În contratimp cu secundele la Festivalul Sport Montan Săcele

După trei concursuri în două weekend-uri consecutive am ajuns, mai repede de cât îmi imaginam, la saturație. Poate și pentru că am tras mai mult decât eram antrenată, poate pentru că oricum e final de sezon și alte concursuri care să mă atragă nu mai sunt, poate pentru că atunci când dai cam tot ce poți ajungi mai repede la… concluzii. Ar putea fi doar o impresie la cald și după ce vor trece urmele efortului intens, anumite beculețe să înceapă iar să pâlpăie.
Ce e fără îndoială sigur, e că mi-a plăcut foarte mult evenimentul de la Săcele și nu doar pentru că ține de sport și munte, ci pentru că e o dovadă că se pot face lucruri frumoase și complete și în România noastră când există înțelegere deplină între pasiunea organizatorilor și bunăvoința autorităților.

Piatra Mare, 19-20 octombrie 2019
Sâmbătă: Bunloc Vertical Race (3km, 500m+)
Duminică: Piatra Mare Mountain Running (30km, 1600m+)

Felicit organizatorii pentru un adevărat festival montan care a pus Săcele pe harta sporturilor pe munte (nouă probe de alergare, mtb, orientare, parapantă) pentru trei zile pline de evenimente desfășurate în locații diferite ale muntelui Piatra Mare.

Găsiți toate detaliile pe site-ul lor Festival Sport Montan Săcele, dar ce s-a văzut și s-a simțit la fața locului a fost cum niște oameni de munte foarte bine organizați au pus la punct și dirijat un fel de magie. Îmi vine să-i enumăr măcar pe cei pe care îi cunosc mai bine, dar nu o fac pentru că lista ar fi lungă – și este! – ci pentru că ar fi nedrept să uit pe careva, să consider un rol mai important ca altul când toți au funcționat ca un mecanism perfect uns în care fiecare rotiță contează.

Mi-am dorit să particip pentru că:
– Săcele e aproape de Brașov și Festivalul e deja la o a treia ediție,
– mi s-a părut o provocare să alerg două zile consecutiv în regim de concurs,
– traseul de la cursa lungă de duminică cuprinde și zone total necunoscute mie din Piatra Mare, deși am mai fost în acest masiv de multe ori,
– concurența e mare și o evaluare obiectivă din când în când e mai sănătoasă decât „performanțele” de pe Strava (sic!),
– Andrei a fost de mare ajutor ca suporter (fizic și moral) alături de… Miruna 😉

Am ilustrat rezultatele mai pe scurt în colajul de mai jos cu rezultatele de la Bunloc Vertical Race (sus) și cele de la Piatra Mare Mountain Running (jos).
Ar mai fi de zis doar: felicitări fetelor, mai am multe de învățat de la voi!

---

Partea I. Bunloc Vertical Race: greu, tare greu, dar mai vrei

Nu-i nimic romantic la cursa asta, probabil la nici o altă cursă de vertical. Ideal e să te încălzești bine, să pleci cu pulsul deja ridicat. Vei gâfâi ca naiba. Ideal e să pleci cât mai dezbrăcat(ă), fiecare centimetru de material o să aibă ceva de spus: sunt aici, mă simți, te incomodez, te încetinesc, te fac la psihic, nu?!?

Organizatorii îți pot prelua echipamentul necesar după finiș, dacă ești pe fază și știi asta, altfel vei alerga ca mine cu foița și recipientul de apă și telefon și alte minuni îndesate în brâul – borsetă achiziționat o dată cu kit-ul: am fost inspirată, brâul e chiar eficient și încăpător. Dar la vertical putea să stea pe tușă.

Am urcat cât de bine am putut, dar nu la maxim. Sigur pot mai mult, ceasul arăta un puls sub cel pe care îl am la sprint, dar picioarele nu știau mai repede, nu răspundeau la comanda mai repede. E ca la dansul sportiv, mulți știu pasul de bază, puțini elementele de finețe care fac diferența.

