[Drumeții cu copii] Lacurile Lünersee (Austria) și Wildsee (Elveția)

Glaurus Wildsee Pizol 5 Wildsee

În teorie, copiii sunt (mai) atrași de drumeții dacă se însoțesc cu alți copii. În practică, fiecare face cum poate, iar eu nu excelez deloc la o astfel de organizare, mai ales aici în Elveția, astfel că Miruna merge pe munte mai mult cu noi părinții sau cu prietenii noștri, prea rar având parte de copii de vârsta ei. Și cum nu sunt nici adepta căratului jucăriilor, sperând ca atenția să fie doar spre peisaj, iar peisajul să alunge plictiseala, am ajuns, în timp, să fac un profil al traseelor care o atrag: cât mai stâncoase, și cu un lac sau o cabană în punctul culminant.

În acest septembrie am descoperit împreună încă două lacuri emblematice, de aici și ideea de a le alătura într-o singură postare.

  • 2 septembrie 2023
  • Lacul Lünersee, Alpii Rätikon
  • 10km, 400m+, 5h45min, strava
  • lac artificial, aflat la 1970m
  • acces cu telecabina Lünerseebahn până la cabana de pe baraj: Douglass Hütte
  • 17 septembrie 2023
  • Lacul Wildsee, Alpii Glaurus
  • 5.5km, 360m+, 3h30min, strava
  • lac glaciar, aflat la 2438m
  • acces cu gondolă și telescaune până la cabana Pizol Hütte, de acolo pe jos, foarte frecvent făcându-se circuitul 5-Seen (cinci lacuri)

În ambele drumeții, scenariul a fost cam același: am plecat toți trei de-acasă, Andrei și-a făcut propria tură, în timp ce eu cu Miruna ne-am întâlnit cu prietenii noștri din Altstätten pentru măcar o porțiune din trasee (copiii au vârste diferite, astfel că e greu să ținem un ritm comun). De fiecare dată, ori în ziua de dinainte, ori după, mi-am luat și eu porția de munte, astfel că soluția „cu rândul” pare să fie cea potrivită.

Și cu atâtea locuri noi prin preajmă, drumețiile cu Miruna sunt prilej de descoperit pe îndelete – nu are ea răbdare să stea într-un loc cât aș putea eu s-o lungesc, mai ales pe-o margine de lac înconjurat de creste…

Din aceeași „serie”, am fost toamna trecută la Lacurile Surreta, de două ori la Lacul Seealpsee (ambele în Elveția), iar vara trecută la Lacul Sorapis (Dolomiți, Italia).

Lünersee

Lünersee

Cum Andrei pusese ochii pe un traseu de via ferrata în zonă, ne-am mobilizat și noi fetele. Traseul până la baraj e un urcuș susținut, în serpentine, având și câteva zone expuse în a doua parte, pe o potecă săpată în stâncă, dar asigurată cu cabluri.

Ca de obicei, pornitul e destul de dificil, fragmentat de foame și sete, de parcă n-ar fi plecat curând de-acasă, sau alte doleanțe, multe închipuite, dar ca părinte trebuie să verifici, și tocmai asta amână intrarea în ritm. Fiind destul de cald, negociam cu Miruna să nu facem pauză chiar la fiecare umbră de molid sau jneapăn. Mersul prea încet și cu multe opriri e epuizant și ineficient, dar m-am obișnuit să suport această primă etapă.

Cum am ajuns la stâncării și la cabluri, entuziasmul Mirunei a crescut brusc, ca și întrebările repetitive: dacă cineva cade de-aici, moare? Variantele mele de răspuns, aceleași trei, nu au oprit-o să reia de n ori: 1. aici doar julituri, 2. aici se lasă cu oase rupte, 3. aici se moare. Partea bună, e că deși îi place să alerge și nu are frică de înălțime, când îi cer atenție și ținut mâna pe cablu, mă ascultă. Cu plus pentru mine, aceste trasee nu o plictisesc, iar cu minus, trebuie să fiu dublu, triplu, de atentă.

