Făgăraș Rocks! 2023. Cursa mea acasă, Berivoi Race

Cum nu puteam lipsi de la singurul meu concurs în Carpați anul acesta, n-a mai contat că iulie a fost foarte sărac în alergări, dar măcar am ales, din milă de mine, o cursă scurtă. Și chiar dacă știam că traseul nu ajunge pe creasta principală a Făgărașului, gândul că voi fi pentru o clipă acolo sus mă energiza instant.

Cu sufletul la înaintare, fiecare durere și-a primit un zâmbet drept pansament: alergi acasă, Claudia, asta-i tot ce contează! Pentru că a fost și o cursă destul de competitivă – să le văd mai mereu pe primele trei fete m-a făcut să trag, dar și să simt că nu le pot ajunge… O călcătură strâmbă m-a domolit, o vreme, dar spre final, când mă așteptam mai puțin, am închis podiumul cu un sprint nebun.

Însă revenirea la Făgăraș Rocks! a fost, ca și în anii trecuți, o reîntâlnire cu oamenii faini din comunitate, o zi petrecută cu prietenii pe pajiștea perfectă, o frântură din ceea ce doar acasă pot trăi.

5 august 2023, Valea Berivoi / Dejani – Munții Făgăraș
Evenimentul: ediția a IV-a a Făgăraș Rocks! cu șase curse pe alocuri diferite față de anii trecuți și cu zona de start/sosire ușor schimbată:

  • 127km – #TheWildTruth
  • 70km – #DaraUltraSkyrace
  • 35km – #FăgărașSkyrace
  • 21km – #BerivoiRace
  • 10km – #ChemareaMuntelui
  • 4km – #Împreună

Isprava mea: cursa Berivoi Race (20.5km, 1350m+, strava), locul 3/33 fete, locul 14/98 de alergători:

  • Anghel Andra 02:50
  • Vonica Ghizela 02:53
  • Gican Claudia 03:00 🙂
  • Szabó Krisztina 03:01

Am mai alergat în trecut la edițiile II și III:


Înainte să încep povestea, am câteva mulțumiri de transmis:

  • prietenilor mei Andrei și Alina care ne-au însoțit pe mine și Miruna la Dejani. Împreună am avut o zi lungă ce măcar în a doua parte a fost mai răcoroasă decât la Brașov 🙂
    • Cu Andrei am și alergat, de fapt, cu el am și plănuit această participare, a contat destul de mult la motivație să știu că am cu cine merge – felicitări pentru cele 3h59min!
    • Alinei și mai multe mulțumiri, în grija ei am lăsat-o pe Miruna. Căci toate aceste experiențe nu pot avea loc fără prieteni.