Au fost trei kilometri lungi și scurți totodată: iarbă, pietre și nămol humos, frunze galbene, iarbă și pământ, iarbă. Deasupra cerul spre care nu era timp să privești. Din crengi atârnau benzile de marcaj, dar și desene curcubeie făcute de copii: continuă, bravo, mai e puțin. Voluntari și drumeți încurajau, zâmbeau, așteptau de la tine un svâc, un pas mai grăbit. Uneori se putea.

Când treci pe lângă punctul de alimentare, energia susținătorilor te ia puțin pe sus. Ai timp să zâmbești, câteva resurse din tine se arată dispuse să se consume pe pantele pe care acum le vezi mai de aproape și care te așteaptă să te târăști umil și demn și cât mai sincer cu tine însuți. Nu mă întreb ce e în sufletul alergătorilor, mulți sigur ne-am pus sufletul pe pauză acolo: lasă-mă să uuurc…

Eu am privit iarba, pământul, firul potecii, smocurile, treptele, brândușele, n-am ascultat nici muzică și nici gărgăunii gândurilor. Auzeam oamenii din jur, auzeam cum respir, dar era al naibii de liniște în capul meu.

Mi-am pus cele mai ușoare încălțări, unele care nici măcar nu știu dacă sunt de trail running, dar care având talpa foarte subțire mă făceau să mă simt foarte aproape de pământ, conectând fiecare pas cu fiecare secundă. Și am fost un pic mai rapidă decât mă așteptam.

Nerăbdarea m-a cuprins doar pe final, mai era atât de puțin, finișul era la umbră, brusc nu mai voiam la soare: purtare de copil răsfățat după o străduință reală și conștiincioasă. Nu m-am întrebat ce caut aici. Estimam timpul final la 30 de minute, dar nu puteam crede că au trecut 30 de minute, totul s-a întâmplat mult prea repede…

Data viitoare, sper să existe una, mă voi pregăti mai bine, mă voi dezbrăca mai mult (sic!), voi veni să fac traseul în recunoaștere: acum aveam imaginea lui de ansamblu, dar nu suficient. Am mers pe unde se putea alerga.

Nu am mentalitatea, fizicul sau antrenamentul și poate nici vârsta unei învingătoare, dar sunt sătulă de finișuri la capătul cărora la întrebarea mai pot? îmi răspund sincer da, mai e loc…

Ce e dubios când termini o astfel de cursă rapidă e că nu o termini când se oprește cronometrul, continui să sufli greu minute bune după, mușchii picioarelor protestează. Nu mai zic de cei care se simt rău…

Acum e timp să schimbi impresii cu oamenii din jur, să te bucuri pentru ei, să empatizezi cu cei ce încă urcă (la vertical se pleacă individual decalat, la acesta de exemplu s-a plecat la fiecare 30 de secunde, iar cei mai buni sunt lăsați la urmă).

Acum e timp să privești culorile toamnei, să lași soarele să-ți usuce transpirația, să te întrebi de ce (abia) aștepți să o iei de la capăt. Dă dependență verticalul, nici n-apuci să-ți revii cât să intre pastele delicioase și deja ai vrea iar să fii cu pulsul în gât și gambele arzând… Poate e doar febra primului vertical, poate încă nu l-am urcat pe acela care să mă epuizeze total.

Aș mai fi stat, socializarea de după concurs și locul și oamenii sunt „bula mea” preferată, dar am coborât în alergare ușoară să revin la Andrei și la Miruna care mă așteptau jos la telescaun. Am întâlnit cele mai bune fete aflate în concursul lor pe urcare și imaginea lor mi-e întipărită în minte: deeeci, așa se face!

---

Partea a II-a. Piatra Mare Mountain Running: poteci noi, metehne vechi

Refacerea de după vertical a fost cu pizza și puțin masaj cu foam roller-ul (aici e de râs pentru că a durat nici cinci minute masajul meu, pe când, deunăzi apelând la youtube, am aflat cum se face și că se-adună minim jumătate de oră… ). Sigur se pune și somnul de amiază alături de Miruna, dacă tot nu sunt antrenată pentru distanța asta, măcar să fiu odihnită.

Va fi o duminică doar pentru mine, plec la concurs cu neobosiții Șurubaru, Diana și Adrian, cărora le sunt recunoscătoare și pentru companie, nu doar pentru confortul drumului.

