Într-o sâmbătă, după ninsoare

Dacă tot plouă să rodească pământul, iar pomii înfloriți se scutură peste trotuare, revin cu povestea ninsorii mieilor de care ne-am bucurat în chip norocos mergând la pas prin Fundata și Fundățica. Cred că pe blogul acesta o să apară în curând categoria „Fundata”, nu de alta, dar după plimbările din toamnă și ultima sâmbătă a lui martie, sfârșitul acesta de săptămână mă va găsi tot acolo la prima ediție a Festivalului de Ecoturism Fundata – 16 Aprilie 2016. Și pentru că am cititori interesați de mișcare, vestea cea faină e inaugurarea traseelor cu drumeți colorați!

Când: 26 martie 2016
Drumeți la bocanci: Mike, Andrei și Claudia
Traseu: Fundata – Lacul fără fund pe urmele drumețului portocaliu.
Pe hartă cem.ro/harti traseul T5 (~ 15km).
Album foto: Prin Fundata

Așa arată omuleții, drumeții colorați (la o intersecție de trasee, altfel marcajele sunt foarte discrete și încadrate în peisaj, iar cu ajutorul panourilor instalate recent o să fie o plăcere să le urmezi):

În sâmbătă aceea când vremea adusese o zăpadă primăvăratică pe munte, printre singurele idei de făcut mișcare se strecurase și o plimbare printr-un sat de munte, capitolul schi fiind încheiat după un sezon în care, personal vorbind, nu s-a legat mai nimic.

Tura a debutat cu o incursiune relaxată (ca mai toate diminețile de weekend de la Brașov) pe Republicii la probat bocanci, și eu și Mike având niște perechi vechi în care apa nu prea mai avea probleme să intre. Zece minute mai târziu purtam bocanci noi amândouă, numai buni să treacă proba zăpezii.

Nu mă așteptam la atâta zăpadă și nici la faptul că totul arăta ca un basm ușor încremenit. Aproape că nu mai aveam răbdare să găsim locul de parcare (la primărie sau la școală, altfel drumul e îngust), să pot să cobor. Parcă nu-i moment mai potrivit să te plimbi printr-un sat de munte, entuziasmul meu întrecea cu mult puterile oricum modeste ale aparatului foto…

aș fi putut jura că îi place mersul prin zăpadă, avea spor

lin sania trecea

e prima dată când văd o fântână cu cumpănă la munte

Cel mai mult la Fundata îmi plac casele tradiționale, e o combinație atât de reușită de rezistență, utilitate și simț estetic încât mereu mă întreb de ce exemplul bun nu se perpetuează, de ce modernul aduce cuburi de beton colorate în vopsea la promoție.

Când privesc unele case din Fundata am senzația că văd secole de măiestrie transmise din generație în generație, învățătură nescrisă, dar ridicată la loc de cinste. Viața pe coline n-are cum să fi fost sau să fie ușoară, iar munteanul nu și-a permis irosire și lucru de mântuială.

Când privesc unele case din Fundata un întreg film se derulează prin fața ochilor: cum s-a ales locul, să fie însorit, să fie totuși adăpostit, cum s-a cărat piatra, cum s-a ales lemnul, cum nu s-a ieșit din cuvântul meșterilor, cum s-a bătut pe acoperiș șita sau pe pereți dranița, cum nemaipomenita prispă a împodobit casa precum un guler croșetat rochia de duminică, cum pe post de trepte s-au ales două pietre și cum, în liniștea vreunei seri la lumina caldă a lămpii, lângă pruncul adormit, femeia a prins la geam perdelele.

Mai sunt gospodării în care se muncește tradițional și realizez că oricât mi-aș dori să văd și peste zeci de ani oameni cosind fânul, vite păscând pe coaste, găini alergând libere în jurul odăilor, traiul și munca sunt poveri destul de grele pentru tinerii născuți aici. Și ei au dreptul la educație, la vieți mai ușoare cu slujbe care să le asigure traiul, căci oricât de izolat le-ar fi satul în anumite momente, manifestările lumii moderne au ajuns și aici.

Am lăsat asfaltul Fundatei pentru drumul pietruit din Fundățica, un colț de lume ascuns parcă spre păstrare. Aici ai impresia că și timpul tace. O vreme am mers pe drumuri liniștite, spre Lacul fără Fund, o dolină „ca la carte”. Au trecut și defrișări pe-aici, dar lăstarii cresc, pădurea renaște, doar drumurile se încăpățânează să păstreze vii rănile prin fiecare ploaie ce le scurmă-n humă.

în dreapta „malul” superior al dolinei

Lacul fără Fund

pe Valea Cheii

N-ai cum să nu te întrebi cum vine treaba asta, să te plimbi prin sat? dar ce zic oamenii? ce poți vedea altceva decât gospodării? Spre deosebire de un sat compact de deal sau câmpie, casele răsfirate crează o senzație de spațiu și totodată de intimitate. Peisajul e pitoresc și liniștitor, poți merge cu orele gândindu-te la ale tale sau contemplând îmbinarea fericită om – natură.

Câteodată pustiul și liniștea te fac să crezi că nici oameni nu sunt, dar atunci de unde tot vine mirosul de caș afumat? Fanteziile noastre culinare o iau razna cu ceapă verde și roșii și abia, abia ne calmăm cu toate că pe câteva porți stă scris cu negru pe lemn: „vindem…”. Cerul s-a întunecat, iar zăpada s-a mai topit. Feeria de la început de zi ne rămâne însă vie în minte, iar locul acesta începe să-mi fie tot mai drag. Nu am o conexiune deosebită cu el, nu înțeleg și nu cunosc viața sau istoria locuitorilor de-aici, dar simt respect și recunoștiință pentru ei, pentru cum și-au sființit locul prin muncă și rost.

Iar de final, așa cum am scris și pe pagina de facebook când am postat albumul foto: respectați valorile locale, salutați oamenii și lăsați acasă tot ce înseamnă zgomot și poluare.
Iar de sâmbătă începând, urmați potecile marcate 🙂