Când bebe devine copil mic, drumețiile se măsoară în… timp petrecut pe munte. Prima ieșire la zăpadă, pe Bratocea

Era o vreme când drumețiile aveau cap și coadă, când ne propuneam un anume traseu, când orele de mișcare le întreceau pe cele de pauză. Va veni o vreme când toate acestea se vor întoarce, momentan am intrat în etapa „gios! gios!”, căci bebe a crescut și vrea pe jos. Am făcut mai multe drumeții cu cea mică anul trecut, când o puneam în sistemul de purtare și ne mișcam în voie. Acum privim cum mânuțele ei mută bulgărași de zăpadă de pe o parte a potecii pe alta și ne bucurăm de baia de soare și de munții din… zare. Bucurie sinceră de-altfel.

24 noiembrie 2018, Ciucaș
Drumeți: Claudia, Andrei și Miruna
Traseu: din Pasul Bratocea 2-3 km în sus și retur

La finalul zilei numărăm orele petrecute pe (la poale de) munte și nu kilometri, deși culmea, s-au strâns nesperați de mulți. Mai punem în balanță și dacă a meritat întâlnirea ei cu zăpada – „bodi” pe limba mirunească – versus răul de mașină avut și la dus și la întors (chiar dacă scaunul ei a fost pus pe centru, Andrei a mers cât de încet s-a putut, am făcut pauze și chiar m-am lăsat pieptănată cu peria de geamuri doar doar râsetele vor face kilometri mai scurți…).

Poiana de sub releu e unul dintre locurile mele preferate pentru plimbări scurte – o banală poieniță „la șosea” cu priveliști frumoase spre abruptul Zăganului, spre Munții Grohotișului, Baiului sau Bucegi, cu fotogenici fagi bătrâni și chiar și ruina unei stâne completează peisajul tihnit de șerpuirea drumului spre releu. E fără cusur în haina albă a iernii, iar primăvara abundă în ghiocei și brândușe.

A fost și prima drumeție cu Miruna de când nu mai e alăptată (coincidență sau nu, aniversarea de doi ani a fost ultima ei zi de răsfăț complet la sânul mamei), aveam ceva emoții că nu va adormi în rucsac fără a ei țiți, însă tropăitul a obosit-o destul cât să pice lată după picnicul… în zăpadă. Și tot legat de aniversări, s-au făcut nouă ani de când Ciucașul ne-a adus față în față, nouă luni noiembrie au trecut peste noi, care mai intense și mai pline de tot felul de amintiri.

Poate c-am fi ajuns până sus pe culmea Bratocea dacă zăpada nu ar fi fost tot mai topită, poteca băltea de-a dreptul, iar coborârea se anunța un ghețuș veritabil când soarele va trece muchiile muntelui sau ale norilor, lucru care de-altfel s-a și întâmplat. O dată cu razele pierdute în nori s-a lăsat brusc frigul, iar zăpada a prins crustă – și ce dor mi-era de sunetul ei frânt sub bocanci!

Cu toate astea am simțit că într-o zi o voi lua-o de la capăt cu mersul pe munte iarna, că nu aș fi în stare de ture lungi, parcă nici picioarele nu mai știu ce-s aceia bocanci. Cred că asta e singura pierdere din ultimii trei ani: anduranța. Ar mai fi și multe ture frumoase cu prietenii pe trasee interesante, dar am ajuns să apreciez muntele la cel mai de jos nivel iar de aici și de acum încolo e loc doar de crescut 🙂

p.s. bonus duminical: o alergare solitară de 12km cu pornire din Răcădău, urcat pe Valea Cetății până la La Băncuță, apoi spre Poiana Stechil și coborâre spre oraș pe la Fântânița Dreptății plus un ocol de Tâmpa până în fața blocului. Minunat sentimentul de a zburda pe potecile uscate și plăcute, prea puțin nămoloase, dar mă simt pregătită și pentru o primă alergare pe zăpadă 🙂