[Drumeții cu copii] Malbun, magia iernii e când se risipește ceața

Werdenberg Malbun winter 9 [Drumeții cu copii] Malbun, magia iernii e când se risipește ceața

Probabil una dintre cele mai faine drumeții de familie ale acestei ierni. Însoțiți de prietenii noștri și de speranța că putem urca până deasupra plafonului alburiu, forestierul acoperit tot mai mult cu zăpadă ne-a purtat până în golul alpin. Ca un făcut, soarele s-a arătat la momentul oportun și am găsit locul perfect pentru o lungă pauză de masă, joacă cu bulgări și admirat crestele destul de impresionante. A fost genul de tură după care Miruna n-a mai contenit cu exclamațiile, că i-a plăcut tare mult pe munte 🙂

  • Duminică, 5 martie 2023, Werdenberg – subgrupă a Alpilor Appenzell
  • Traseu: dus – întors de la Berghaus Malbun (1371m, se ajunge cu mașina sau autobuzul) spre vârful Alvier
  • Date: 7km, 200m+, 5h cu o pauză mare de baie de soare
  • Trupa Ursăria Helvetica
harta Buchsberg Werdenberg Malbun
micul nostru traseu cu albastru deschis (până la Cabana Malbun ajunge inclusiv autobuzul, iar parcarea de acolo e potrivit de încăpătoare)

La un pic mai mult de jumătate de oră de-acasă, drumul până sus a fost când larg, când prea îngust pentru gustul meu, ceva obișnuit pe aici, dar care mental încă îmi dă emoții. De serpentine nu mai zic, noroc că Miruna a început să aibă tot mai rar rău de mașină. Din loc în loc, îmi atrăgeau atenția vetrele de ghiocei, alternate cu cele de ghiocei bogați (luște), semn că primăvara a venit și aici destul de timpuriu.

Sus la cabana Malbun, unde e și ceva stație de telescaun, peisajul era trist: ceață, instalația nu mergea, iar schiorii de tură se scurgeau de pe munte făcând slalom printre pietre, pe petice de zăpadă… mai mult gheață. Miruna s-a bucurat de locul de joacă până au fost gata și prietenii noștri.

Traseul este marcat cu bandă roșie, dificil, dar în această primă parte este doar un drum forestier. Nu mă așteptam să ieșim destul de repede în golul alpin, nu că am fi văzut peisajul montan cu totul, dar se ghicea după vegetație și grohotiș.

Cu toate că nu se vedea mare lucru, am ținut stânga spre niște stâne de care știau Monica și Ștefan, cu gândul să facem popasul culinar acolo, ei fiind și cu Victor care, la un an, are nevoie de o pauză mai amplă pentru făcut câțiva pași și hrană.

Uneori, mă surprindeam căutând soarele și când îi zăream globul alb, ca o lună, aveam așa o mică ciudă că nu se duce de tot ceața, cum se întâmplase în ziua de sâmbătă. După mai mult de o lună fără munte, așteptările mi s-au trezit la viață…

Și pe când ne îndreptam spre stâne, în doar câteva minute s-a limpezit totul, au început să se arate pereții, crestele, liniile desenate de schiori. Bucurie cât cuprinde! Poți să fi trăit acest moment de zeci de ori pe munte și tot te bucuri de parcă ar fi prima dată!

Ne-am instalat tabăra lângă peretele de lemn al ultimei stâne, în plin soare, feriți de vânt, cu temperatura devenind foarte plăcută. Un loc perfect pentru stat cu orele, ceea ce s-a și întâmplat. Nu știu ceilalți, dar pe mine chiar m-a relaxat și m-a fericit șederea acolo, m-a deconectat de la orice fel de gânduri.

Chiar dacă exista o variantă de făcut circuit înapoi spre cabană, să evităm întoarcerea pe același drum, gândul că va dura mai mult și va fi mai greu pentru Miruna, care-și consumase multă energie cu joaca, s-a lăsat completat de norul de ceață ce a venit imediat ce soarele s-a apropiat de la linia crestei. Nici raze, nici vizibilitate și brusc ceva mai frig, astfel că am făcut retur pe calea cunoscută. Cum am venit așa am și plecat…

Mi s-a părut lung drumul de întoarcere, iar când o mai auzeam pe Miruna că a obosit, îmi venea să-i spun că și eu îmi resimt picioarele. Adevărul e că m-am obișnuit cu încălțările de alergare, să am gleznele libere și să mă bazez pe ele, încât mersul în bocanci simt că mi le blochează și mă mișc robotic.

Iar apropo de energia copiilor care variază incredibil de mult, în apropierea cabanei Miruna a zbughit-o la fugă. Poate doar se bucura că s-a terminat, că urma o seară cu clătite, dar a ținut să ne repete de multe ori că „muntele de azi mi-a plăcut cel mai mult de până acum!”, iar eu am recunoscut acest gen de entuziasm.

Cabana (Berghaus) Malbun
Cabana (Berghaus) Malbun

*

Ca și după incursiunea mea din vară în Churfirsten (teoretic e aceeași subgrupă mare a Alpilor Appenzell), mi-a plăcut și acest colț montan cu vârfuri sub 2500m, dar foarte pitoresc. Recunosc că abia aștept să se topească complet zăpada, zona are un potențial foarte bun pentru ture solitare cu acces de pe Valea Rinului folosind autobuzele sau trenul pentru a nu avea același punct de plecare și sosire.

După cum se vede, sunt tot pe modul „iarna – această pierdere de timp”, dar cum oamenii care știu să se bucure de viață (și de iarnă) sunt mai mulți, mă bucur că nu am puterea să influențez vremea 🙂

2 Comentarii

  • Foarte bine ca ati iesit cu cea mica. Trebuie profitat de vremurile de acum cand este inca mica si este atasata mult de parinti.Timpul, din pacate, trece repede. Altfel, deja de pe la 12-13 ani copiii din ziua azi sunt foarte „independenti, au deja lumea lor si nu prea mai vor sa stie de „batrani”.Am vazut multi parinti care aveau copii mari, adolescenti, care regretau ca nu petrecusera mai mult timp cu ei atunci cand se putea…din pacate pentru ei timpul nu poate fi dat inapoi.

    • Așa este, timpul trece greu când sunt mici și te solicită pentru orice, când nu prea dormi nopțile, dar apoi, cresc văzând cu ochii creându-și o lume a lor. Pe de altă parte e firesc să fie așa, deși poate avem impresia uneori că ne aparțin, „doar noi i-am făcut”, ne aparțin doar grija pe care le-o purtăm și dragostea necondiționată de care unii suntem în stare în diverse doze.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *