Făgăraș Rocks! 2022 Hermeneasa SkyRace – voință și… viroză

Am așteptat foarte mult acest moment, să fiu pe creasta Făgărașului, chiar și cu un număr de concurs prins la brâu, cu timp limitat de privit muchiile, vârfurile, zările. Nu știu dacă e de la starea subfebrilă, dar am pierdut undeva pe lunga urcare spiritul competitiv cu care am recuperat, uimitor pentru mine, kilometri extra aduși de rătăcirea de la start.

Tot ce știu e că vreau să alerg chiar dacă mă simt ca într-o tură obișnuită, în afara concursului, care aici sus, credeți-mă, își pierde relevanța, sunt singură și pot chiui, cânta, întinde pe iarbă sau chiar plânge.

Și alerg ca prin apă cu niște eforturi care, spre binele meu, nu-mi ajung complet în minte, ci doar ecourile. Urechile îmi sunt înfundate la propriu și la figurat, însă fericirii tâmpe nu-i pasă.

Mă răsfăț privind culmile Făgărașilor, fiecare secundă e aici și acum cu încântarea și durerile ei, iar visul trăit anul trecut se primenește cu imagini noi. Doar că atunci parcă alergam ca vântul și ca gândul, iar acum doar cu sufletul. În definitiv, el m-a adus aici.

6 august 2022, Valea Berivoi – Munții Făgăraș
Evenimentul: ediția a III-a a Făgăraș Rocks! cu cinci curse:

• 72km – Dara Dara Ultra SkyRace 16,
• 48.6km – Brătila SkyRace6 (șase vârfuri peste 2200m) – povestea mea din 2021,
• 35km, 2300m+ – Hermeneasa SkyRace2 (două vârfuri peste 2200m),
• 21km – Berivoi,
• 12km – Chemarea Muntelui.

Isprava mea: cursa Hermeneasa SkyRace2 (40km, 2400m+) cu timpul 6h49min, afectată de rătăcirea de 5km de imediat după start.
Locul trei doi open feminin din 18 fete care au luat startul, locul 11 general din cei 55 de alergători:

• Raluca Burtea 05:46
• Amariei Mădălina 06:18 (descalificată)
• Claudia Gican 06:49

Revenirea mea la Făgăraș Rocks! nu e întâmplătoare, căci pe lângă traseele sălbatice și dure dintr-o zonă nu prea frecventată a Carpaților, organizarea și locația sunt pe gusturile mele. La marginea pădurii, pe malul Berivoiului, e un întreg campus, izolat de orice localitate, unde socializarea și natura se îmbină perfect. Mai mult, pentru că am câștigat anul trecut la Brătila, am avut taxa plătită anul acesta și am apreciat, dincolo de sumă, gestul. Ca un făcut, vacanța Mirunei a fost fixă, perioada de stat la Brașov fixă și ea, iar acesta chiar a fost cel mai apropiat concurs, dacă nu și singurul montan, din weekend. Cum ar veni, toate drumurile au dus unde și-a dorit și inima ❤️

Traseul – care se numește Hermeneasa dar nu conține vârful omonim – este descris de harta de mai jos (+ strava), excepție „apendicele” cu dus-întors de la start. Am pus și marcajele turistice. Nefiind prea umblat, poteca nu e bătută sau chiar lipsește pe anumite porțiuni. E fix ca-n vorba: Făgărașu-i Făgăraș!

• Urcarea pe Muchia Babei are o diferență de nivel de aproximativ 1600m+, cu multe porțiuni prin ierburi înalte sau afinișuri (nealergabil) și asta după o muncă susținută de amenajare, o adevărată piatră de încercare pentru orice montaniard sau alergător montan.
• Marcajul bandă albastră nu apare pe harta celor de la Munții Noștri fiind marcat recent. Pe traseu se mai intersectează traseul nou punct roșu ce unește Satul de vacanță Berivoi – Cabana Valea Radului – Șaua Țiganului (vor fi poze în jurnal).
• Zona de gol alpin, porțiunea de creastă, merită orice efort, priveliștea e spectaculoasă. Desigur, sunt stâne și turme, cred că în octombrie va fi pustiu.
• Piciorul Bătrân descrie perfect această coborâre „în cap” cu vreo 1000m-. Terenul e accidentat, fie natural de la ierburile înalte care creează dâmburi sau rădăcinile molizilor combinate cu pământ nisipos, fie de la tăieri și drumuri de taf (în zona inferioară).
• Ah, era să uit: după start se face dreapta! Scrie și-n descrierea traseului dată de organizatori, era și bandă albastră pe stâlp, dar tot ne-am dus o mare parte din concurenți… spre stânga. De ce? O să încerc să explic în poveste.