Vederea lacului mi-a depășit așteptările conturate de pozele de pe google, culoarea fiind destul de intensă și de schimbătoare. Și chiar dacă e un loc antropizat, ca mai peste tot în Alpi nu te simți deranjat vizual de construcții sau amenajări, fiind în culori discrete și fără acareturi sau materiale abandonate prin preajmă. În lac se poate pescui, erau câțiva pasionați, și presupun că e permisă și bălăcirea de către cine suportă.

Sus pe baraj am făcut o pauză mai lungă cu prietenii noștri, am exploatat din plin locul de joacă, am dat iama în jeleurile de la chioșc ș-apoi am hotărât să încercăm totuși un ocol lacului. Nu știam cât rezistă Miruna, având în minte și rezervele pentru coborâre, dar momeala cu ceva bun de la cabană funcționează întotdeauna. Și ca să fiu fair-play, și la mine intervine adesea moleșeala în turele cu ea, pentru că statul în picioare se pune indiferent de viteză. Iar lălăiala se pune… dublu 😀

Spre la coada lacului, ne-am despărțit, Victor era la ora de somn astfel că Ștefan cu Monica nu se puteau opri din mers, în schimb eu și Miruna voiam să stăm puțin la mal. Cu toate că era destul de multă lume pe potecă, plus mici grupuri pe lângă apă, se auzeau doar micile valuri cum lovesc pietrele. Și glasul Mirunei. Nici dac-o rog pentru cinci minute de liniște, nu le capăt…

Și chiar dacă eu aș fi putut sta cu orele, peisajul fiind fără cusur, ea s-a plictisit. Puteam să forțez și să continuăm ocolul, cu tot cu urcarea de dinainte de baraj, dar mi-am dat seama că m-aș chinui și pe mine și-am lăsat pe altă dată.

A fost suficient să-i spun că ne oprim la cabană, ca să se pună pe fugă. Eu nu prea puteam cu rucsacul să țin pasul, a trebuit să am încredere că nu face vreo prostie – o vedeam cum întoarce capul să vadă dacă mai vin, apoi iar o zbughea.

O porție mare de cartofi prăjiți ne-a îndestulat, neașteptat, pe amândouă, astfel că am pornit la vale cu multă energie, de-altfel necesară, amintindu-mi de coborârea de la Sorapis, din Dolomiți, unde la fel, o porție de paste a crescut aripi picioarelor.

Jos ne-am reîntâlnit cu prietenii noștri și, după o șuetă, eu și Miruna am mai avut energie de dat pase cu mingea în parcarea rămasă goală, până a apărut și Andrei. Locul mi se pare ideal pentru venit cu familia, fie că e vorba de copii sau de bunici – dacă te folosești de telecabină, plimbarea pe lângă lac e accesibilă pentru oricine.

***

Wildsee

Wildsee, un albastru finit…

După vizita Pinguinilor în Elveția, în care ei au făcut turul celor cinci lacuri din zona Pizol împreună cu Andrei, iar eu am stat acasă că venea copilul de la școală, mi-am propus că o să le văd și eu, poate la vara următoare, împreună cu Miruna. Ca încă unul dintre lucrurile de care avem parte pentru prima dată deopotrivă.

Cum Ștefan cu Monica veneau la drumeție în zonă, Andrei a grăbit amânarea mea și uite așa s-a născut planul: ne lasă pe noi fetele la gondolă în Wangs, iar el face o tură de cursieră, urmând ca pe după-amiază să ne reîntâlnim în aceeași parcare.

Până la Cabana Pizol (Pizolhutte) se urcă cu o gondolă și două telescaune, iar asta consumă destul de mult timp; îmi pare rău că nu m-am uitat la ceas, dar estimez minim o jumătate de oră (având în vedere că se și merge între schimbări și că sunt gândite pentru schi, asta înseamnă aproape o oră).

Ca prețuri, un dus-întors cu 3 + 3 instalații e 49Fr (51E, 250lei), care mi s-a părut mult până mi-am satisfăcut curiozitatea: aceeași sumă fiind și pentru telecabinele Bușteni – Peștera via Babele și retur.

