Făgăraș, drumeția anului: noapte la Cațaveiu, prânz pe Dara, baie de soare și spectacol de nori

Vârful Dara era pe lista marilor restanțe în ce privește drumețiile mele în Carpați. Nu am fost niciodată adepta ajunsului pe toate vârfurile de peste 2500m, dar sunt câteva piscuri unde vreau să calc în această viață, printre care Lespezi și Parângul Mare de exemplu, însă nu vreau doar să urc acolo sus, aș putea-o face în alergare, nu?, ci alături de oameni dragi și, mai ales, pe îndelete.

Drumeția la Dara era de câțiva ani în planul comun cu Mike și a rămas cumva marele regret al vacanței din vară, amânând pentru încă un an. Cine se gândea că va exista și o vacanță de toamnă, că prima zăpadă se va topi suficient, că după maratonul din Piatra Craiului vor urma două zile pe creste făgărășene??! Eu una sigur nu, dar pe măsură ce s-au pornit lucrurile, toate s-au aranjat din mers cu ajutorul prietenei mele. Bonus, am avut foc, răsărit generos, capră neagră, vulpe de soi și o vreme pe sufletul nostru.

Duminică, 9 – luni, 10 octombrie 2022, Munții Făgăraș
Fetele: Mike (jurnalul ei) și Claudia
Traseu: Schitul Breaza – nemarcat + punct albastru – Muchia Trăsnita – Refugiul Cațaveiu/Trăsnita – punct albastru – Vârful La Cheia Bândei – bandă roșie + nemarcat – Vf. Hârtopul Darei (2506m) – Vârful Dara (2500m) – Vârful Urlea (2473m) – triunghi albastru + punct roșu – Schitul Breaza
Date: Prima zi: 9.5km, 1500m+, 3h30min, strava – prima zi
A doua zi: 23km, 950m+, 1800m-, 8h30min, strava – a doua zi

Info. Prima parte a traseului nu este marcată, dar am întâlnit mai sus punctul albastru ce urcă din Lisa. De la refugiu spre creastă punctul albastru lipsește pe o porțiune, dar reapare destul de bine refăcut în căldarea de sub vârful Cațaveiu.

Poteca spre Dara se desprinde spre sud din poteca de creastă – bandă roșie, fără a fi marcată, dar este destul de evidentă. Hârtopul Darei este mai sudic decât Dara, dar destul de aproape, la circa 300m. În zona vârfurilor apare un marcaj punct albastru.

Mare parte a întregului traseu este destul de tehnică, cu lespezi sau dâmburi de iarbă, cu potecă îngustă sau expusă.

Refugiul Cațaveiu/Trăsnita face parte din seria construită în 2010 – 2011 de RedDome, alături de Berevoiescu, Scoarța, Langa și Brătila. Înăuntru sunt șase triunghiuri din fibră de sticlă pe care se poate dormi decent (maxim 6-7 persoane). S-a simțit ceva miros rânced la primul contact, dar după un sfert de oră nu s-a mai distins. Era curat, relativ uscat pe jos („podeaua” e pământul), iar vântul puternic nu s-a strecurat printre crăpături cum mă așteptam, creându-se un climat plăcut. Cele câteva panouri transparente asigură și lumină naturală. Ușa nu se închide perfect și este destul de grea.

Ca să nu mă găsească febra musculară pe canapea

După Maratonul Pietrei Craiului mă așteptam la un pic de suferință a cvadricepșilor, n-au cum să rămână fără urmări coborârile acelea pe care nu m-am menajat. Dar mai tare mă îngrijora genunchiul stâng care se blocase sâmbătă seara la revenirea în Brașov. Duminică dimineața însă păream suspect de vioaie și de „întreagă”. Mi-am permis un timp de răgaz și după un test de coborât și urcat scări până la magazinul de la colț, i-am dat mesaj lui Mike, ceva de genul: mergem, în maxim două ore sunt gata. Făgăraș, venim!

Am avut o secundă în care m-am întrebat oare nu e prea mult, dar mi-am reamintit repede că sunt singură zilele acestea la Brașov, Mike are și ea luni concediu, vremea se anunță perfectă, zăpada s-a topit considerabil, ce să mai, toate condițiile! Iar ritmul va fi cu siguranță conversațional, oh, da, de parcă nu putem vorbi la fel de susținut pe cât urcăm (sic!).

Dacă am avut o reținere, a fost totuși legată de starea zăpezii. Astfel că am împrumutat de la Mike o pereche de snowline (colțari ușori) și una de bețe. Tot ea m-a ajutat cu salteluța și sacul de puf, ambele foarte ușoare. Nici n-a fost nevoie să le îndes într-un rucsac dubios de încăpător ce-a rămas pe la Brașov și-am țâșnit pe ușă fără să-mi iau la revedere de la canapea.

*

Dacă de obicei pun filmulețul la final, de data aceasta vă ofer un preview. Cele mai multe sunt filmate de Mike. În descrierea de pe youtube sunt enumerate și locurile care apar succint în colaj.

Urcare pe Trăsnita, aventura Foculețul și (ne)somnul la Cațaveiu

Iată-ne cu mașina parcată lângă schitul Breaza. Drumul până aici parcă a fost în transă, poate totuși oboseala și nesomnul m-au ajuns într-un mod mai subtil. E un soi de invazie de buburuze/gărgărițe/mămăruțe pe-aici. Multe dintre ele sunt captive în rășina ce se scurge lent din brăzdarea intenționată a unui molid. Ce să-i faci, viața e dură.

Începutul traseului e inspirat din finalul unei ture a lui Mike și Radu când au coborât de pe Muchia Trăsnita spre Valea Brezicioarei pe de-a dreptul ca să reajungă la Breaza și nu la Lisa unde duce marcajul punct albastru. Astfel că nu e marcat, dar ținem un drum spre dreapta, traversăm râul, rămânem pe lângă râu pentru scurtă vreme, apoi prindem un forestier înierbat care urcă abrupt. Urcarea e pieptișă, dar așa e în Făgăraș, nici o noutate. Pădurea se schimbă pe măsură ce avansăm, ierboșeniile sunt înlocuite treptat de mușchi și arbuști de afin, iar la final dăm de un alt forestier, mai umblat, și de marcajul punct albastru.

Ieșirea în golul alpin e însoțită de vânt și de peisajul ușor apocaliptic al jnepenilor arși. Trăsnita vine de la trăsnetul care a aprins focul? Sau e doar o coincidență, întâi a fost numele și apoi focul, ambele de oameni puse? Cine poate ști, dar pe cât înaintăm zona afectată pare și mai mare. Mike îmi povestește că ei au coborât chiar pe muchie și s-au chinuit un pic, se pare că trecerea printre jnepeni e cu cântec și când sunt vii și când sunt morți.

Mike e pregătită să facem un mic foc lângă refugiu, astfel că ne gândim deja să adunăm câteva surcele. Amânăm momentul pentru când ne apropiem de creastă și punem ochii pe o tufă uscată de ienupăr. Descâlcim crengile și facem două legături, Mike cu cele mai lungi, eu cu mărunțișurile. Vântul s-a întețit spre obrăznicie, peticele de zăpadă au deschis ușa frigiderului și mâinile îmi cam îngheață. Dar începe să se arate creasta principală, noi fiind într-o poziție nordică față de ea, iar bucuria se revarsă în ochii rămași singuri la vedere.

Înaintarea pe ultima porțiune e greoaie, parcă nu mai trag motoarele și e normal să fie așa la câtă diferență de nivel s-a strâns de la plecare, aproape 1500m. Sau poate e nerăbdarea. Deși mi-e frig, nu contenesc să-mi scot mâinile din mănuși să fac poze căci de la un minut la altul lumina înserării se schimbă. Nu vom avea parte de un apus spectaculos, însă abrupturile ușor înzăpezite contrastează din plin cu cerul pastelat.

Ajungem la refugiu, Mike deschide panoul de intrare pe care nu știu dacă aș fi reușit să-l ridic singură, iar înăuntru totul pare ok, va fi casa noastră pentru o noapte.

E timpul să ne mai punem un rând de haine, să pregătim locul de dormit, dar și ce vom mânca lângă foc. Până atunci Mike face o supă de tăiței cu care să ne încălzim și hidrata după urcarea de 1500m și vântul ce în ultima parte nu prea ne-a îngăduit pauze.

Mă ard cu supa. Așa de zdravăn că simt cum mi se cauterizează gâtul și jumătate de gură. Cum tăițeii erau numai buni, e ușor să mă lăcomesc la o gură mare din zeama ce se dovedește prea fierbinte. Și nu, nu puteam să o scuip, doar e supă caldă la 2200m altitudine!

Coborâm un prag mai jos de refugiu ca să găsim un loc de foc unde nu bate vântul. Și ne punem pe treabă în timp ce luna se ridică tot mai mult și în lumina ei conturul și abruptul Urlea – Moșu se disting tot mai clar. Firele albe de zăpadă ajută și ele. Flăcări, frontale, lună, ce mai decor, nu? Trimitem mesaje prietenilor căci focul ne face automat să ne gândim la ei.

Doar că focul nu arde cum ne-am aștepta, ienupărul nu pare să aibă nici tragere și nici putere calorică, simt că pot băga mâinile în flăcări. Dar îl tot resuscităm și consumăm toate lemnișoarele. La final, îi pun capac amărâtului de jar cu o placă de zăpadă ce s-a desprins cu totul când am vrut să iau o bucată.

Ne retragem în refugiu și mi se pare destul de cald înăuntru. Mai dau jos din hainele deja mirosind a fum, îmi iau un flask cu apă cu mine în sac, să o mențin cât de cât caldă și mă așez la somn atât de relaxată și de deconectată de orice încât sunt sigură că o să dorm buștean. Aici sus pe creastă nu vine nimeni, doar vântul suflă ocrotitor, ca un paznic.

Al doilea cel mai ciudat vis

[dacă citiți jurnalul pentru că vă interesează traseul, puteți sări peste acest subcapitol]

Sunt obișnuită să am des coșmaruri, am avut dintotdeauna, iar în perioadele cu lipsă de magneziu sau stres am avut și câte două-trei pe noapte de nici nu mai aveam curaj să mă repun în pat. Dar două vise au fost la limita dintre somn și nesomn, iar pe ultimul nici nu-l pot considera vis căci nu am simțit nici că adorm și nici că mă trezesc. Pe primul nu vi-l spun, dar acesta petrecut la refugiu își are locul în jurnal.

Nu pot să adorm și nu înțeleg de ce, salteaua e confortabilă, iar în sac climatul e plăcut, mai cald decât mă așteptam. Afară vântul șuieră melodic. Mike se foiește și ea des-des, eu încerc din răsputeri să adopt metoda neclintirii, că poate mă fură somnul. Cafea am băut mult mai puțină ca în oricare altă zi, dar setea mă cam chinuie după masa de seară astfel că tot beau din flask (gâtul pârlit cu supa simte apa destul de rece).

Mă enervează că nu pot să adorm, căci nu înțeleg motivul, nu am nimic greu pe suflet, iar oboseala ar trebui să fie destulă. Mike iese la toaletă și o admir că părăsește sacul, mie mi se pare o corvoadă, sunt și leneșă, iar vezica mea s-a autoeducat de mult în privința asta: când dorm pe munte, nu cere afară.

Mike se întoarce, trec câteva minute de foială până își găsește locul, iar eu continui să stau nemișcată evitând să o întreb de vorbă de teama că ne întindem.

Cam în acest moment simt că mă ia amețeala și mă gândesc automat la ceva perturbare a tensiunii arteriale. Nu ar fi prima oară. Închid ochii ca să nu simt că sunt cu refugiul pe mare pe post de barcă și amețeala se transformă în ceva neașteptat: mă deplasez mult spre stânga, ca și cum aș fi într-un lift orizontal. Nu e neapărat înfiorător, dar mă tot duc la infinit. Îmi trece prin minte să-i spun lui Mike că probabil îmi e rău, dar e mai bine să o las să doarmă, cu ce ar putea ajuta altfel decât să se sperie și să aibă o noapte albă?!?

Mă opresc. Brusc, deplasarea laterală se întâmplă în celălalt sens, spre dreapta. Simt un oarece gol în stomac, dar viteza cu care zbor e prea mare ca să am vreo reacție, simt că nu aș putea mișca un deget, sunt împinsă sau absorbită într-acolo.

Când mă opresc din nou încep să cad. Cu capul în jos într-un negru absolut. În niciun caz nu deschid ochii, îmi spun, probabil s-ar învârti refugiul cu mine. Căderea nu mă sperie, căci nu pare să fie nimic la capăt, dar aș vrea să se termine ciudățenia asta de stare. Îmi spun că așa se moare subit, probabil. În niciun caz nu aș striga-o pe Mike căci ar fi de-a dreptul aiurea să stea cu mine moartă în refugiu până dimineața când ar veni cineva. Nu simt regrete că mi se termină versiunea aceasta de lume, nici frică, uneori cât e atâta e.

Cum a început așa se și termină: brusc. N-am murit nici de data asta. Ce tâmpenie, îmi spun, cu gândul să mă întorc pe o parte și să-mi încerc astfel norocul cu somnul. Și fix când să îmi iau grija de la amețeala dubioasă, pusă pe seama oboselii și de data asta, ceva începe să mă apese foarte tare pe mâini și picioare, ca și cum m-ar imobiliza cineva. Apăsarea devine așa de puternică de parcă urmează să mi se frângă oasele și nu mai pot rezista, deschid ochii. Un cap alb triunghiular tronează hipnotic deasupra-mi, ca un strat între mine și acoperișul refugiului. Disting interiorul, totul e real. Îmi vine să strig ajutor, habar n-am de ce acest cuvânt și strig de mai multe ori, deși nu am certitudinea că se și aude, dar apăsarea pare că se slăbește și ceea ce nu poate fi real dispare lent.

Mă bucur că Mike n-a răspuns. Știu că obișnuiește să își pună dopurile de urechi. Nu înțeleg ce tocmai am experimentat. Poate panourile transparente ale acoperișului au creat acest „efect special” pe retina mea obosită în continua stare de veghe. Îmi convine explicația. Sunt cerebrală de felul meu și nu cred în paranormal sau viziuni sau că ar fi refugiul bântuit (sic!). Reușesc să îmi mișc corpul și mă întorc în sfârșit pe o parte. Acum chiar ar fi timpul să dorm, ce-ar putea fi mai ciudat decât ceea ce tocmai am trăit?!? Aveam să mai stau o vreme trează, frustrată că a doua zi va fi o zi lungă și odihna e mult prea necesară.

Mike îmi va confirma a doua zi că „am vorbit în somn”, m-am agitat, semn că am visat urât. Dar eu nu am avut nici măcar o secundă certitudinea că a existat o trezire, că acela a fost somn, iar dacă ațipirea s-ar fi putut produce pe nesimțite, nu același lucru îl pot spune despre… deșteptare. Iar faptul că în tot timpul „visului” auzeam sunetele produse de prezența lui Mike, rafalele vântului, simțeam aerul rece din refugiu pe porțiunea de față rămasă liberă, îmi garantează că nu eram în vreun somn profund. Dacă am visat, am făcut-o trează fiind, cu ochii deschiși…

Update: se pare că există un nume pentru ceea ce am experimentat, paralizie în somn, și care explică de ce nu-mi puteam mișca corpul, de ce eram trează și recunoșteam „zburatul” și halucinația ca nefiind reale, dar totuși trăite. Cel mai probabil insomnia prelungită cu o stare interminabilă de veghe, oboseala și poziția pe spate au declanșat-o.

Un răsărit demn de o trezire pe creastă și încălzirea până pe La Cheia Bândei

Mă trezește blând lumina naturală, dar aleg să mai moțăi. Alarma lui Mike o face să se pună în mișcare și n-ar trebui să mai amân nici eu mult. Nu e dimineață geroasă, afară pare plăcut, vântul a lăsat-o mai moale. Cerul e liber spre răsărit. Soarele se aruncă pe cer, altfel nu-mi explic cum își face apariția între două verificări consecutive ale lui Mike. Ies și eu afară și muntele arată minunat în nuanțele roșiatice-aurii.

Poze, cafea, mic dejun preponderent dulce. Privit de jur-împrejur cu atâta bucurie că nu se poate descrie. Ce fericire să prind și anul acesta un răsărit pe creastă! Dar timpul trece prea repede și, oricât nu ne-am grăbi, o facem totuși.

Fața îmi e destul de umflată ca de fiecare dată când dorm afară și-s mai puțin de 15-16 grade (că după nopțile la cort în Cortina nu mă trezeam așa). Sau poate e de la vântul din seara precedentă, caz în care sinuzita mă paște iar. Cert că în gât simt o gheruță ce mă râcâie și n-aș putea spune dacă e ceva virus luat de la socializarea intensă de după maraton, de la apa rece băută în numeroase rânduri, de la arsura supa de aseară urmată de apa rece băută peste noapte. Știu că vor fi urmări, dar aici sus orice grijă primește instant bobârnace de la euforia continuă dată de peisaj.

[câteva zile mai târziu: dureri de gât, guturai și… din nou sinuzită]

Mă blindez cu bandane, mănuși, geaca de vânt, toate mirosind regulamentar a fum. Rucsacul nu s-a ușurat, dar cârca mi-e odihnită, la fel și picioarele. Mike închide ușa refugiului și lăsăm în urmă gazda noastră pentru o noapte, neașteptat de plăcută (e un criteriu subiectiv, știu, dar îmi place să fiu cât mai aproape de munte când dorm pe munte, iar „podeaua” a fost însăși pământul).

Pornim la drum, ziua e superbă, muntele e peste poate de frumos, iar Dara e pe cale să ne primească, în sfârșit, vizita.

Urcăm pe direcția vârfului Cațaveiu, iar poteca cotește pe dreapta prin căldarea de sub vârf. La un moment dat, reîntâlnim punctul albastru „proaspăt” și frecvent și ne gândim că cel mai probabil s-a marcat venind de sus cât o fi ținut vopseaua sau condițiile meteo.

Ieșim în muchie, a Sâmbetei, iar vizavi, peste valea adâncă și neatinsă încă de lumina dimineții, Muchia Drăgușului se etalează în toată splendoarea. Pe versant se distinge destul de clar poteca cu marcaj turistic, una destul de expusă și pe care am avut fericirea de a o parcurge vara.

În drumul spre creasta principală ne stă în cale La Cheia Bândei, un vârf ce pe partea abruptă are soare, iar pe cea cu poteca are zăpadă. Încercăm o vreme traseul de pe curba de nivel, dar cum zăpada începe să lege porțiuni continue, Mike propune să o dăm în sus spre muchia matematică unde continuăm să țopăim printre peticele albe ce au deasupra o crustă destul de tare. Cu un weekend mai devreme nu s-ar fi putut trece fără colțari și piolet, asta dacă zăpada o fi fost la fel de tare ca acum.

Și acesta avea să fie singurul punct sensibil al turei, dacă excludem obiceiul meu de-a visa, căci după vârf poteca va fi numai pe la soare.

Urlea – Dara – Urlea cu spectacol de nori, baie de soare și… o vulpe

Și iată-ne din nou în poteca de creastă. În marele puzzle al turelor în Făgăraș, simt cum se adaugă o nouă piesă, cea dintre la Cheia Bândei și Dara. Îmi rămâne partea estică a crestei pentru planuri de viitor, de la Berivoiul/Berevoiescu Mare încolo:

• în 2015 am parcurs cu Mike creasta de la vest la est, dar o furtună ne-a convins să coborâm pe la Urlea;
• în 2020, tot cu Mike, am urcat pe M. Drăgușului, am traversat Valea Sâmbetei, am urcat La Cheia Bândei și ne-am reîntors în Căldarea Sâmbetei prin Fereastra Mare;
• în 2021 la cursa Brătila de la Făgăraș Rocks am parcurs bucata de creastă dintre Zârna și Berevoiescu Mare. Iar în 2022 la cursa Hermeneasca am reparcurs bucata mai mică dintre Pietrele Popii și Berevoiescu Mare. Cu ajutorul organizatorilor de la acest concurs care au amenajat, deschis, remarcat poteci, am parcurs și cele trei muchii consecutive de la est de Urlea – Moșu: Scărișoara, Babei, Scoarța – Piciorul Bătrân.

Toate acestea i le reamintesc și lui Mike căci ea se pricepe cel mai bine la croșetat planuri și organizat timpul. Însă indiferent de subiectele abordate, exclamațiile despre cât de frumoasă ne e ziua, sunt la fel de frecvente ca virgulele.

Spre deosebire de vara când cerul e tern și poate e pâclă în atmosferă, albastrul de toamnă și zăpada de pe versanții nordici ne umplu ochii de detalii și claritate. Nu pot telefoanele să încapă atâta frumusețe! Și oriunde am privi, muchiile făgărășene par atât de lungi, cele sudice de-a dreptul nesfârșite – munți în sine. Atâtea locuri prin care n-am fost, e imposibil să nu gândesc asta.

Ajungem deasupra Lacului Urlea și facem o pauză de admirat priveliștea. Căldarea e în semiumbră și zăpada pare ceva mai multă. Pentru întoarcere de la Dara ne gândim să coborâm pe la traseul ce duce la lac, dar vom decide mai târziu. Un val de nori tot curge dinspre est, o revărsare continuă ce dispare lăsând loc alteia, de-altfel de peste tot norii au început să se adune și să creeze un peisaj și mai spectaculos decât era deja.

Drumul spre Dara continuă pe marcajul de creastă bandă roșie și încercăm să ghicim unde se face desprinderea spre dreapta. Poteca începe să se dezghețe și să se formeze un pic de nămol. Căldarea Bândei se vede tot mai frumos în lumina soarelui și încă mă fascinează culoarele lungi și albe de zăpadă ca niște cute de rochie, ca niște brazde pe o pâine. Cert e că aș putea să mă uit la ele cu orele…

Așa cum mă așteptam, poteca spre Dara este destul de evidentă, deși cred că sunt mai multe în funcție de direcția din care vii, iar primul dâmb pe care-l urcăm ne înfățișează o nouă căldare, a Hârtoapelor, una în care norii își fac de cap dezvăluind ca prin magie câte-un lac din multele ce nici nu aveam habar că s-ar putea afla. Un adevărat spectacol pe fondul sonor al pârâiașelor ce vuiesc la unison.

Porțiunea aceasta este nouă pentru amândouă și pare nu doar cea mai frumoasă, ci și cea mai interesantă. Consultăm adesea harta celor de la muntii-nostri.ro ca să ne dumirim ce vârfuri vedem. Deși suntem la aproape 2500m, nu e foarte evident care vârf e mai înalt, perspectiva se tot schimbă pe măsură ce avansăm spre sud.

Eram convinsă că cele două vârfuri, Dara și Hârtopul Darei, sunt destul de departe de poteca de creastă sau ceva mai greu accesibile, dar în realitate tot „mirajul” din jurul lor e menținut de faptul că au peste 2500m și că din orice parte ai veni, e ceva de mers până la ele. Cu alte cuvinte, și Mușetescu aflat puțin mai la sud de Hârtopul Darei arăta destul de atrăgător cu momâia lui din pietre, dar sunt multe alte piscuri de pe muchiile sudice ce îmbie, ce stârnesc curiozitatea.

Să fiu cinstită, deși mă uitasem pe hartă, aveam impresia că Dara este cel mai sudic, dar în realitate e Hârtopul, cu ceva diferență mică între ele, maxim 300m, pe un fel de platou montan. Astfel că după ce ne lămurim cu Hârtopul, ne întoarcem spre Căldarea Bândei în buza căreia tronează Dara. Urmează altă sesiune poze, dar e timpul să ne găsim un locșor ferit de vânt pentru un prânz la înălțime.

Priveliștea de pe Dara merită venitul până aici, iar lespezile au un iz de Retezat prin aceste locuri. Ca amintire, îmi furișez două pietre în buzunarele gecii pe care știu sigur că o voi pune în bagajul de întoarcere în Elveția. (și care sunt acum lângă mine)

De stat am mai sta de n-ar trebui pleca’, din nou spre zona Urlea cu diferența că de data aceasta vom urca și vârful. Norii sunt și mai activi, iar soarele îmi arde fața deși temperatura n-a crescut cu mult. Coborâm de-a dreptul peste lespezi și evităm și poteca de creastă ce are o bucată acoperită complet cu zăpadă, un pic expusă, pentru care nu ar avea sens să scoatem gheruțele. Din fericire, orice se poate ocoli azi.

Ajungem în dreptul custurii de deasupra Lacului Urlea și mai privim o dată lacul, acum acoperit complet de soare. Deși mi-aș dori să ajung și la Refugiul Urlea și la lac, îmi dau seama că nu doar ocolul ar fi mare, ci și coborârea în căldare urmată de o nouă urcare spre Moșu.

Pe de altă parte, nici țopăitul printre peticele de zăpadă nu-mi surâde căci crusta de deasupra e destul de dură și nu simt aderență sub încălțări. Mai mult, terenul din această parte de Făgăraș nu e foarte spornic la mers, astfel că lăsăm pe altă dată și ne pregătim psihic pentru ce va urma, o lungă, lungă coborâre de pe Urlea până la Schitul Breaza.

Și pe când ne îndepărtăm de belvederea spre lac, Mike îmi spune că se ține o vulpe după noi. Codana e superbă, cu o blană impecabilă până la ultimul fir de păr, deloc timidă și, desigur, insistentă. O tot alungă Mike, dar fără succes. Pare că se oprește, dar câteva minute mai târziu e tot acolo în dreapta noastră pe versant.

Probabil așteaptă mâncare – e clar nu suntem primii drumeți pe care-i vede – dar nu vrem să-i dăm, animalele sălbatice se pot descurca și singure; deprinderea de a primi hrană de la oameni le poate doar dăuna pe termen lung.

Când începem urcarea finală spre Vârful Urlea, vulpea decide că e timpul să nu ne mai sâcâie, deși mie una îmi place prezența ei și nici nu pare să fie turbată, ci doar își încearcă norocul mustăcind intenționat spre noi.

Pe acest ultim hei-rup mă ajunge și oboseala, picioarele parcă nu mai trag deloc la deal. În lipsa vântului și căldura devine moleșitoare, astfel că atingerea vârfului e, ca și ultima oară când s-a întâmplat, un mic moment de victorie și eliberare.

Lunga coborâre Urlea – Moșu – Colții Brezei

Poteca nu e una foarte bine conturată (marcajul triunghi albastru e însă destul de vizibil), iar zăpada sau dâmburile de iarbă cer atenție și un ritm potrivit. Noroc că subiecte de discuție mai sunt destule! Priveliștea nu mai e la fel de impozantă ca cea dată de creasta principală, dar încep să se vadă destul de bine locurile de unde am plecat azi dimineață. E un sentiment deosebit acesta, să știu că am dormit undeva acolo la orizont, în ceea ce acum pare doar un punct roșu cu alb.

De obicei, când cobor de pe creste, am o senzație de părere de rău că se termină, dar de data aceasta e înlocuită de recunoștință: e a treia zi pe care mi-o petrec pe munte și îmi simt sufletul plin. Nici că putusem visa la mai mult, iar vremea perfectă a contribuit și ea la acest răsfăț.

Ne luăm cu vorba înaintea ultimei urcări (căci rareori muchiile acestea lungi sunt pur descrescătoare) și marcajul triunghi albastru nu ni se mai arată. Ținem muchia o vreme, apoi sfârșim pe un fel de platou înierbat, cu dâmburi mari și pe care un nor de ceață îl învăluie convenabil. Să ne „rătăcim” puțin chiar nu era în plan.

Cel mai probabil am urcat pe vârful Moșu, dar cine să-l vadă?!? Ne dăm seama că suntem cumva deasupra traseului marcat și la un moment dat zărim Refugiul Moșuleața într-o padină în stânga jos și, la o micire a ochilor, se distinge și un stâlp indicator al potecii ce trece pe acolo. O tăiem de-a dreptul spre el, strecurându-ne cu ceva neplăceri printre ierburi înalte, tufe de ienupăr și petice de zăpadă sfărâmicioasă ce una-două ajunge și-n încălțări.

Partea bună e că privind înapoi înțelegem ce am evitat neintenționat: poteca marcată traversează o zonă nordică de stâncării cu destulă zăpadă, ce cu siguranță ar fi fost mai problematică decât dâmbuiala ce nu te omoară, doar „întărește” gleznele și genunchii.

De-aici încolo se cam termină zona alpină. Încă puțin și ajungem la jnepeni. Culorile toamnei încep să se arate în tufele roșiatice de afini. Față de 2015, jnepenii sunt tunși și poteca degajată. Îmi resimt genunchii pe această ultimă coborâre spre Poiana Curmăturii unde cândva era o cabana Urlea, acum doar o ruină și o speranță că se va reface.

Dar până la a fi sau nu cabană, cele două variante de ajuns parcurse de mine până acum mi se par una mai incomodă ca alta și ar fi mult de lucru până la a deveni pitorești. Forestierul pe Valea Brezicioarei e probabil impracticabil până jos, iar punctul roșu (Colții Brezei) nu e nici el foarte plăcut în mare parte.

Din poiană continuăm preț de două-trei serpentine pe acest forestier anevoios și abia apoi întâlnim punctul roșu cu ajutorul căruia înotăm prin ierburi cât noi de mari ce au crescut firesc în golurile lăsate de defrișare, alături de tot felul de arbuști și mărăcinișuri. Spre final, reurcăm în pădure și poteca devine pentru scurt timp destul de frumoasă, degajată de bălării. Finalul însă ne servește un alt forestier, tot înclinat, o „bucurie”pentru genunchi.

Ajungem cu bine la mașină și mi-e clar că entuziasmul de început de tură ajută mult la trecerea prin astfel de zone, inevitabile, prin care trec traseele din Făgăraș, excepție făcând plecarea de la Lacul Bâlea de exemplu.

E drept că mai sunt câteva văi care încep frumos, ca acea a Viștei, unde pădurea pare de-a dreptul exotică cu totul îmbrăcat în mușchi gras, cu tufe mari de ferigi (am revăzut jurnalul din 2011 când am urcat pe această vale spre Moldoveanu și chiar și acolo exista o porțiune de forestier, dar scurtă comparativ cu altele).

Forestierul ca drum în sine nu înseamnă ceva rău, în definitiv e acces de care și montaniarzii beneficiază (spre Negoiu, de exemplu), dar se pare că în codul exploatării forestiere din România forestierul înseamnă o arătură în coasta muntelui, un loc pe unde utilajele râmă și lasă în urmă nămol, șanțuri pe care viiturile le transformă în ravene, resturi lemnoase, cataroaie de toate mărimile. Adică un fel de „tragem lemnul bun și după, prăpădul”.

*

Ca să închei într-o notă optimistă, privit de sus Făgărașul e mult mai mare și mai puternic decât faptele sau amintirile oamenilor. L-am văzut la plecare din avion și, după ce mi-am petrecut privirea peste Bucegi, Leaota, Piatra Craiului, Iezer-Păpușa, când am ajuns deasupra-i am simțit o bucurie fără margini. Iar muchiile sudice ce m-au fascinat în tura de față mi s-au părut de necuprins de lungi…