[Drumeții cu copii] La cabana Aescher

Se prea poate să greșesc presupunând că Aescher e cel mai fotografiat loc din masivul Alpstein, chiar și înaintea vârfului Saentis, dar spun asta pentru că la o simplă căutare pe google images, rezultatele par infinite, iar pozele… uau! Acesta e genul de loc perfect de adus musafirii dornici de o destinație ce a apărut pe coperta National Geografic, cu mențiunea că deși există și telecabină, accesul nu este direct și necesită un minim de drumeție.

• duminică, 14 august 2022, Alpstein – subgrupă a Alpilor Appenzell
• Traseu: circuit Wasserauen – Cabana Aescher – Wasserauen
• Date: 9km, 700m+, 5h20min cu tot cu pauza de masă la cabană
• În familie: Ștefan, Andrei, Claudia și verișoarele Miruna și Ema

Nu sunt multe de scris despre acest mini-hike, pozele vor vorbi de la sine cu un minim de descriere, dar pentru fete a fost încă o drumeție împreună, una nu neapărat ușoară.

Poteca e destul de accidentată, iar porțiunile de drum amenajat sunt destul de înșelătoare. Ca mai peste tot pe aici, până pe la 1800m altitudine alternează zonele antropizate cu cele pur montane, astfel că nu știi niciodată dacă poteca se transformă în drum sau devine alpină. Până ajungi să cunoști locurile, trebuie să cam fii pregătit pentru orice.

Dovadă că noi am urcat prin pădure pe niște serpentine ce mi-aduceau aminte de cele de la Fântâna lui Botorog, ca apoi să ieșim într-o poiană cu stâne ce-mi amintea de Zănoaga, însă mai departe a apărut și-un drum care-mi amintea de Drumul Roșu din Postăvaru.

Cabana și tot peisajul de acolo de sus merită un popas lung și chiar un circuit spre Ebenalp, pe stânca de deasupra cabanei, însă noi fiind cu fetele deja obosite de urcare, ne-am mulțumit cu varianta scurtă.

Ne-am bucurat să găsim o masă liberă, e drept, sub un soare orbitor și să am astfel o primă experiență la o cabană de pe-aici (deși nu-mi vine să spun cabană dacă compar cu cele de la noi). Meniul nu e foarte variat, dar are specific elvețian, la fel ca prețurile (sic!). Mâncarea a fost însă super gustoasă și arătoasă, ca la un restaurant de lux, astfel că n-am ce să cârcotesc.

Coborârea am început-o cu o mică urcare spre o grotă unde se află și o bisericuță, iar traseul trece prin munte printr-un soi de galerie amenajată unde se aflau o sumedenie de momâi din pietre, făcute de turiști cel mai probabil, dar și tot felul de texte proiectate pe pereți – n-aș putea spune de spre ce anume, căci erau în germană.

Din seria lucrurilor mai puțin drăguțe care nu se povestesc, dar există, fetele au mers bine, dar fiecare pe câte un sens, Miruna pe urcare, Ema pe coborâre, astfel că ne-am auzit urechilor diverse lamentări, iar eu, ditamai alergătoarea montană (chiar?), am reușit să-mi iau o trântă prin alunecare pe forestier, să mă julesc la gleznă fix înaintea OCC-ului dar, mai grav, să o lovesc și pe Miruna căci eram de mână și n-am reușit să o feresc oricât am încercat în miimea aia de secundă…

Morala e anapoda: am alergat mii de kilometri pe munte și n-am căzut ca la o banală drumeție, e drept pe un drum înclinat și plin de pietriș, așa că îmi păstrez în continuare teoria că forestierele sunt cele mai rele, mă tem de ele și când alerg și când sunt pe bicicletă.