  • organizatorilor că nu se lasă, că încearcă de la an la an să evolueze acolo unde nu-i deloc treabă ușoară. Traseele pe care le propun sunt prea puțin accesibile, chiar și potecile turistice sunt puțin umblate, munca de curățare și pregătire pentru concurs e titanică, fără nicio îndoială. Pe sus nu e cabană, nu e drum, cea mai alergabilă potecă e cea de creastă și nici de aceea nu te bucuri prea mult.
    • cine participă la FR trebuie să se considere, măcar pe jumătate, pe cont propriu (cu apa, mâncarea, orientarea în traseu, track încărcat pe ceas etc.). Pentru că orice se poate întâmpla și organizatorii nu pot interveni instant dacă peste noapte vântul ia stegulețele din creastă sau voluntarii nu mai pot ajunge într-un punct (nu poți teleporta pe cineva pe-acolo pe sus, trebuie oameni de munte, ori astfel de voluntari sunt puțini – uite, eu de pildă, nu am fost niciodată voluntar, dacă mi-am făcut timp am preferat să-l petrec egoist, concurând…);
    • cine participă la FR trebuie să aibă glezne și genunchi pe măsura ne-potecilor prin afiniș sau ierburi pân’ la gât și a coborârilor extrem de abrupte;
    • cine participă la FR trebuie să iubească Făgărașul, să-și dorească să-l cunoască așa cum e, sălbatic, care te face zmeu sau mielușel, depinde ce zi prinzi. Cine pleacă de la premiza că se poate alerga ca prin Bucegi, Ciucaș sau chiar Crai, greșește.
    • Notă personală: Pot compara cu anii trecuți, astfel că anul acesta organizarea a implicat câteva diferențe, unele cu plus (ex. mutarea locului de start/sosire, activitățile pentru copii, premierea devreme), altele cu minus (ex. mâncarea de la finiș, lipsa apei într-un punct de hidratare), dar sunt sigură că va fi și mai bine data viitoare.
    • Mulțumiri fără rezerve pentru „punerea” acestui colț din Făgăraș pe harta concursurilor, pentru impactul social adus celor din zonă (foarte mulți voluntari tineri!), pentru marcarea și întreținerea unor trasee care, după cum spunea cineva, doar la concurs sunt parcurse (eu știu că nu e chiar așa, dar nici adevăru-i nu-i departe).
Harta cu traseul de la Berivoi race Făgăraș Rocks!
Harta cu traseul de la Berivoi. Restul curselor s-au perindat pe multe muchii și văi spre vest, până pe Moldoveanu…
  • cititorilor blogului: mulțumesc frumos celor care mi-ați vorbit și ați ținut să-mi spuneți că citiți pe aici, că v-a fost de folos blogul cu postările despre munte, alergare sau flori. A fost neașteptat pentru mine, dar o mare bucurie să primesc acest feedback; într-o lume plină de youtube, insta sau tik-tok, un blog ce comunică prin scris (jurnale lungi) pare o chestie demodată, însă informația trebuie să existe undeva și eu mă încăpățânez să-mi fac partea (și plăcerea).

Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti

Când te simți nepregătit și lipsit de energie, se pare că nici emoțiile nu te deranjează. Eram atât de bucuroasă că o să particip (munte, alergare, socializare) încât nu prea mai conta detaliul fizic: o letargie generală pe fondul vacanței, căldurii, locurilor neprietenoase cu alergatul. Știam că o să trag ca nebuna, că o să doară, că o să dau tot ce e de dat și o să fac asta cu bucurie.

Dimineața era caldă încă de la start, e drept la 9.30, dar nu mi s-a mai întâmplat până acum să iau startul cu dorința de-a ajunge mai repede la umbră. Încălzirea a fost sumară, iar timpul a trecut repede cu prietenii sau cu fetele cunoscute acolo la start.

Emoțiile s-au arătat pe când se număra invers și m-am trezit cu ochii umezi și pielea înfiorată… Câteva secunde mai târziu, țâșneam într-un pluton de picioare și coate, într-un ritm nebun de la care nu m-am putut abține. Startul moderat nu e pentru mine și clar mai sunt și alții indisciplinați 😀

Am pornit prea tare, dar nici că mi-a păsat, știam că sunt într-o formă cât se poate de proastă și că voi ajunge rapid la „suferință”. Și atunci, de ce nu câteva sute de metri de dezmăț înainte??! Evident că m-am înmuiat precum înghețata la soare, astfel că Ghizela a trecut pe lângă mine cu o viteză în plus – nu o cunoșteam, dar am distins-o dinainte de start, că făcea o încălzire temeinică, așa cum e și indicat.

Măcar acum eram pe la umbră pe forestierul destul de plăcut tălpilor, cu porțiuni sus-jos și chiar plat, să tot alergi! N-a mai durat mult și m-a depășit Andra, când am dat de ceva pantă mai accentuată, unde picioarele s-au dat… grele.

Pe aici a apărut prima durere, una nouă, de șale. Nici nu știam cum să o abordez, eram pe o continuă urcare, iar eu în afară de poziția ghiocelului, nu prea pot alta. M-am felicitat că am ales cursa Berivoi, mi-era clar că e o zi proastă pentru concurenta din mine, și-atunci e mai bine să se termine repede.

Și pe când făceam trecerea de la forestier la un drum de taf, ca de la teren tasat la ogaș cu pietre, o nouă fată cu un ritm lejer, Krisztina, a trecut pe lângă. M-a încercat pentru o clipă deznădejdea, văzând ce greu mă mișc, dar mi-am adus aminte că nu pentru plâns de milă am venit aici. Ci să mă bucur de Făgăraș, iar fiind deja a patra mă eliberam de „tras” și-mi rămânea muntele. Și de-aici încolo, am schimbat grimasele pe zâmbet, cea mai bună strategie! (în sfârșit, aveam una).

