… sunt flori de camp.
M-au atras dintotdeauna mai mult decat florile cultivate. Nu stiu de ce din moment ce florile de camp sunt mai micute, mai firave, mai putin parfumate, nu atat de intens colorate, nu atat de inalte si totusi sunt superbe! Si cum azi am vrut sa fac primul meu video, la ele m-am gandit prima data. Muzica s-a ales singura.
M-am tot gandit de ce le duc dorul atat de mult si de ce atunci cand ma aflu in fata lor nu ma tot satur sa le privesc, sa le analizez, sa le simt parfumul firav. Cand cresti printre ele ar trebui sa ajunga sa te plictiseasca si sa te atraga celelalte, florile nobile cu sange albastru! Sau poate se intampla tocmai invers: le iubesti si le pretuiesti si mai mult. Ele, florile campului devin cele nobile. Pana la urma frumusetea ar trebui sa fie si o trasatura de caracter, nu doar o proprietate a exteriorului. Pana la urma nobletea ar trebui sa fie mai mult decat un titlu.
Imi plac florile deopotriva, nu vreau sa fac o banala discriminare si ma intreb ce suflet ar putea fi acela care sa nu se aplece asupra unei flori oricat de mare, oricat de mica, oricat de nobila sau nu. Si totusi vad zilnic oameni care trec pe langa fara a le observa chiar si atunci cand se afla in mijlocul lor.
Revenind la ele, florile de camp sau florile de munte sunt altceva. Pur si simplu. Salbaticia lor imi da o forta incredibila si ma incurajeaza deopotriva. E ca si cum… „uite, noi putem. Vei putea si tu!” Cateodata le-am cules insa doar pe baza unei teorii proprii conform careia niciodata nu trebuie sa le culegi pe toate si asta doar daca sunt destule – campului trebuie sa-i ramana partea lui. De mult n-am mai cules insa. N-am mai indraznit. Mi-au vorbit atat de frumos incat le-am mangaiat si mi-au fost de-ajuns.
Daca ar fi sa mor maine, asta as vrea sa mi se aduca la mormant. Nu coroane de crini, nu gerbera, ci buchetele mici si firave din flori de camp, mirosind a iarba si a fan abia cosit. Nu multe, caci n-as vrea sa ramana campul gol.
🙂