Prolog. Singura mea cursă în România în 2022

Vacanța de cinci săptămâni a Mirunei a dictat și vacanța mea. După o primă și scurtă incursiune în Dolomiți, am ajuns și-acasă.

Am început cu acasă la mama unde am mâncat, am dormit și iar am mâncat, alergările fiind puține, scurte și întrerupte de pozat locurile copilăriei. Acasă la București mi-a ieșit o surprinzătoare alergare de 24km cu Oana pe la Lacul Morii – era luni, în săptămâna concursului și păream în formă.

Apoi a urmat acasă la Brașov unde revederea cu prietenii dragi a scos din schemă orice antrenament care oricum ar fi fost tardiv – fiind fix înaintea concursului. Dar joi dimineața a început epopeea virozei, răcelii, carcalacului, a întrebării e sau nu covid, a testelor negative în care n-am avut încredere.

M-a măcinat destul de tare situația, descrisă și în jurnalul precedent, 11 zile de Brașov ca pe vremuri. Cert e că n-am avut covid, dar nu mă simțeam deloc bine, febra nefiind mare dar mai mereu prezentă și însoțită de dureri în gât, urechi înfundate, nas ultra activ, strănuturi energice.

Pregătirea pentru cursă a fost destul de superficială, dovadă că am citit descrierea fără să o rețin, interesându-mă mai mult punctele de alimentare cu apă. Cele două nopți la cort alături de Miruna au fost una mai „odihnitoare” ca alta.

Emoțiile n-au mai avut loc de manifestările răcelii, dar și de bucuria de mă revedea cu prietenii, care au venit special să petrecem timp împreună, și cu alți alergători cu care îmi e drag să mă revăd oricând, dar în prag de concurs parcă-i și mai fain.

În dimineața cursei mă simțeam tot năucă – n-a trecut viroza nici de frică! Am luat un nurofen sau un paracetamol, n-am reușit până acum să-mi amintesc ce anume, nu că ar fi important, dar îmi confirmă cât de „concentrată” eram în acel moment… Măcar nu mai aveam starea aia de 37-37.5 grade care nu te omoară, dar nici nu te lasă să-ți faci damblaua.

Mike și Vali mi-au făcut cafea caldă. Deși am campat fix lângă râu, noaptea a fost plăcută, iar dimineața lipsită de răcoare, lucru care mi-a convenit căci îmbrăcată de concurs, în maieu și fustă, nu simțeam zgribulirea ce-mi displace adesea înainte de-a începe alergarea.

M-au condus cu toții la start. Abia aici m-au invadat niște emoții greu de descris: atmosfera, privirile celor dragi, gândul că în curând voi fi sus pe munte! Mă încercau lacrimi de bucurie și aveam sentimentul deplin unei zile perfecte. Aveam.

– Ai emoții? Că și eu am! Să nu mă rătăcesc! îmi spune alergătoarea de lângă, cea care va ajunge a doua la finiș.

– Am, recunosc eu, dar e bine marcat, am mai fost anul trecut, o să fie ok!

Nu-i spun natura emoțiilor mele, nu-i spun toată povestea, că de fapt acesta va fi singurul concurs acasă în 2022, că e singura tură în Făgăraș, că e ultimul și singurul antrenament serios pentru OCC, că e un fel de All in one.

În aceste momente, George face prezentarea traseului, aud ceva cu bandă albastră, benzi ce atârnă, stegulețe. Sunt relaxată în privința traseului, am inclusiv track-ul pe ceas, știu că încă de anul trecut marcajele sunt foarte bune, iar vremea e stabilă.

Capitolul 1. Rătăcirea – cei din urmă vor fi cei dintâi

Se numără, se pornesc ceasuri, țâșnim. Prima porțiune foarte scurtă e pe iarbă, apoi ieșim brusc la un drum de asfalt. În fața mea sunt 5-7 alergători care o iau în stânga. Și eu la fel. Și cei din spate la fel. Mă așteptam să mă tot anunțe ceasul de schimbările de direcție, e enervant cât de des o face, dar acum e liniște. Se aleargă prea tare ca să pot vedea și butona de ce nu e activ track-ul. Am îndoieli că s-a conectat cum trebuie, că am net, dar ce mai contează, sunt în primul kilometru și alerg destul de tare și rucsacul greu din spate mă cam deranjează.

Alergătorul de lângă mine îmi tot spune că suntem pe direcția greșită. Ce e drept, îmi amintesc de anul trecut că se mergea în dreapta. Dar poate s-a schimbat traseul și mai târziu se lasă spre dreapta. E drept, de copaci atârnă benzi alb cu roșu, deci forestierul are legătură cu concursul.

În fața noastră sunt vreo patru băieți și o fată. Băieții se cam opresc să-și verifice ceasurile, dar… continuă. În spate e un pluton mare, să fim 80% dintre alergători. N-are cum să fie greșit! Se încearcă sunatul organizatorilor dar linia e ocupată sau nu e semnal și… continuăm.

Se aude un ATV, e George care ne face semnul de întoarcere. Ups! Mă uit la ceas: am alergat deja 2.5km și nu doar de încălzire, ci cu toată energia. Am fost a doua și acum sunt penultima. Fir-ar!

Nu simt disperare sau dezamăgire, ci un surâs prostesc. Așa ceva nu cred că s-a mai pomenit, să ne rătăcim fix de la plecare! Un voluntar chiar la ieșirea la asfalt ar fi făcut minuni, sau un antemergător pe două roți, dar cred că și niște săgeți mari pe asfalt ne-ar fi „salvat”. Prea târziu. Oricum, n-am mai auzit să se rătăcească lumea fix la start, suntem de pomină (sic!).

Pornesc într-o cursă de recuperare a… cursei. Am destulă energie cât să mă apropii de pluton și apoi de primele fete. Nu știu câte sunt, dar plec de la premisa că sunt… multe! Abia acum trec prin apropierea zonei de start si văd banda albastră pe un stâlp de beton. Abia acum e… startul.

Mi-amintesc instant traseul de anul trecut și asta mă ajută pe sus-josul potecilor și al drumurilor forestiere. Sunt câteva zone destul de neașteptate, gen poteca inundată de frunziș mort sau drumul cu ravene nămoloase.

Starea de spirit mi-e neașteptat de pozitivă, în definitiv mai mulți kilometri, mai mult munte, nu?

Fosta prima fată mă depășește și, la cum aleargă, sunt sigură ca va recupera. Doar că nu știm câte fete au mers corect și acelea pot avea un avans serios. Dar și muntele acesta e dur, urcările și coborârile îi ajută doar pe cei foarte bine antrenați. Și eu pot fi, încă mai cred asta, sunt foarte optimistă că voi reveni între primele.

Încep să fac socoteli cu kilometri, cam unde ar trebui să urmeze punctul de alimentare adun cinci. Pff! Mai depășesc câteva fete. Unii o luaseră aiurea drept prin pădure fix unde începe Muchia Babei. Am strigat după ei și s-au întors. Culmea, era bandă legată de-a curmezișul, dar s-au strecurat pe lângă ea. E clar, mulți avem o zi buimacă, iar rătăcirea de la start ne-a buimăcit și mai tare.

Capitolul 2. Lunga urcare pe Muchia Babei și o sete pe măsură

Cu destulă apă și izotonic la mine, încă de pe la umbra pădurii simt o sete nefirească. Beau cu guri mici, mă verific la frunte de febră și nu am. Încă nu.

Nu am mai fost pe bucata aceasta de traseu, poteca e ca un șanț plin cu frunze maronii de fag. Apoi ajungem la etajul molidului și e și mai fain. Depășesc o fată, iar o alta mă depășește pe mine. E cea care-mi spunea de emoții la start. De data asta spune: „Scuze, eu trebuie să mă țin după el!”. Da, se ținea după un băiat și urcau bine, cam cum urcam și eu cândva. De-aș fi avut bețele!

Prin pădure mă agăț cu sete, poftă dar și plăcere de mure, zmeură și apoi afine. Sunt de toate din belșug, unele nu pot fi evitate, așa de la îndemână sunt. Uneori ieșim prin poienițe unde iarba a fost cosită (da, cosită), prin altele urmăm profilul unui fost drum pe unde iarba mă gâdilă la urechi.

La punctul de alimentare de pe la treimea Muchiei Babii suntem așteptați cu de toate, beau cola, completez cu apă, plec cu un sfert de portocală în mână.

Urcarea devine tot mai grea, dar și crestele încep să se vadă și combinația dur-frumos nu se dezminte. Nu mă doare ceva anume, dar nu trage motorul. Noroc că următoarea porțiune e destul de interactivă, cu niște stâncării pe care le urcăm și apoi coborâm.

