[Drumeții cu copii] La Peștera Coacăzei cu Om pe Munte

Peștera Coacăzei / Gaura Sbârcioarei

Peștera Coacăzei / Gaura Sbârcioarei – sit arheologic fosilier

Nu mai auzisem de Peștera din Valea Coacăzei / Gaura Sbârcioarei, dar nici nu mă miră și nici nu știu dacă e bine sau rău ca unele locuri să rămână dosite. M-a atras evenimentul celor de la Om pe Munte și fiind și o ocazie de revedere în familie, am purces la drum. Traseul nu este marcat și nici ușor de dibuit, astfel că dacă aveți ocazia să mergeți cu un localnic, nu ezitați. Având în vedere de câte ori am trecut apele crescute ale Ulmului și Sbârcioarei (e drept, am fost după o perioadă ploioasă), nu prea era drumeție pentru copii, dar fetelor le-a plăcut cel mai mult să fie trecute pe sus dintr-o parte într-alta.

Sâmbătă, 4 septembrie 2021, Culoarul Rucăr-Bran, sate Drumul Carului, Peștera
Trupa: părinți și copii conduși de Constantin de la Om pe Munte, asociația ce are în grijă Refugiul Florei din Baiului și Refugiul Șaua Strunga din Bucegi și derulează în prezent proiectul Pe Coastă. Mulțumim pentru tură!
Traseu: poteci locale, nemarcate din Drumul Carului (sediul asociației) – Valea Ulmului – Valea Coacăzei (peștera) – Valea Sbârcioarei – Drumul Carului.
Date: 7km, 200m+, 3h30min, strava.

Peștera din Valea Coacăzei (altitudine 903m) este localizată la 25m de râul cu același nume în satul Peștera și este considerată o peșteră fosilă. Ultimele cercetări sunt din 2008 când s-au făcut săpături ce însă nu au ajuns până la patul peșterii. Concluziile de atunci au fost că locuirile umane au fost temporare, dar cele animale de durată, oasele provenind de la diverse specii, mai ales de urs.

Chiar și în zonele foarte turistice, cum e culoarul Rucăr-Bran, găsești locuri care te surprind, de care nu știai că există. De fapt, turismul în România e foarte slab dezvoltat pentru că turism nu înseamnă pensiune cu grătar în curte, ci infrastructură.

În afară de traseele exclusiv montane și ceva inițiative locale (gen traseele cu omuleți colorați ale CEM-ului din comuna Moieciu), autoritățile îl așteaptă pe turist cu bâlciuri, manele, atv-uri etc. Se promovează peisajul văzut din curte, la cafea, în timp ce spiritul locului rămâne o poveste a celor care au copilărit pe aici… Dar poate e mai bine așa, urmașii noștri or fi mai educați și vor redescoperi ce contează!

Înainte să las să curgă povestea pozelor, mai trebuie să menționez lucruri la care să vă așteptați dacă ajungeți în zonă:

  • pe firul văilor veți găsi foarte multe gunoaie aduse de viituri de la locuințele situate pe dealuri mai sus;
  • potecile sunt uneori vizibile, alteori dimpotrivă – cam trebuie mers cu cineva care știe 🙂
  • vara, dar posibil și în restul anului, veți da de turme de oi și câinii aferenți – nefiind locuri prin care să umble turiștii de pensiune, nici ciobanii nu cred că sunt atenți la aspectul ăsta;
  • trecerile prin apă, vegetația, umiditatea cer încălțăminte adecvată, pantaloni lungi etc.;
  • nu am găsit urme de urși, deși își fac veacul prin zonă, dar Constantin a văzut urme de lup.

Coborâm spre Valea Ulmului pe ulițe tot mai înguste.

Valea Ulmului pare inofensivă la prima vedere, dar vom trece apa de nenumărate ori prin vaduri tot mai largi și mai învolburate.

Provocări. Frumusețea locului e știrbită de foarte multe gunoaie – a fost greu să fac poze în care să nu apară…

Ajungem la peșteră și Constantin pleacă în explorare, să verifice dacă nu e cumva vreun animal adăpostit…

Imagini în ordinea intrării în peșteră. Ceva vegetație la intrare urmată de o cameră înaltă, un horn/con pe stânga pe care se scurg aluviuni la ploile puternice, o cameră scundă spre fundul peșterii. Nu sunt formațiuni verticale (stalactite sau stalagmite), dar peștera e considerată tânără și poate sunt în formare.

Urmele săpăturilor arheologice din 2008 care au dovedit, până în prezent, locuiri umane temporare, dar multe oase din animale și în special de urs. Din fericire, nefiind la „șosea”, nu e folosită pe post de toaletă.

Singurele urme lăsate de noi: umbrele.

Sbârcioara, agitată și pitorească. Dar la fel, greu de pozat fără să apară gunoaie.

Minunile naturii: doi molizi crescuți într-o salcie.

La un anumit reper știut de Constantin, părăsim valea și reurcăm pe o pășune spre Drumul Carului.

Urcăm susținut și ajungem pe o stâncă deasupra Văii Sbârcioarei. O lume aproape de șosea, dar aproape necunoscută.

Miruna se „măsoară” cu una-alta.

Ne ridicăm tot mai sus asupra văii și începe să se vadă creasta Pietrei Craiului.

Întoarcerea la gazda noastră se face pe șosea. La propriu. Cine a refăcut drumul nu a prevăzut nici măcar un acostament de pietriș drept pentru pietoni (ce se vede în poză e înclinat, imposibil de folosit), dărămite trotuar. Halal zonă turistică! Iar mașinile trec ca la raliu…

2 Comentarii

  • Servus Claudia,

    Sincera sa fiu e bine ca unele locuri sa ramana ” mai dosite”, cum zici tu, in special intr-o zona asa circulata cum este Culoarul Rucar-Bran. Si sa le poti descoperi cu un ghid precum Constantin (acum am invatat de la tine despre Om pe Munte, multumesc!). Poate acum cat mai este vreme buna s-ar putea organiza o campanie de curatare a gunoaielor in aceste zone frumoase–am facut cateva dintre traseele CEM vara asta si de fiecare data am luat cu noi saci ca sa putem strange deseuri din padure –clar, sunt zone in care gunoiul a fost depus de viitura, deci ma intreb cum e cu serviciul de salubritate in satele acestea pitoresti ( Moeciu, Magura, Pestera, Sirnea),unde se aduna ceva gunoi, mai ales acolo unde sunt multe pensiuni!
    Ma bucur ca ati putut explora pestera in liniste–ce faina este poza cu Umbra de pe perete! Dar ma intreb cum ar fi negociat Constantin daca ar fi dat peste un animal in pestera?!
    Miruna tot creste, a lasat in urma ciupercile, parca ar sta de vorba cu ele si le-ar intreba “voi de ce nu mai cresteti?”.
    Spor la drumetii in toamna asta!

    • Buna Monica,

      Constantin ne-a spus că sunt câțiva ani de când au serviciu de salubritate, însă nu știu dacă toți localnicii s-au înrolat (spun asta pentru că și la mine la țară sunt familii care au zis că nu produc gunoi și nu au putut fi obligate – o minciună desigur, în ziua de azi nu ai cum să nu produci gunoi nedegradabil!).
      Cele mai multe păreau gunoaie vechi – plasticul arată la fel după 5-10 ani de exemplu…, dar cu siguranță sunt și gunoaie noi pentru că populația puțin educată există și umblă invariabil prin aceste locuri (dintre turiști, localnici, ciobani, tăietori de lemne etc.)
      Constantin spunea că și-ar dori să amenajeze puțin poteca, să facă curățenie, însă prioritar deocamdată e proiectul asociației, Pe Coastă. Problema cu aceste văi e accesul, pentru că ar trebui să nu fie sezon ploios, iar un tractor cu remorcă să fie cât mai la îndemână – gunoaiele aduse de viituri sunt multe și imposibil de cărat înapoi la șosea, în unele locuri s-ar umple sacul de pe cinci-zece metri lungime 🙁

      Legat de popularizarea unor astfel de locuri… chiar e o dilemă. Unii români merită să le vadă, alții clar nu! Mă gândeam acum la grotele din Prăpăstiile Zărneștilor unde oamenii își fac nevoile și miros toate a pipi… Dacă cei de la Parcul Național Piatra Craiului ar pune la 2-3km distanță niște toalete de lemn cu rumeguș (așa erau în parcurile din Canada) și oamenii ar fi înștiințați să le folosească, atunci grotele ar fi curate. Nu poți da vina pe turist că l-au apucat nevoile și dați fiind pereții de pe ambele părți nu a avut unde să se ducă! Dacă un gunoi e aruncat din nesimțire, o nevoie fiziologică nu prea poate fi amânată 🙁

      Dacă era animal în peșteră? Păi se dădea într-o parte și-i lăsa loc de fugă 😀 Constantin nu a intrat direct, a făcut zgomote și a așteptat repetând procesul ăsta de mai multe ori 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.