Dacă sâmbătă lupta cu secundele era evidentă, nu mă așteptam ca la finalul celor 30km să-mi doresc câteva secunde în plus, vreo șaizeci măcar. Eu mi le-am dat, eu mi le-am luat, căci în luptele cu noi înșine răspunsurile sunt mereu în fața noastră, sub pleoape, sunt ca un cântecel pentru copii din care mintea uneori nu poate evada…

Nu aș vrea ca impresia ta să rămână fuga mea în contratimp.

*

Hai cu mine pe poteca care începe la capătul de sus al Golgotei numită Bunloc. Ne vom da în caruselul unei muchii ca o spinare de dragon, va fi de urcat și de coborât, de pus mâna pe trunchiuri căzute, pe rădăcini, pe pietre, dar fii atent, poteca e îngustă – noi îi spunem single trail – iar dacă crești ritmul devine un dans de care noi alergătorii montani (suntem) cam dependenți.

Pentru tine nu mai descriu startul cursei și kilometrii de asfalt pe străduțele din Săcele, fără voluntari te-ai rătăci, fără ei n-ai putea alerga ca în transă cu pace-ul ala care nu te lăsa să vorbești. Dacă ești și tu ca mine și îți place să te osândești pe urcări pentru că poverile dinăuntru te apasă mai greu ca înclinația pantelor, dă-i înainte, nu te opri, toate pantele se termină într-o zi și poate dacă la capătul lor ai zbura (cu parapanta?), ai lăsa ceva în urmă, ai putea arunca peste bord firimituri, ai deveni mai ușor…

Hai cu mine pe sub stânci, pe sub generoșii arbori foioși care ne-au întins covoare de frunze galbene în mijlocul coniferelor reci, mai schimbăm o vorbă, mai alergăm ca apucații, ne prindem din urmă doar ca să ne trezim singuri urmând benzile atârnate în copaci într-o pădure unde, cândva pe zăpadă, se întâlniseră urșii cu cerbii, iar tu erai încolonat cu prietenii într-o tură clasică de amintiri care bucură și dor. Asta e, unii dintre noi alergăm și prin trecut și prin neîmplinitul viitor.

Oare câte fete sunt înainte-mi, nu mă întreba, nu știu, mă simt atât de bine în ritmul ăsta nebun, aș vrea să pot mai tare decât pot. Aș vrea să ocolesc cu brio toate urzicile ofilite de brumă care se apleacă peste poteca prin poiana de sub Peștera de Gheață, țopăi peste smocurile de iarbă, printre insule de pământ moale îmi găsesc ăia 23 de centimetri de care talpa mea are nevoie pentru o secundă sau poate nici atât.

Pe deget răsucesc un fir de iarbă.

Pe la Cabana Piatra Mare e culoar, sunt măgăruși, sunt voci care ne vor încuraja, senzori foto care vor capta efortul tău în cea mai bună lumină.

Mă abțin să-ți spun că nu-mi place urcarea până pe platou, mereu mi s-a părut accidentată și neplăcută, dar azi am acea zi bună din an când iau lucrurile așa cum sunt, nu vreau să schimb nimic. Pentru o secundă o să dansăm pe ritmurile tribale când îl vom întâlni pe nebunaticul Maz care se asigură că vom urca spre vârf și nu vom coborî spre Predeal, dar noi ne vom aminti de fericirea de a fi tu însuți. Trebuie.

Sunt a treia fată, în fața mea urcă a doua – Adriana. Secundele se simt ca o mirare lungă în timp. Tu vei zice probabil hai mai repede! bagă! continuă-ți ritmul, te înțeleg perfect, dar nu-i vei putea înțelege niciodată pe cei ca mine: sunt cei care nu se lasă, dar nici nu găsesc vreo extra putere în adâncul sufletului (ca în filmele americane). Nu știu tu, dar eu fac o poză înainte să ajungem pe platou, îmi place hornul pietros pe care îl voi urca totuși mai repede ca tine. Doar m-am odihnit cât am făcut poza.

Alerg în spatele Adrianei în drumul nostru spre vârf, ea nu se simte prea bine – doar nu credeai că am prins-o din urmă fiind nici pe sfert antrenată cât este ea – salutăm voluntarii și nu pot refuza plăcinta cu mere (oh, da, plăcintă cu mere moi care se topesc peste papilele gustative și care ar aluneca ca peștii prin recif dacă nu ar fi zdruncinăturile alergării la vale…).

Pe scurta porțiune comună le întâlnim pe Vasi și Mihaela, distanța dintre noi nu e mare, dar totuși e. Alerg la vale în spatele Adrianei și încerc să fur puțină meserie de la ea. Nu-mi zice că e pueril să mă simt onorată că țin o vreme pasul cu una dintre cele mai bune și constante alergătoare de la noi, dar nu doar atât, e o mână de om cu suflet mare în care eu am citit întotdeauna mai întâi dragostea de munte și apoi ambiția sportivă.

Trecem de stână și coborârea ne va prăvăli pe un traseu necunoscut prin pădure. De aici încolo n-am mai fost, dar un lucru e sigur: nicio coborâre din Piatra Mare nu e lină. Poteca e tot mai tehnică, Adriana dispare, rămân singură în jocul pașilor cu pietrele și rădăcinile. Alerg cât pot eu de bine, dar nu destul vei spune, mai ai de lucrat, mai ai de iubit viteza. Ah, asta trebuie să fie. Unde e viteza de când erai copil pe dealuri și te năpusteai la vale în necunoscut provocând salturi în gol când pasul nu mai era posibil?!?

Am cam obosit, dar se aud voluntarii de undeva din vale și tocmai ăsta e farmecul, să tragi de tine când un strop de motivație se arată, sub orice formă ar fi el: o încurajare, un zâmbet, un stei de stâncă îngulerat de copaci colorați: deci așa arată Piatra Mare văzută din unghiul ăsta!

Am ajuns la forestierul de care mă temeam – plictisitor oare?!?, dar cine a făcut traseul a gândit ca un trailrunner împătimit și tăiem serpentine urmând o trasă accidentată prin pădure urmând benzile alb cu roșu sau săgetuțele roz, brusc stânga, brusc dreapta, un fel de vânătoare în care singurul împușcat e timpul, dar e clar că nu toți tragem cu aceleași arme.

Dar cum mă bucur de bucata aceasta de traseu e greu de explicat celor care doar citesc! E ca slalomul printre oameni pe un trotuar disperant, doar că pe ei, pe copaci, îi poți mângâia rămânând puțin zgâriat, puțin lipicios de la rășină, puțin mai conectat cu natura, un pic mai sălbatic. Da, acesta e cuvântul pe care îl căutam, sălbăticie. Dacă alergarea montană nu te-a sălbăticit puțin, mai încearcă, lasă-te să curgi, să cazi, să dai cu cotul de-un ciot, să salți noroiul, să culegi pânze de păianjen cu fruntea, să…

Apoi chiar ieșim la forestier, chiar vom avea de alergat pe un drum de pământ acoperit cu pietre ce ar putea părea ușor anost. Uită-te spre stânga, te rog, stâncăriile Pietrei Mari sunt un spectacol toamna. Nici n-ai fi zis că sunt atât de multe, atât de abrupte și cu siguranță atinse de om… doar cu privirea. Azi sunt și eu un astfel de om, sunt fericită, vor merita treizeci de kilometri de călătorie intensă pentru o secundă de cunoaștere. Mai am o treime din ei, de-altfel. Și apropo, cam pentru distanța asta sunt pregătită, de-acum încolo va fi o luptă între ce-mi doresc și ce e deja scris… în mușchi.

Știi de ce-mi amintește forestierul acesta? De coborârea de la Colții Chiliilor din Piatra Craiului, partea finală de la MPC. Și acolo se aleargă printre pâlcuri de aluni cu frunze rotunde și galbene, prin poieni cu brândușe, și acolo un ochi iubitor de munte va iscodi spre stâncile albe în timp ce picioarele vor toca nisipul drumului la viteze mai bune ca în antrenamente.

Alți voluntari și forestierul rămâne o amintire de reiterat pe două roți într-un viitor optimist. Trec pârâul, traseul trece pe sub sălcii și arini și iarba e udă ca de luncă umbrită când un cârcel în coapsa stângă mă înjunghie nemilos, fără preaviz. Nu te teme, e ceva obișnuit, voi mai putea alerga, e abia kilometrul 22 la fel ca la Cindrel și acolo am continuat până la 38. Cifre și dureri. Masochism. Tocmai ce luasem pastila cu săruri, preventiv cică, dar creierul e cinic, mi-o trage pentru câteva secunde până pastila și masajul meu își fac efectul.

Dacă nu știai cum se aleargă cu o crampă musculară în coapsă, atunci ia poziția literei grecești lambda Λ și dă-i! Nu contează că e plat, că e la deal, că ai un prag de trecut, un râuleț. Mișcarea face bine, cârcelul se pitește, îi simți urma prezenței ca un detector de fantome. Lambda se transformă treptat într-o altă literă, dar alergarea nu va mai redeveni cuvânt. De frică.

Pe ceas pulsul tot scade, ritmul la fel, dar continui să alerg la limita de jos a intensului. Traseul se transformă și el într-o curbă de nivel de-a dreptul peste o poiană, mai mult pe iarbă, fiecare mișcare mai alunecată făcându-mă să tresar. Ca să nu mă gândesc la cârcei fentez mintea fredonând un cântecel de-al Mirunei: luni, marți, miercuri… șapte zile are săptămâna. Repetă… Repetă. Repetă!

Kilometrii se scurg, frica dispare dar nu cu totul. E momentul când oboseala sau lașitatea își fac loc. Așa mă simt, lașă, cârceii sunt un simbol al realității, ei nu mint: nu m-am antrenat destul. Să am mai mult curaj înseamnă să mai risc încă două-trei episoade de dureri de care nu știu niciodată în câte secunde scap și câte alte litere grecești mai pot descrie pentru a continua… Fiecare mică urcare cu teamă, privesc cu teamă fiecare curbă de după care o nouă urcare se poate arăta.

Mă opresc la ultimul punct de hidratare pentru un izotonic, e cald iar eu sunt deshidratată și deși mai am apă, lichidul acesta colorat îmi trezește o poftă pe care mi-o îngădui. Nu mă întreba de ce, am senzația că așa vor trece mai ușor ultimii doi kilometri. Și trece Mihaela. Ea nu oprește, eu nu las cana din mână și termin de băut privind-o. Mă uit după ea, secundele mele se duc cu ea.

Până aproape de final o tot văd undeva în față. Scormonesc în mine după resurse motivante, promisiuni, amintirile unor sprinturi ce nu mă vor azi. Spre finiș străduțele din Săcele mă încetinesc cu stânga-dreapta, sus-jos, am senzația că nu voi nimeri în veci poarta roșie și mă încred robotic în voluntarii care sunt peste tot. Finișul nu mă eliberează, opresc ceasul, dar nu și timpul.

---

Mulțumiri speciale fotografilor care au fost peste tot având grijă ca efortul nostru să nu rămână doar o amintire mentală 😉

---

La final contează că la premiere, la prezentarea organizatorilor, a voluntarilor, la concertul Cătălinei, la paharul de bere, la vederea anumitor oameni care mă inspiră, la plecare, am simțit adesea lacrimi în ochi, eu care tot mai rar găsesc calea spre plâns. (Ori nu mă împiedic de-ajuns.)

Și totuși, ascultă-mă cum visez plimbări lungi pe bicicleta mea prăfuită pe care un păianjen zace plictisit, pe drumurile din dosul unui munte ca Piatra Mare sau chiar Ciucaș, cum aș putea reveni pe culmile deluroase ale Baraoltului sau cum m-aș putea reculege într-o drumeție în apropiatul Postăvaru. Azi am febră musculară și nu mai vreau concursuri, mâine voi vrea să alerg ca o nebună, dar într-o zi aș vrea să pot alerga până la capăt, până la mai poți? nu mai pot!, să-mi stea demonii umili sub tălpi.