Ca rezident în Elveția, mi-am făcut abonament „la-jumătate” valabil pe aproape orice mijloc de transport în comun, inclusiv pe cablu, astfel că sumele nu mi se mai par așa… „respingătoare”. Și nici ideea, căci primii 1000m+ sunt în general pădure și forestiere, și prefer să-mi plimb picioarele de la 1500m până spre 3000m. În general, iau în calcul să scutesc coborârea, genunchii nu se supără, dimpotrivă.

Am avut ceva emoții cu Miruna în telescaun, a fost prima ei astfel de „plimbare la înălțime”, și se foia într-una, continuând cu scenariile macabre: ce se întâmplă dacă un om cade de-aici?! Să se noteze că orice explicație, cât de detaliată, nu o oprește de la o nouă întrebare. Ori e fan horror, ori îi place cum povestesc, caz în care m-am autosabotat maxim…

Și aici începutul drumeției a fost cu mi-e foame, mi-e sete, unde sunt prietenii noștri, dacă nu-i mai prindem??! Tu numa mergi și rezolvăm din mers! Faptul că eram deja într-un loc alpin, fără copaci, cu vedere la stâncării și chiar răcoare, toate astea au urnit-o mai cu spor. Neașteptat de repede i-am prins din urmă și pe prietenii noștri, dar asta pentru că Victor mersese pe jos toată distanța, la nici doi ani – în ritmul ăsta, Miruna o să aibă cât de curând un tovarăș de drumeție 🙂

Traseul e ușurel la început, dar urcarea spre pragul căldării glaciare, unde e și lacul, e destul de „cinstită”, abruptă și cu multe serpentine. Fiind zi de weekend, „maratonul” turiștilor a fost inevitabil, lacurile apărând mereu pe lista locurilor de vizitat în Alpii elvețieni. Dar cumva și slalomul ăsta te face să ții ritmul, că „ocupi” poteca dacă te odihești prea mult.

Mi-aș fi dorit să vadă și Miruna o marmotă, mai ales că au șuierat câteva și a auzit și ea cum fac, dar blănoasele nu s-au arătat cu atâta lume… Pe finalul urcării, picioarele fie-mii dădeau semne de împleticire, cam devreme, dar fiecare zi e diferită, însă mi-era clar că ar fi prea mult să parcurgem tot circuitul. O cunosc prea bine, la oboseală se lasă greu atârnând de mâna mea, râde, nu mai e atentă și clar „nu mai vede” muntele.

Cu promisiunea că lacul o să-i placă foarte mult, am cam tras de ea pe ultimii metri. I-a plăcut vreo câteva secunde, apoi și-a adus aminte de ce e acolo: și-acum, că am urcat, ce premiu primesc?!? Păi uite ce frumos e lacul… dar am și o eugenie pentru tine! (mi-a lăsat Raluca câteva special pentru ea). Pitica a fost mulțumită și pentru un sfert de oră am putut sta… locului. Mai o poză, mai răspuns la întrebări despre ce fac ceilalți oameni, că doar n-o să întrebe despre creste, trasee, ape glaciare ca acestea, la care eu m-aș putea zgâi cu orele…

Dacă tot am stabilit că nu facem și noi circuitul ca Monica și Ștefan care o luaseră înainte, Victor fiind la ora de somn, am zis să vedem măcar al doilea lac de sus. Au meritat cele câteva sute de metri în plus de mers pe lespezi, dacă e de țopăit, nu zice nu.

Pe întoarcere, lumea s-a mai împuținat, astfel că am putut coborî cum îi place ei, de mână, în ușoară fugă. Nu e ceva ce umerii mei își doresc, având rucsac de drumeție și nu de alergare, dar e un compromis acceptabil… uneori. Ar fi vrut să mâncăm la cabană, măcar niște paste, măcar!, dar era destul de plin și Andrei se apropia de parcare, nici că se putea să ne sincronizăm mai bine. Astfel că țuști la telescaun și asta a fost. Iarăși întrebările morbide despre căzut, cu toată străduința mea de-a redirecta atenția spre capre și văcuțe privite de sus…

*

În loc de încheiere.

