu stări simple, dar profunde.
Imi place ideea de medicament a alergarii solitaire, insa zic ca depinde si cu cine alergi 🙂
Arata super bine pe-acolo
Evident! Și nu refuz compania oamenilor, mai ales a celor care ocupă un loc special în viața mea, dar singură intru repede în transă. Nesingură… vorbesc 😀
Cred ca ideal e sa fie din toate. Ture de socializare, cu multa vorba, in care sa imparti frumosul cu cei ce apreciaza aceleasi lucruri ca si tine, ture in familie, dar musai si ture solitare, care sunt practic garantia unui timp pretios in felul lui.
Așa e Mike, ture să fie, timp și energie și idei, că uneori fără motivație… ajunge omul să frece geamuri și jaluzele toată duminica (caz real) 🙂
Foarte util acest articol, mi-au placut mult amanuntele ,multumim mult!