Ies în golul alpin și alternez mersul cu alergarea, am avut deja primele tentative de cârcei. E drept, e și foarte cald. Nu mai am foarte multă apă și următoarea porție e pe Vârful Pietrele Popii unde avem puțină, maxim 0.5litri de alergător, dat fiind faptul că nu e accesibil cu mașina și nici nu are izvor în apropiere.

Intersectez traseul marcat cu punct roșu pe unde vin alergătorii de la cursa Brătila și chiar în fața mea apare Alin Tănase, al doilea cum aveam să aflu. Îl strig, îi fac poze, dar e în transă. O vreme mă țin după el, dar… nu mă ține. Îmi e așa de sete și oricât aș sorbi din flask, nu are niciun efect. Mai mănânc afine.

La un adăpost de ciobani dau de Cornel Pochiu și schimbăm câteva vorbe. E atât de fain la concursurile de acasă că avem fotografi peste tot pe traseu, mai ales prin locuri din-acestea scenice, greu accesibile! În Elveția, din cât am alergat până acum, ori ai prieteni pe traseu ori îți faci selfie. Iar dacă există fotografi, pozele se pot doar cumpăra (la noi, plata fotografilor e făcută de organizatori, poate de aici unele taxe par prea mari, dar asta nu înseamnă că taxele de înscriere din Elveția sunt mici…). Nu încerc să generalizez, o să mai văd eu cum stă treaba, dar până atunci sunt de apreciat fotografii noștri – noi alergătorii rămânem cu amintiri prețioase, iar lor nu le deloc ușor să urce cu atâta echipament în spate și să stea pe creastă indiferent de vreme.

Energizată de revederea și discuția cu Cornel, reiau urcarea într-un ritm rușinos, dar măcar continuu. Mi-e foarte sete și am stors ambele flask-uri de ultimele picături. Pe aici nu e potecă, e doar un șir de stegulețe roșii ce țin muchia matematică. Îmi aleg ce trepte vreau din oferta de dâmburi sau stânci, nici prea mari să nu mi se pună vreo crampă, nici prea mici că statul în loc e tare demotivant.

Nu știu de cât timp urc, dar pare că e o veșnicie. De nu mi-ar fi atât de sete, ar fi o veșnicie superbă cu vederea continuă spre căldările Belia Mare și Belia Mică sau spre Căldarea Brătilei sau spre vârfurile etalon ale Făgărașului, Viștea – Moldoveanu, ce se văd de-aici ca fiind ultimele la orizontul vestic.

Când nu mă aștept, pe o muchiuță, dau de Andrei Bălășan. Îmi cere impresii în timp ce mă filmează. De dragul întâlnirii, alerg la plecare, nici eu nu știu de unde am avut energie.

Ultima parte a urcării e cu vedere directă la vârful Pietrele Popii, un profil stâncos de peste 2200m, cu mult grohotiș pe stânga, ca niște plete. Ete fix pe acolo mă poartă stegulețele deși mi se părea mai ok muchia matematică. Grohotișul pare o provocare mai mare ca setea… Ajung la cei doi voluntari, cer apă doar cât să mă astâmpăr și repornesc cu speranță pe ceea ce reprezintă mai mult decât o simplă potecă: creasta Făgărașului, banda roșie.

Capitolul 3. Viroza revine pe coborâre; în reluare spre finiș

Bucata în care alerg singură pe creastă e ca un vis. Poteca e vremelnic doar a mea, tai calmul înălțimilor cu un zâmbet larg și ochii umezi. Mă uit pe unde pășesc doar ca să nu simt și gustul pământului. Sunt și furnică și zmeu pe spinarea balaurului adormit și uite de asta merită alese cursele (mai) lungi, căci deși unii își imaginează că alergăm puhoi, suntem tot mai singuri pe măsură ce avansăm spre creste.

Turmele de oi par să aibă și ciobani rezemați în ciomag, nu doar câini tolăniți în iarbă, așa că sunt cu ochii mai mult după schimbarea de direcție spre stânga a traseului și după voluntarii cu apa. Am băut deja apa și setea a revenit imediat, dar cum simt că-mi ard ochii, se explică.

Când ajung la omul cu bidonul, descopăr că nu mai are apă, se duce să reumple. Aflu că izvorul e la 150m pe poteca de creastă ce continuă spre est și pornesc într-acolo fără să-mi pese că adaug 300m extra unui concurs oricum rătăcit din start. Mă aprovizionez cu apă și revin la traseu.

Salut ciobanul, mă încurajează apelându-mă cu „mai puteți, doamnă? mai puteți!” și îi mulțumesc pentru vorba bună.

Îmi amintesc foarte bine traseul de anul trecut și e parțial alergabil. Îți dă impresia că e la vale, dar mai e mult de urcat, iar curbele de nivel sunt genul ăla de poteci pe care te împiedici de nu știi ce-i cu tine. Apa luată din creastă e încă foarte rece, dar nu-mi pasă, e cu dedicație microbului din gât: poftim carcalacule surpriză! ia cu gheață! ori tu, ori eu!

Febra se reinstalează încet, încet. Nu e mare, dar îmi perturbă concentrarea, trebuie să alerg mai încet ca să pot anticipa traseul. Îmi displace asta, dar încă am destulă motivație să trag de mine. Eram singură pe traseu, vreo trei băieți de la cursa Brătila trec foarte iute pe lângă mine și dispar. Redevin singură cât pot privi în sus și-n jos.

Mai fac poze, mai alerg, mai dau un ochi pe WhatsApp să văd mesajele de la prieteni: la corturi e distracție mare, nu-mi fac griji pentru Miruna 🙂

Nu mă mândresc cu sportivitatea cu care am abordat această porțiune. Uneori simt nevoia să mă opresc să stau câteva minute pironită. Privesc Craiul spre est. Privesc Țara Făgărașului spre nord. Privesc înapoi de unde am venit și am deja un mare, mare regret că partea cea mai frumoasă s-a terminat.

Devin prea sentimentală și dau vina pe răceala care mă nădușește la interior. Dau cu mâna pe maieul de la Compressport care chiar scoate transpirația în afară prin găurelele alea. Palma e udă de parcă aș fi luat roua de pe o frunză de crețișoară, astfel că o trec peste antebraț, spre cot, și simt o vagă dar binevenită răcorire. Repet cu cealaltă mână. Descopăr că pe spate e și mai multă „apă” și o „reciclez” în nenumărate rânduri.

Se vede refugiul Scoarța și mă îndrept spre voluntari. Masa e plină cu atât de multe lucruri că nu mă pot concentra să găsesc ceea ce caut: castraveți murați. Normal că au, iau unul și pornesc la vale. Acreala lui e perfectă după geluri dulci și pastile cu săruri.

Anul trecut am alergat pe aici ca o zmeoaică. Acum totul e în reluare, fiecare efort e urmat de o cădere de energie. Trebuie să fac pașii mici ca să nu se pună cârceii, că-i simt stând la pândă. Privirea ușor încețoșată nu mă ajută nici ea.

Când panta se face mai mare, începe să-mi curgă nasul, chestie firească din cauza privitului în jos, dar acum răceala multiplică cantitatea. Devine tare obositor că trebuie să-mi suflu nasul încontinuu, se înțelege, băbește, fără șervețele că ce rost ar mai avea?!? Sunt în starea lui eu îmi iau jucăriile și plec… spre finiș! E oricum cea mai rapidă cale.

Dau mesaj spre prieteni: cobor… 6km… sunt muci, mai ales la propriu…

Vali: Lasă naibii scrisul și dă din picioare!

Mike: Să știi că eu am adormit ambii copii, Miruna chiar a adormit prima

Nu știu cum am coborât prin pădure de nu m-am dat peste cap. Cu mâinile mereu la nas, îmi obturam raza vizuală. În lipsa ploilor, era un nisip că-i puteai spune tobogan, nu potecă. De la febră am devenit ușor năucă, eforturile de a rămâne lucidă erau mai mari ca cele de a-mi mișca picioarele. Dar pe de altă parte știam că ajunsul la forestier e salvator din multe puncte de vedere, măcar dacă mi se tăia filmul eram la drumul mare. Am fost super atentă pe unde erau ruperi de pantă sau stâncării, în rest am dat-o pe instinct. Dar muci, muci ca ăia nu știu să mai fi avut vreodată, dacă mă opream în loc le lua o secundă să curgă continuu. Se vede treaba că am fost bine hidratată…

La forestier am avut o mare dezamăgire: picioarele nu mai alergau, nu mai știau mișcarea, erau grele, ce să mai, parcă le împrumutasem de la doamnele care se vaită în tramvai. Nu mă durea ceva anume, dar tot efortul mental depus pentru a coborî cu bine a intrat în concediu fără preaviz și am rămas cu drama queen la butoane care-mi urla încontinuu în creier: mi-e greu! mi-e greu! Norocul meu că mai am o ultimă fisă când vine vorba de motivație: cu cât te lungești, cu atât o să fie mai greu!

Cu alergare ușoară sau mers hotărât, cu ochii închiși, cu sprinturi în reluare, cu promisiunea că va fi mai bine la următoarea umbră sau că următoarea curbă va fi ultima, sufletul s-a înjugat la corpul toropit și l-a trecut prin gropile nerăbdării și sfârșelii. Se auzea crainicul de la finiș. Chiar se auzea. Stânga pe asfalt, stânga pe iarbă, câțiva zeci de metri de singurătate printre grădini și apoi văd poarta, prietenii, covorul roșu. Altădată sprintam, dar ce bine e să vii și mai temenel!

Finișul, cel mai în reluare de când concurez, filmat și încurajat de Vali, Dana și Muha:

Capitolul 4. Pepene, prieteni, premiere

E atâta emoție la start. Și tot pe atâta bucurie la sosire. Pe cât vrei să te vezi pornind pe atât vrei să te știi „scăpat”! Dacă vrei să știi cu adevărat cine ești, ce-ți poate trece prin cap în momente intense dar cu muuult timp de gândire, un concurs e perfect. Eu una știu că ador momentele de solitudine de sus de pe munte când efortul maxim nu mă îndepărtează de dragul ce i-l port muntelui, ba mă apropie, dar ador și momentele când, trecută pe sub poartă, mă revărs celor dragi povestindu-le cu (bipolar de multă) energie cât de fain și de greu a fost.

După nu știu câte felii de pepene pe care mi le aducea Dana, am simțit că s-a făcut plinul. Nu mă simțeam ok, năuceala nu-mi trecuse. Lângă corturi stăteam pe un scaun și mă uitam în jur fără să pot mânca, bea sau face altceva decât să șed. Nu pofteam la nimic, nu-mi lipsea nimic. N-am fost niciodată așa după un concurs, să cad lemn, dar e drept că n-am mai alergat așa răcită.

Într-un târziu, m-am ridicat. Să mă spăl puțin, chiar și cu apă rece, era necesar. Picioarele erau negre de la praful potecilor. Abia așteptam să socializez, să mă revăd cu cei din curse. Am luat mâncare, Miruna a ales, ea a și mâncat, eu abia am ciugulit câteva paste, câteva roșii.

Așteptând premierea pentru locul trei la open feminin, mi-am revenit treptat. Ce se întâmplase în timpul cursei era deja într-o capsulă de pus la păstrare în debaraua amintirilor. Puteam schimba ceva? Era vreo variantă să fie mai bine? Clar nu, am făcut tot ce am putut, ba dimpotrivă mi-am fost recunoscătoare că am gestionat destul de bine viroza, nici eu nu i-am cedat, dar nici ea nu m-a răpus. Dar mai ales, că nu m-am demoralizat după rătăcirea de la start, asta chiar nu știam despre mine, puteam să jur că o să cad psihic. Dacă nici de data asta nu am abandonat, e clar că nu sunt omul care să o facă.

Epilog.

Vin vacile spre corturile noastre, doar ele au mai rămas pe pajiște. E duminică, lumea a plecat spre casă, iar eu și Mike cu Marius și Miruna mai avem de petrecut o zi în compania lui Berivoi, pârâul Berivoi, ce acum se aude mai clar ducând la vale apele reci ale căldărilor alpine. Mike mă menajează jucându-se mai mult ea cu copiii. Mi-e greu să nu fiu acasă acum, doar să patrulez între pat și canapea, dar pe de altă parte e o încheiere cum nu se poate mai potrivită.

Fizic am o oboseală generală a corpului, m-am trezit tot subfebrilă, gâtul mă doare de la apa rece din creastă pe care n-aș pregeta să o beau din nou, iar ce simt cu totul nu e neapărat febră musculară cât o târâre de nevoie ce se activează la cea mai mică mișcare. Chiar și a ochilor.

E totuși ziua de tihnă. Marea tihnă înaintea unei săptămâni cu planuri de ture pe munte, dar și de împachetat. Voi pleca din nou, voi mai lua câte ceva cu mine, inclusiv viroza. Și deși a fost literalmente pe fugă, urcarea în creasta Făgărașului în vara asta e un vis împlinit.