Din astfel de locuri, turistice, relativ aglomerate vara (fiind ditamai munții, sentimentul nu e același ca în Carpați, e totuși mai mult loc pentru toată lumea), pornesc tot felul de trasee spre creste, șei, vârfuri etc., iar acele poteci sunt perfecte pentru cine vrea mai puțin „trafic”.

Să te folosești de transportul pe cablu e chiar indicat dacă vrei să stai mai mult timp pe sus și să nu „consumi” tălpile pe zonele joase, drăguțe și ele, dar nu „miezul”.

Iar dacă plecatul de dimineață e subînțeles, am observat că elvețienii sunt destul de matinali și se retrag devreme, astfel că ieșirile de după-amiază cu scopul unui apus pe sus, ar putea să vă surprindă cu un munte aproape… gol.

7 Comentarii

  • Foarte frumosi sunt Alpii.In partea de sus mi se pare ca difera destul de mult de muntii nostrii. Atat muntele ca atare cat si lacurile – la noi nu prea am vazut lacuri care sa aibe culoarea asta albastra.

    • Ghețarii din Alpi încă mai există sau s-au terminat recent de topit (recent poate însemna și o sută de ani) și sendimentele rezultate din eroziunea produsă de ei încă persistă în apele lacurilor, exact cum e și cazul cu ghețarul de sub Pizol și cu aceste două lacuri: Wildsee și Schottensee. Celelalte de lângă deja au culoarea „normală”, cum au și cele de la noi.
      Explicația este că la eroziune se produce o pulbere atât de fină de nămol/argilă încât nu se lasă la fund, ci rămâne în suspensie în apă. Compoziția în contact cu lumina soarelui dă această culoare, aparent ireală. Nu am editat culorile, doar am mai „îndreptat” orizontul sau am făcut decupări.
      La alte lacuri, precum cel de acumulare, Lunersee, se întâmplă să aibă afluenți care trec prin zonele cu ghețari recenți, ei continuând să culeagă sedimente din-acelea argiloase.
      Interesant este că și Rinul are primăvara culori foarte intense, albastru-alburiu, tocmai pentru că topirea zăpezii angrenează colectări masive de apă de la înălțimi.
      În Carpați, topirea s-a produs foarte demult, astfel că între timp s-au „spălat” și s-au acoperit destul de mult cu vegetație (și solul aferent).

  • Nu stiu ce sa zic de turele cu copii… pentru ca si fetele sunt fani, insa am remarcat ca sunt fani de ture si cu alti oameni. Li se pare lor ca e mai lejer, inteleg in cazurile in care mergem cu oameni mai lenti…
    De asemenea, si la varsta fetelor e intotdeauna preferat un traseu cu cabana. Si clar ceva bun. Au invatat fff rapid ca la Malaesti e negresa, la Curmatura placinta cu ravase, la Postavaru multe dulciuri, la Piatra Mare salam de biscuiti…

    • Mirunei îi plac ieșirile cu copii, mici sau mari, dar nu prea cele doar cu oameni mari, pentru că nu prea suportă să vorbim între noi și nu doar cu ea… Cel puțin pe mine e „geloasă”, mai ales de când suntem aici…
      Dar ha, ha, e tare asta cu oameni lenți :)) Sunt și adolescente și au deja altă viziune asupra lucrurilor, Miruna vrea atenție și joacă.
      Cât despre mâncare, scăpam ieftin dacă era fana deserturilor, însă ea întreabă de când plecăm: ai făcut sandwich? cu ce e? e destul de mare? Apoi, la cabană vrea ciorbă, dacă se poate (ca în Ro, la Mălăiești), apoi paste, apoi cartofi prăjiți etc.
      Dar altfel, mi se pare normal să-și dorească o recompensă, să poată spune și nu din când în când, mi s-ar părea bătrânicioasă dacă s-ar uita la munte cum mă uit eu 🙂

    • Mulțumim! Sunt locuri frumoase și… accesibile, sper să o impresioneze suficient cât să facă din natură o parte din viața ei, indiferent ce cale va alege mai târziu 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *