[Drumeții cu copii] Prima ei urcare în Făgăraș, spre Șaua Caprei

Miruna „a mai fost” pe clasica urcare de la Lacul Bâlea în Șaua Caprei când avea minus șapte luni, dar o purtam în burtă, iar mai apoi când avea nouă luni… purtată în sistem. A venit clipa să urce pe picioarele ei, numai că vremea nu s-a nimerit cea mai potrivită și nici urcările în Făgăraș nu seamănă cu cele pe Tâmpa. N-am ajuns prea departe, dar la cât dor aveam de muntele nostru ăl mai mare, am făcut abstracție de restul oamenilor și am văzut ce aveam nevoie să văd.

1 august 2020, Munții Făgăraș
În familie: Andrei, Claudia și Miruna
Date: 3km (dus-întors pe marcaj triunghi albastru), 300m+, 2h
Tot 1 august, dar 2017: Iezerul Caprei, în jurul Bâlii (pe când Miruna avea 9 luni și era exclusiv purtată)

Ultimile întâlniri cu Făgărașul: 31 iulie 2016 pe Vânătoarea lui Buteanu; 1 august 2017 pe Iezerul Caprei; 1 august 2020… cu „rucsacul verde” – cum i-a zis un băiat – spre Șaua Caprei 🙂

Dacă prin sudul țării e caniculă, la noi la Brașov abia a început să fie vară (ceea ce înseamnă că e aproape toamnă…). Sus la Bâlea erau 10-13 grade și nu pot să spun că abia așteptam să mă răcoresc. Am plecat dis de dimineață din Brașov (pe principiul dacă nu ne trezim la 5, nu mai mergem deloc), Transfăgărășanul era relativ liber, și-am parcat printre primii. În nicio oră, totul avea să fie plin, parcări, străzi. Potecile erau oricum pline, cei mai mulți cu bagaj de dormit și echipați corespunzător. Puțini ambițioși. Poteca cu multele ei variante ne încăpea pe toți, aveai cum și pe unde ocoli.

[din cele scrise pe facebook la cald:]
1 august 2017 versus 1 august 2020, același traseu propus, atunci realizat, acum… încercat.

Atunci avea vreo 9 luni, vremea a fost bună și a „mers” pe unde am vrut noi (sistem comod, țiți la cerere – boierie!).

Azi e „ma mare” și e plină de „petere; vezi câtă petere am eu?!?”. A urcat singură până aproape de Șaua Caprei, mai departe nu avea sens pentru că era ceață, vânt, frig (10 grade și nu, nu se face mai cald de la aglomerație…), iar resursele ei se cam terminaseră (o mai cărăm pe umeri sau în brațe doar cât să se mai odihnească).

În concluzie, e mai ușor să faci trasee cu ei mici-mici, nu au prea multe de „comentat”, picioarele și spatele de părinte să țină! dar sunt mai haioși când le turuie gura și se străduiesc să impresioneze cu ce pot face.
E drept că atunci când li se termină gazul îți trebuie mai multă răbdare decât ai chef să oferi… dar parcă e tot mai ușor de la o lună la alta.

plecăm la drum, greu să găsești cadre fără prea mulți oameni 🙂

Ipostaze de pe urcare. Fără să înțeleagă treaba cu dozarea efortului, Miruna urcă susținut, cât urcă, ba chiar mai face extra pași în zig-zag încercând să pășească pe toate pietrele mai mari…

Lacul Capra. Am urcat să iau pulsul vremii cât Miruna își mânca sendvișul la zece metri sub șa, tot sperând ca pe partea aceasta să fie soare și să nu bată vântul. Nu avea sens să continuăm, Mirunei îi era deja frig…

Ipostaze de pe coborâre. Aici pietrele i-au venit de hac, de obicei vrea să alergăm, însă de data aceasta voia mai mult pe umeri. Cât s-o mai putea 🙂

Atât de liber că se vede traseul 😀

îmi era dor de stânca Făgărașului și de căldările sale, chiar și de Bâlea… (Coada șoricelului de munte, Achillea oxyloba)