[Drumeții cu copii] Prin Cheile Vârghișului

imagine din peștera Șura Cailor, în fața ei fiind puntea nr 3

Deși nu e cel mai potrivit loc să mergi cu un copil care nu mai e nici bebe să-l cari tot timpul și nici suficient de responsabil cât să-l lași singur pe o punte deasupra unui râu curgător, Cheile oferă un traseu interactiv, lipsit de diferență de nivel, dar cu mici pasaje de cățăraț, descățărat, cu peșteri și grote și evident, cu apă. N-am ajuns până în capăt, n-am trecut toate punțile, n-am înaintat prea mult în peșteri, n-am urcat la Gaura Tătarilor, ce să mai, multe n-am făcut. Copii mici – munte în porții mici, dar tot munte, de aceea continui să scriu despre aceste mini drumeții în care pare că nu se întâmplă mai nimic…

25 iulie 2020, Munții Perșani
În familie: Andrei, Claudia și Miruna (3 ani și 9 luni)
Date: 8km (dus-întors + erori de gps), 2h30min, marcaj turistic: cruce albastră
Mai detaliat jurnalul din 2016: Cheile Vârghișului, Tinovul Mohoș

Scurt info: pentru că vremurile sunt cum sunt, n-am mai întrebat pe nimeni de-ar vrea să meargă cu noi și ne-am mobilizat să pornim de dimineață, înainte să crească brusc numărul turiștilor. Am fost printre primele mașini parcate la centrul de vizitare al rezervației și chiar la pod era rangerul căruia i-am plătit ceva taxă de acces/donație de 15 lei. Este și zona de campare acolo, pentru cei interesați. Drumul este în continuare prost și foarte prost pe ultimii doi km neasfaltați, din cei 12-13km oricum înguști (drum cu o bandă prevăzut cu refugii) câți sunt din satul Vârghiș (Covasna) până la intrarea în chei.  Nici de data asta nu am urcat pe traseul de deasupra cheilor, am înțeles că e abrupt și greu de urmărit vara prin vegetația înaltă.

punți peste timp: august 2016 (stânga) versus iulie 2020 (centru și dreapta)

Miruna a fost suspect de cuminte prin chei, ne-a ținut de mână cum ne-a promis, iar la trecerea punților nu a avut mișcări imprevizibile și nici rău de înălțime sau de legănat (sic!). Am înaintat până la puntea suspendată în lungul peretelui și acolo ne-au prins primii stropi de ploaie din prognoză. Cum Miruna mersese deja aproape patru km și mereu socotim și întoarcerea, îi cam atinsesem limita de opt km în care lucrurile se petrec mai mult prin forțe proprii.

Primele 4 punți (din cele 9) pe care am apucat să le trecem, iar ultimele două imagini sunt cu scara de la Peștera Mare de la Merești (Orbán Balázs)

Ne-am întors și am oprit la Peștera Mare unde am înaintat cât să nu i se facă Mirunei frică (sunetul liliecilor a convins-o că nu vrea să-i vadă), apoi am făcut pauza de prânz. Cam pe aici au început să apară și alte grupuri, urmând ca deja la ultimele punți să stăm „la coadă” să trecem, noi fiind singurii pe contrasens. A trebuit Andrei să-i roage să ne lase că eram doar doi (Miruna sus pe umeri), altfel nu prea se simțeau cei care veniseră cu tot neamul (poate par rea, dar grupurile de 2-4 oameni se mișcă mult mai eficient pe astfel de trasee). Nici distanțarea fizică impusă de existența covid-ului nu ne face mai atenți la cei din jur 🙁

la aproape patru ani curajul pare să fie din plin, fricile se concentrează pe anumite insecte (muștele mai ales) și pe întuneric

dacă pentru ea totul e o joacă, pentru noi a fost o continuă concentrare și un șir de explicații

din obstacole se învață cel mai mult. A patra punte, ultima până la care am ajuns de data aceasta (nu știu exact câte mai sunt, dar mai sunt…)

peștera – unde nu voia să intre prea adânc, dar din care nici nu voia să iasă

pauză de masă și sesiune foto 😀

de-ar fi fost vremea mai bună și copilul mai mare (fără somn la amiază…), e un loc perfect să petreci toată ziua

Deși am fost mai mereu în gardă și nu s-a așternut nici o clipă liniștea peste noi, plimbarea a fost destul de relaxantă (și lipsită de țânțari). Mai am de lucrat la capitolul răbdare când o ajunge oboseala pe Miruna (aici norocul meu e Andrei cel calm), dar a fost un exercițiu bun pentru amândouă când am urcat împreună scările de metal de la peșteră. Treptele erau late fix cât lungimea tălpii ei și formate din câte trei drugi de fier cu goluri între, astfel că am rugat-o să urce câte una, aducând mai întâi ambele picioare înainte de a urca la următoarea. A făcut întocmai, fără să se precipite că e suspendată scara și nu ajungea la balustradă, și probabil au fost vreo douăzeci astfel de repetări: „urcă stângul, pune dreptul lângă, urcă stângul etc.”. M-a cam impresionat 🙂

data viitoare sigur nu mai trece puntea cu mine de mână 🙂

2 Comentarii

  • Super traseu. Copiii rămân cu amintiri puternice, Andrei al meu îşi aminteşte detalii pe care eu l-am uitat din drumețiile pe munte când avea vârsta Mirunei. Şi am trecut prin aceleaşi trăiri ca şi voi. Tot eu eram cel cu “răbdarea” 😎
    Acum Andrei merge pe munte cu prietena lui şi o învață ceea ce l-am învățat eu odată. L-am auzit fară ca el să mă audă vorbindu-i despre respectul pentru munte. Impresionant. Tocmai s-au întors din excursia în vestul Canadei au fost în Banff şi Whistler. Am rămas mut la poze. Stați safe şi tot mai multe poteci cu copilul 😀

    • Într-adevăr impresionant! Cred că e tare frumos să vezi că „moștenirea” merge mai departe 🙂
      Nu m-am gândit că va ține minte (cu jurnalele astea vedem noi peste ani dacă se va bucura că le-am scris sau mă va acuza că am „expus-o”), are ea genul ei de amintiri (la 2 ani la țară fiind, a pișcat-o un țânțar și încă îl pomenește și îl ceartă – „n-ai voie să muști copiii!”), dar am în minte timpul petrecut cu adevărat împreună și nemijlocit de jocuri, desene animate, gadget-uri etc. cât și dezvoltarea ei motrică, încrederea pe care o capătă în forțele proprii. La pachet vine desigur și cunoașterea naturii, explicăm tot ce se cere de la fenomene la plante, cât și educație montană, civică, depinde de ce ne oferă și întâmplările.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.