Drumul de taf s-a dovedit destul de dur față de forestier, erau porțiuni unde nasul și genunchii se puteau atinge dacă insistam. O a patra fată s-a apropiat, a trecut înainte și atunci, cumva, nu știu cum, m-am activat și eu. Nici ea nu avea un ritm susținut cât să se distanțeze, așa că mi-a fost ușor să mă motivez pentru un mic avans și să-mi aduc aminte cum se urcă.

E drept că mă lăsase durerea de șale și mă cam luase junghiul în dreapta, demon vechi, absolut normal pentru efortul mai mare decât pregătirea. După drum a urmat o porțiune de potecă prin ierburi, pe unde mă strecuram după panglicile atârnate de organizatori, singurul reper prin jungla de după tăierile de lemne.

M-am bucurat să văd punctul roșu, marcajul turistic ce acum părea refăcut (față de harta muntii-nostri unde e dezactivat), iar poteca destul de clară și cu aspect montan. De-altfel, a fost singura porțiune de potecă adevărată de care am avut parte. Și ritmul a crescut, am început să mă „încălzesc” (după o vârstă, știm noi care, cam așa merg lucrurile…).

Să urc printre jnepeni și să mi se-arate Piatra Craiului sau creasta principală undeva departe, a fost momentul pe care-l așteptam și de la care am tot prins puteri. Pe aici se anunța vânt puternic, dar a fost perfect cât să mă răcorească.

În tot acest timp, le vedeam pe fetele din față, uneori chiar pe toate trei, mai ales când ne-am apropiat de Refugiul Scoarța. Am forțat ritmul pe cât permitea terenul, m-am străduit, dar ceva nu prea se lega. Destul de frustrant, dar mi-am propus să recuperez pe coborârea foarte accidentată, pe unde cu doi ani în urmă am făcut un slalom nebunesc (singurul meu loc I).

Am ajuns la refugiu și un voluntar s-a oferit să-mi umple flask-ul cu apă. Am mulțumit și am plecat, nu m-am uitat să și mănânce ceva, că-mi luasem gelurile, însă am observat că, față de anii trecuți, punctul de alimentare nu mai era așa bogat (dar greu de aprovizionat, acesta e adevărul).

Și-am pornit la vale hotărâtă să prind măcar pe una dintre cele trei fete. Știam că pot, așa că nu m-am dat înapoi de la sărit căprește prin tufele de afiniș și printre dâmburile de ierburi. Că așa e traseul. Deși e bandă albastră pe acolo, „poteca” se conturează rar, și e destul de accidentată (genul acela de șanț îngust unde-ți dai singur la glezne).

Și pe când mă simțeam prea bine, concentrată, savurând toată mișcarea aceea interactivă, în mai puțin de o secundă laba piciorului drept s-a contorsionat nefiresc, glezna a pocnit, spaima m-a cuprins instant (s-a dus naibii alergarea pe toată vara!), iar corpul a încercat rapid o redresare prin aer, cât să nu cad, punând presiune pe piciorul stâng pentru o aterizare cât de cât, moment în care stângul, luat prin surprindere, a fost săgetat de un cârcel, dar cumva am găsit vizual o cale de scăpare, unde să calc și, ca prin minune, am reușit să continui fără să mă împrăștii prin tufe.

Acesta a fost momentul când am realizat, fără prea multă analiză, că „nu merită” sacrificată o gleznă pentru un loc fruntaș, că ar fi bine s-o las mai moale. Puteam să calc în picior, dar durerea era destul de acută și știam că asta e momentul ăla bun, când de la adrenalina plus faptul că ești încălzit, nu știi cât e de grav. Dar măcar nu era ceva rupt.

Cu spaima unei noi călcături strâmbe (pentru că nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile, a fost un pic de șoc), am uitat că sunt în cursă, m-am concentrat doar pe teren și pe o mișcare continuă, dar sigură.

Ierburile erau cât mine și pentru că-mi desfăcusem fermoarul tricoului de ciclism, îmi mângâiau corpul dându-mi o senzație plăcută, deși aproape de zgâriere, un sentiment de libertate și haiducie, doar eu și natura, și mi-a trecut prin minte că uite ce amintire frumoasă trăiesc, mai puternică decât neajunsurile, canicula, glezna sau motorul care nu trage, detalii ce se vor estompa.

Coborârea pe Piciorul Bătrân e tare lungă și te trece prin toate tipurile de obstacole. După ce se termină golul alpin cu arbuști, după ce treci de ierburile cu dâmburi, ajungi în pădure unde poteca e curățată de la an la an, altfel ar fi impracticabilă. Serpentine scurte, abrupte, căzături, buturugi, conuri de brad, rădăcini etc. Doar la o privire pe strava, e un kilometru cu 350m diferență de nivel.

De la atâta mers chinuit plus căldura, că apă consider că am băut suficientă (plus electroliți și geluri), m-au luat crampele musculare la coapse, când la una, când la alta, dar am continuat să mă târăsc sprijinindu-mă de trunchiurile rășinoase. Și uite așa am mai bifat o durere, dovada că nu am nevoie de un ultra, ci doar să-mi ies din formă.

Ajunsul la râu și la forestierul în ușoară coborâre spre finiș, a fost eliberator, dar și frustrant totodată: gata, s-a terminat muntele, de-aici mai trebuie doar să alerg patru kilometri. Ca și anul trecut, dar măcar atunci aveam scuza febrei, pe această porțiune mă demotivez. De aceea, nu vă mint, m-am și oprit de cîteva ori și am mers câțiva metri tocmai ca să mă resetez mental. Am apelat la toate cotloanele voinței. Am terminat apa și, evident, senzația de sete era crescută, probabil tot pe fond psihic.

Alergam și mă uitam în urmă, nu venea nimeni, în față nu mai vedeam pe nimeni, și totuși o senzație de presiune se instalase. Hai că poți ține ritmul, hai că poți! Credeam și nu credeam în propriile încurajări. Și apoi am văzut-o pe ea, o alergătoare, chiar pe ultima porțiune de pietriș înainte de asfalt. Știam cât mai e până la finiș, mai puțin de un kilometru. Nu mă așteptam să mai prind pe cineva. Ce naiba să fac?!?

Krisztina părea să alerge susținut, iar eu am decis instinctual să o prind. O prostie să încep sprintul așa devreme, dar eu nu pot să calculez prea mult, să „atac” ca la carte, eu am doar două viteze și acum era timpul pentru dat totul.

Am ajuns-o pe asfalt și am trecut pe lângă. Nu-mi amintesc prea multe. Deja pulsul era în gât, iar picioarele ardeau înfiorător. Nu știam dacă și ea se motivează și accelerează, nu mai vedeam nimic în jur, aveam doar câteva gânduri clare: uită-te unde pui picioarele și nu te opri! Trebuia să încerc până la capăt, trebuia să-mi arăt că pot, că mai am zvâc. Am simțit, pentru prima oară, că aș putea ajunge în punctul acela când se vomită. Ar fi fost o premieră.

După asfalt, am intrat pe un drum nisipos, ca o plajă fină. Parcă nu mai aveam detentă, tălpile se lipeau în loc să mă propulseze, nu știam dacă și ea sprintează, iar fiecare sunet ce părea de la linia de finiș, mă motiva să mă apropii de el. Chiar nu știam cât o mai pot ține așa. Când am zărit poarta și am dat ultima curbă, am îndrăznit să privesc înapoi și am văzut-o pe Krisztina, venea, dar cam la douăzeci de metri, reușisem deci, și atunci am realizat că am terminat cursa, am terminat!

După finiș, aproape că m-am aruncat pe iarbă. Încercam alături de Alina și Miruna să mă distrag de la starea în care eram, un mare hal, respiram greu, tot corpul zvâcnea, picioarele mi-au fost cuprinse de cârcei, dureri cât se poate de familiare, dar tot dureri se numesc.

Krisztina, era și ea așezată lângă, și mi-a spus ceva de genul „felicitări, cum ai mai avut energie de-așa ceva?!?”. Nu mai țin minte ce-am răspuns, însă întrebarea mă bântuie cumva. Pentru că da, am avut energie și o am în mine, dar se lasă atât de greu accesată, și mental și fizic. Și dacă aș face asta la antrenamente, dacă…

Altfel, ea e încă tânără și pare să fie o alergătoare cu mult potențial, pe care sper să-l antreneze, nu ca mine. Am recunoscut în situație momentele cu mine „tânără” (deși eu am început după 30), depășită pe final la o groază de concursuri de fete mai în vârstă ca mine (ceea ce m-a făcut să sper că pot fi mai bună și la 40+). Sau mai bine pregătite (de-aici am deprins doar respectul, se pare că nu pot fi consecventă pe termen lung).

Nu sunt mândră de mine că am depășit-o pe final, dacă eram mai bună cu adevărat făceam asta mai devreme, dar a fost pur și simplu o chestie de ego pe care am vrut să mi-o dovedesc mie, nu ei, o răfuială cu mine, o revanșă pentru delăsarea din ultima vreme care m-a făcut să mă chinui la o așa cursă scurtă…

*

Restul zilei l-am petrecut pe pajiște, la umbră, schimbat impresii cu prietenii alergători (n-au fost mulți, dar bucuria a fost tot mare), cu vizite dese la lac sau la pârâu pentru ținut glezna/tălpile la rece. A ajutat și ar trebui să apelez la acest remediu natural mai des. Să-mi depășesc reținerea față de apa rece.

Miruna, care avusese parte de multe activități pentru copii (mulțumiri dnei Geta și dlui Paul pentru asta!), tot alerga de colo-colo. Andrei a venit și el destul de fresh din cursă, mai repede decât mă aștepta, am fost super mândră de el! Cum era rost de stat la premiere, am rămas acolo până pe seară, mai ales când am realizat că e mai cald la bloc decât sub copacul unde ne-am întins tabăra de izoprene.

Toate au fost bune și frumoase până la premiere, când Miruna a realizat că e o fetiță pe podium la cursa scurtă, Emma, și a crezut că au alergat și copiii, mai puțin ea. Degeaba i-am explicat că a fost o excepție, că o să poată alerga și ea când va fi mai mare, dar pe fondul oboselii după atâta zbenguială, s-a produs o bosumflare ce-a ținut, în alai de obrăznicii, până la Brașov…. Dar măcar a adormit repede, a căzut lată în timp ce stăteam la povești cu Andrei și Alina.

*

Epilog. La analizele făcute luni după cursă, cele legate de fier mi-au ieșit spre limita de jos, la fel vitamina D (deși e vară și n-am evitat soarele…), astfel că motorul s-a dovedit, de fapt, anemic. Pentru curioși, magneziul, calciul, potasiul au avut valori bune. Probabil trebuie să fac mai multe exerciții pentru coapse, mușchii aceia sunt veriga slabă de tot au crampe. Plus o predispoziție din familie.

Glezna nu s-a agravat, a durut mai tare a doua zi, când am fost în Postăvaru cu Mike și copii, și încă o mai resimt câteodată. Uneori fac exerciții de întărire, dar nu pe cât de des ar trebui.

Mi-am dorit să fiu consecventă, am aflat că pot (februarie – iunie, cât m-am ținut de planul de alergare), am aflat și că nu pot s-o mențin prea mult (alte lucruri care nu merg bine îmi trag în jos și motivația de a face lucrurile structurat, nu după chef), și-am rămas ceea ce am fost dintotdeauna: o visătoare. Care, uneori, nici ea nu știe când, sprintează.

13 Comentarii

  • Cum sa nu citesc asa chestii faine si motivante?! Chiar daca n-am mai comentat, apreciez articolele si tenacitatea cu care alergi si scrii 🙂

    • Mulțumesc Alin, deși cred că sunt mai mult un exemplu de cum să te chinui, decât cum să reușești. E drept, că mereu ajung prin top 10 open, deci ceva tot îmi iese 😀 Pe lângă jurnalele lungi…

  • +1 cititor. Te-am citit seara, inainte de culcare, ca pe roman 🙂

  • Felicitări!!! Mereu te citesc si caut si in blogul vechi dupa trasee mai altfel. Esti magnifică!!!

