Drumeție pe Ipsarionu’ lu’ Thassos

motto: merg oricând la marea ce se vede de pe creastă

În Thassos m-am dus motivată de două lucruri, unu, că mergea aproape toată suflarea pinguinească, prilej de reuniune a găștii și doi, că Vintilă a știut cum să promoveze destinația introducându-l ca personaj pe Ipsarion, vârful dominant al insulei ce la doar 1204m deasupra mării promite o urcare, un peisaj și o experiență de drumeție grecească.

Despre insula Thassos și despre ce altceva am mai făcut pe acolo nu o să scriu, e o adevărată colonie românească și e cam ciudat să mergi într-o țară străină și să auzi românește peste tot, dar atmosfera ca de la țară a compensat în cazul meu, nefiind prea greu să găsești locuri fără pretenții unde tihna zace lungită la umbră sub cine știe ce platan secular. E drept că la final de mai sezonul invaziei și al căldurii e abia la început.

30 mai 2015, Thassos
drumeți: Claudia & Andrei, Muha, Vintilă, Adi, Octavian
traseu: Potamia – Ipsarion – Potamia (marcaj punct roșu): ~ 14km, > 1100m diferență de nivel, 5h
album foto: De Rusalii la greci

Info și descriere traseu

Pentru Ipsarion sau Υψαριο (gr.) sau Ypsario (eng.) am rezervat preventiv o zi întreagă, estimez rotund urcarea la 4h și coborârea la 2h plus pauze de stat pe vârf sau în punctele de belvedere, nu puține, de care e și păcat să nu profitați.

Traseul marcat cu punct roșu pornește din localitatea Potamia și este semnalizat prin indicatoare mai mici sau mai mari, imposibil de ratat. Localitatea nu este prea mare, noi am zărit ditamai indicatorul (maro) de intrare în traseu într-o curbă venind dinspre Skala Potamia și făcând pe prima stradă dreapta; am continuat pe strada ce cobora și am găsit pe partea stângă o parcare unde se poate lăsa mașina.

Pe vârf se poate ajunge și cu mașina (de teren) pornind de pe partea opusă a insulei din Maries, pe drumuri forestiere cu multe serpentine cu variante până la câțiva metri de pe vârf sau până într-o șa unde se află un loc amenajat de popas, cu refugiu, foișor și băncuțe, urmând ca de acolo să se urmeze poteca pe partea dreaptă a abruptului pentru încă vreo oră. Evident nu veți obține aceeași satisfacție dacă veți urca cu mașina, va fi doar încă un obiectiv turistic bifat (ușor de estompat după următoarele două-trei vacanțe). Via MTB drumurile sunt însă taman bune 🙂

marcajul era de obicei aplicat pe o plăcuță prinsă într-un cui pe care era desenat punctul roșu sau un brăduț roșu (aici popas cu băncuță și coș de gunoi aproape de ieșirea în creastă)

Pentru amatorii de drumeție (ținta acestui jurnal) e bine de știut că traseul debutează cu o uliță betonată, continuă printre gospodării țărănești și se transformă într-un drum de pământ. Marcajele sunt suficiente, nu foarte dese însă, iar o vreme vor fi comune cu panglicile atârnate de crengi pentru concursul de mtb.

Sunt două izvoare, primul chiar la potecă amenajat printr-un copac, al doilea ceva mai sus într-o poieniță aflată pe partea stângă. Pentru o zi călduroasă de vară recomand doi-trei litri de apă. Altfel se vor mai intersecta până la ieșirea din pădure câteva pâraie, dar s-ar putea ca vara să fie secate.

hartă în stil grecesc pe traseu

Vor fi două bifurcații mai importante, ambele cu poteci ce duc spre o altă localitate Panagia. Sunt indicatoare peste tot (înscrisuri pe lemn, desene pe stânci etc.), dar ca idee de bază se va merge spre stânga de fiecare dată. Într-un singur loc poteca este afectată de eroziune și căzături de copaci astfel că e bine să urmați semnele și nu vreo altă potecă mai clar conturată (posibil și de animale de la stâne).

Vegetația se rărește treptat, pe versanții tot mai pietroși vor mai fi din când în când pini, iar poteca este mai tot timpul vizibilă. Veți întâlni și câteva locuri de popas, cu băncuțe și coșuri de gunoi.

Traseul va urma apoi o curbă de nivel ce traversează spre stânga firul unei văi după care în câteva serpentine ajunge pe creastă. Pe o piatră este desenată o săgeată spre stânga cu numele Ipsario varianta grecească. Din șaua cu refugiul se continuă pe o potecă amenajată cu trepte de lemn și chiar dacă urcușul pare abrupt vor fi destule serpentine care să mai domolească din efort. Sunt prezente indicatoare cu altitudinea tot mai apropiată de cea 1204 a vârfului.

Punctele de belvedere vor fi tot mai dese și mai spectaculoase, cu vederi aeriene spre Potamia, Skala (Plaja) Potamia și apele verzi ale golfului, dar și spre interiorul insulei, o combinație aridă de versanți stâncoși, inaccesibili, brăzdați de drumuri forestiere ce șerpuiesc albe printre măslini (cultivați sau sălbatici) pierzându-se undeva în zarea ce se amestecă cu marea și cu țărmul continental.

În sus

Ne-a luat ceva să ne urnim în dimineața cu pricina și cumva mă temeam că ne va exila căldura la vreo terasă și vom lăsa vârful pe a doua zi, iar când vine vorba de munte știu că ocaziile de vreme bună nu se irosesc. Până în ziua sosirii noastre plouase și serile au fost de-a dreptul friguroase parcă anume în ciuda suitei mele de pantaloni scurți.

De-acasă nu citisem nimic despre traseu, am deschis jurnalul Andreei cu o seară înainte și brusc mă simțeam încrezătoare. Dacă adaug alte două lecturi fugare și cele de la Kya, tot ce aveam de făcut era să găsim primul indicator și să ne punem pe direcție. Mă bazam e drept și pe Vintilă și pe spiritul lui de aventură… sub control.

Ne-am împărțit în două trupe, una pentru traseul de drumeție din Potamia și cealaltă pentru traseul cu mașina dinspre Maries. Am ajuns atât de repede în Potamia încât n-am apucat să mă agit cu găsirea intrării în traseu că am și recunoscut din pozele de pe net marele indicator.

Încă de la primii pași am remarcat vegetația ușor exotică cu arbori groși, acoperiți de mușchi pe toate părțile (nu doar pe cea nordică), din ale căror coroane umbroase coborau tot felul de liane. Nici la firul ierbii lucrurile nu stăteau mai puțin interesant.

Nu mi-s dragi toți munții doar pentru că sunt munți astfel că drumeția pe Ipsarion se anunța una pur turistică și recunosc că am fost curioasă despre cum e muntele în ținuturi mai calde. Mi s-a părut destul de pitoresc peisajul, l-am admirat ca pe un muzeu viu fără un atașament sufletesc și cred că am trăit ceea ce trăiesc oamenii care merg ocazional la/pe munte: distracție, cunoaștere, evadare din rutină și cotidian.

Aș minți dacă n-aș spune adevărul: urcarea pe Ipsarion a fost ca o plimbare în parc, hai o grădină botanică. Nu mă înțelegeți greșit, nu e deloc parc, e un traseu solicitant, nu plecați în șlapi.

Pe Ipsarion e singurul loc unde am întâlnit turiști străini că în rest doar români: un tip ce urca solitar și cinci bicicliști chiar pe vârf. În cutia de pe vârf se aflau ceva resturi de carnețele pe care gânduri bune s-au lăsat scrise, noi n-am avut pix să ne pomenim isprava ci doar ochi să citim ce-au scris alții, tot români.

Și-n jos

Dacă urcarea am făcut-o în ritm cu toată lumea, la coborâre am pornit în alergare cu Andrei și Octavian. Andrei ne-a însoțit până mai jos de refugiu unde poteca devine ceva mai tehnică, cu grohotiș, astfel că Andrei a rămas cu rucsacul, iar eu cu Octavian am „năvălit” la vale. Am alergat „cap schimbat” adică am rotit prima poziție a celui care trebuie să se și orienteze, să țină ritmul și eventual să sperie la timp gușterii de pe potecă.

Alergarea a fost chiar faină și binevenită în contextul în care mă așteaptă niște concursuri în vara asta, de fapt, eu le aștept, nu mă întrebați de ce că nu-mi place întrebarea… ci doar să alerg. Într-o oră am fost jos la mașini cu o scurtă oprire la izvor. N-a durat mult până ne-am pus la o terasă cu autentică atmosferă grecească: acalmie & siestă. Greu, tare greu, l-am convins pe proprietar că nu mâncăm, doar bem (mai avea omul niște frigărui de pui gata făcute și ne tot îmbia la ele).

Andrei a venit repejor continuând și el să alerge, restul au apărut puțin mai târziu. Experiența Ipsarion s-a încheiat fără nimic aventuros chiar dacă mini concediul nostru a stat sub semnul temutelor Rusalii (poate că totuși or avea și ele un rol în febra musculară provocată de coborârea a o mie de metri diferență de nivel în continuă alergare, febră care a ținut cu dinții de picioarele mele… ).

Cel mai probabil o să mai vreau să urc munți grecești, e destul de interesant să observi cum sunt traseele și prin alte părți și să te minunezi de cât de variat este Pământul nostru. Și da, acum sunt convinsă că acolo unde munte nu e, mai e nevoie de puțină dragoste-n plus. În cazul meu Carpații au acaparat-o pe toată 🙂

Jurnal ilustrat

autoservire la poarta gospodăriilor țărănești

copacul fântână (primul izvor imediat după ieșirea din sat)

apeduct exotic

nu știu ce scria, dar părea un loc bun de stat la poză

peisaj ușor atipic

platanii par să fie copacii comuni din zonă (alături de pini)

iată și pinii pe versanți inabordabili

punctele de belvedere sunt destul de expuse

aproape de ieșirea în creastă, se vede potecuța pe care am urcat (pe versantul opus)

la refugiu (în poză e un foișor de lângă)

continuăm să urcăm spre vârf

tii! de-acolo venim noi! (localitatea „roșie”, compactă este Potamia)

să privești măcar puțin în jos…

cum vârful era ocupat de turiștii bicicliști, ne-am apucat de făcut poze pe lângă el

Vintilă caută celebrul caiet cu impresii al cutiilor de pe vârfuri (cică prin alte părți așa se practică)

Muha @ Ipsarion

Skala Potamia, Golden Beach și plantațiile de măslini frumos aliniate

Octavian „adoptă” o bicicletă pentru o poză de vârf

alergăm la vale

vegetația e suficient de interesantă cât să nu ratez asortarea ei cu Andrei 🙂

alerg după Octavian și exersez făcutul pozelor din alergare

cam așa arată cei mai mulți copaci, probabil seculari

pe-un picior de copac 🙂

străduță în Potamia cu robinet stradal (chestie frecventă) și magazin de „pește proaspăt”

ca să nu vă încarc cu prea multe floricele am strâns un buchet marca munte pe o insulă grecească

fuse și se duse, raidul nostru pe Ipsarionu’ lu’ Thassos 🙂