    La analize sunt curioasă cat a ieșit creatinkinaza. E mai importanta decat restul. Mai ales dupa o cursă. Acolo vezi nivelul de antrenament.

    Cat privește cursa, ma bucur tare pentru podiumul tau, desi si eu cred ca depășirile pe ultimii metri nu sunt chiar ortodoxe 😉 insa la tine mai era ceva.

    Felicitări si curse faine in continuare

    • Mulțumesc Oana! Și ție mult succes, ești un exemplu pentru multe dintre noi!

      Să știi că nu am creatina serică în listă… îmi fac anual analizele la Bioclinica, aceleași, și i-am zis să le repete. E drept că i-am zis de unele că nu mai e cazul, însă cred că a scos mai multe. Data viitoare o să cer expres, însă ușoara anemie explică oboseala continuă și somnolența extremă prin care trec de câteva luni (motivul îl știu, între timp cred că l-am dres… și sper să revin cu fierul la normal doar din eliminarea cauzei + alimentație).

      În ce privește depășirea pe final, sunt foarte aiurea momentele astea pentru că depinde și cum se întâmplă, dacă tu vii pe val și-ți apare în față, ce faci? stai și aștepți în spate, alergi cot la cot?
      E drept că eu nu mă așteptam să o prind, puteam să jur că se va activa și clar m-aș fi demoralizat și mi-aș fi reluat locul.
      Altfel, am verificat pe strava și eram la un kilometru de finiș când am zărit-o și, să zicem, că pe la 900m am declanșat goana. Nu-i chiar pe ultima sută de metri 😀

  • Foarte frumoasa povestirea, foarte faina cursa, felicitări și spor la sport!

    • Mulțumesc frumos, să fie spor că sunt într-o perioadă fără prea multă motivație și sper să o regăsesc! 🙏

  • Se simte din ceea ce scrii, nostalgia dupa vremurile trecute cand locurile astea faceau parte din viata de zi cu zi. Uneori este foarte placut sa poti da timpul inapoi si sa retraiesti senzatiile de demult, fie si doar pentru cateva zile si asta parca iti da aripi.

    • Din fericire, de câteva ori pe an pot trăi momente ca în trecut, sunt altele, desigur, dar din același aluat. Mă bucur de ele și mă simt sfârșită după ce se încheie, dar nu aș renunța. Parcă e un pact la mijloc, fiecare dorință împlinită are un cost: să fiu fericită, dar să nu-mi treacă dorul.
      Asta e și atâta timp cât poate fi, sunt antrenată dintotdeauna 🙂

  • Asteptam si povestea asta, mai ales ca am alergat cursa ☺️te-am descoperit tarziu si am vorbit putin la start :), dar nu o sa iti mai las blogul in pace😁, citindu-l( pe tot sper) am ajuns si prin locuri dragi mie. Cat despre alergare, mi-au ramas in cap niste fraze motivationale, sper sa mi le amintesc mereu. Bravo, scrii foarte frumos! Keep it up, eu sunt de “moda veche”, citesc, nu ascult vlog-uri 😂.

    • Bună Alexandra! Mulțumesc că mi-ai vorbit acolo la start și mi-ai scris acum, mi-a făcut plăcere să schimbăm o vorbă și să nu intre vreo stinghereala în mine 😀
      Felicitări pentru cursă, a fost ea scurtă, dar deloc ușoară, și sper să ne revedem la care s-o mai nimeri, iar dacă nu, sper să-ți facă plăcere, să te recreeze sau să te motiveze ce scriu. Iar dacă nu-s destul de pozitivă, sigur s-or găsi ceva poze pe-acolo care să inspire la mișcare în natură ⛰️🌲🌼

      • Eh, daca nu ne mai vedem pe aici, cine stie cum ne-om vedea prin alte parti :). Nu socializez eu foarte mult, dar la tine am simtit sa iti spun ca apreciez munca ta de aici :). Spor la alergat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *