Tura organizata de Razvan Ilie pe Carpati.org (17-18 octombrie 2009), caruia ii multumesc pentru initierea pe zapada, pentru sfaturile utile, pentru fluierul de metal daruit si mai ales pentru cateva reguli de conduita pe munte pe care sper la randul meu, sa le transmit mai departe.
Am amanat acest jurnal si nu stiu de ce am facut-o… O vreme m-am simtit coplesita apoi s-au ivit altele si altele si amintindu-mi am simtit ca mi-am tradat muntele. M-a primit cu bratele deschise la prima noastra intalnire alba, iar eu am dat gres nemultumindu-i la timp…
Dar sa incepem sa pasim usor prin zapada, intr-un vis alb care a inceput implinindu-se…
Am plecat din Sinaia spre Cabana Miorita intr-o zi de sambata, nu foarte prietenoasa, dar care se anunta cu ceva zapada pe inaltimi. Gandul asta numit zapada imi dadea niste emotii teribile. Ma intrebam cum o fi, daca o sa-mi placa, daca muntele imi va placea asa ingropat intr-o mare de alb, daca pasii mei vor stii sa paseasca… Poate pare o copilarie, dar am simtit ca e prima zapada din intreaga mea viata desi am mai experimentat nameti, chiar si-aici in Bucuresti 🙂
intersectand drumul pana la cota 1400, iarna era inca toamna sau toamna era deja iarna…
Inaintarea prin zapada nu mi s-a parut usoara, dar stiam ca e doar o chestie de obisnuinta. Bocancii alunecau caci paseam aiurea, crengile scuturau asupra-mi zapada rece, degetele imi inghetau putin chiar si in manusi. Cu timpul am descoperit unde gresesc si ca iarna nu-i deloc ca vara 🙂
pe poteca nu doar urmele noastre – mos Martin daduse si el o tura de dimineata,
Cu ceva popasuri la Cota 1400 si dupa ce am invins generoasa portiune de namol de pe drumul forestier, am reusit sa dibuim prin ceata Cabana Miorita, sa ne instalam comod in camere si sa ne pregatim de pranz. Zapada umeda si lipicioasa, vantul si ceata ne-au ingreunat destul de mult urcusul si pofta de mancare devenise proportionala cu efortul depus.
incet-incet parca se mai lumina cate o bucatica de zare…
Norul s-a lasat dus de vant si muntele ni s-a dezvaluit intr-o splendoare incredibila. Pana atunci nu vazusem mai nimic, dar acum mi se aratau Varful cu Dor, Valea Dorului, marea de nori, crestele Baiului in departare si m-au facut sa raman uluita in fata unei frumuseti pe care n-o cunosteam inca. Oricate poze vazusem, oricate poze am facut si voi mai face, nimic nu se poate compara cu ceea ce vezi pe viu. Am hotarat imediat sa plec pe Varful cu Dor si nimic nu ma putea opri. Stiam ca nu e marcat urcusul direct si ca ceata se poate instala oricand, dar puteam sa urc si sa cobor pe aceleasi urme si nu era nici foarte departe. Cu rucsacul pregatit pentru orice si cu prieteni de nadejde alaturi am pornit. Trebuia sa incercam. Zapada era mare pe unele portiuni, neumblata, iar soarele se arata puternic si muntele cat se poate de generos.
Asteptarea. In zare, Varful cu Dor…
campul alb stralucea in soare ca o mare de diamante… extazul meu atinsese cote inimaginabile pe cand picioarele incepeau sa se obisnuiasca cu noile senzatii si chiar sa se bucure din plin de zapada…
de pe Varful cu Dor vedeam doua mari – una a cerului infinit, alta a norilor ce acopereau pamantul si ma simteam intre ele, fericita, apartinand inaltimilor, apartinandu-mi mie…
Am coborat cu greu. Am stat cat am putut de mult pe varf, dar apropierea norilor ne-a facut sa ne grabim caci vazusem noi ce inseamna ceata cand e sa insemne. Mi-am pierdut ochelarii de soare – destul de scumpi – dar nu-mi parea rau. Cand esti fericit si ai sufletul inundat de bucurie nu-ti mai pasa de lucruri ca acestea. Dimpotriva. Parca era normal sa las ceva in schimb muntelui dupa ce ma rasplatise cu atata frumusete. Si dupa ce am acceptat senina infima pierdere, ochelarii mi-au fost gasiti 🙂 Desigur, Razvan m-a sustinut ca nu-i bai, iar Nico i-a si gasit, caci prietenii la nevoie se cunosc.
coborand, ceata se reintorcea ca si vantul rece si aspru…
am ramas sus pe muchie deasupra Cabanei Miorita pentru un apus ce nu mai are nevoie de cuvinte…
doi ochi privind in zare ascunsi tainic sub sprancenele de gheata,
Seara la cabana a fost animata si vesela, plina de povesti si de voie buna. Intoarcere era conditionata de vreme si a doua zi nu s-a lasat deloc mai prejos: ceata cat cuprinde, vant, frig, dar mi-e prea drag muntele chiar si asa cuprins de toate furiile naturii incat n-am simtit nimic din toate astea. Am vazut cum e sa mergi pe platoul Bucegilor fara sa ai habar de ce e in jurul tau, sa vezi doar marcajele si sa te ghidezi doar dupa harta. Am mers pana spre Cabana Piatra Arsa si de-acolo am continuat pe traseul spre Valea Stanii. Ninsoarea s-a transformat in lapovita si ninsoare si apoi chiar in ploaie. Dar asta nu te putea opri de la admirarea frumusetilor si abruptului poate doar putin sa te impiedice sa faci poze. Insa Micutza si-a mai gasit timp si pentru asta 🙂
zada ingalbenita si incremenita de venirea brusca a zapezii…
pata de culoare dintr-un univers alb – o gentiana curajoasa…
jos la poale, ne astepta toamna…
Mai multe poze, pe-aici.
minunate medalioanele tale! iar pozele te transpun, te fac sa simti bucuria pe care ai trait-o. ma simt o pata in decorul tau hibernal si ma copleseste, nu muntele in sine, ci pur si simplu prea frumosul!
@cioli: ma bucur ca ti-am putut darui o clipa de vraja a muntelui si vor mai urma si altele, din ce in ce mai multe.
chiar daca ai postat tarziu acest traseu…asteptarea a meritat. am retrait din nou acele sentimente…
@nico: va urma si un jurnal de tura pe carpati.org, sper eu cat mai curand.
O sa dau un link si o sa te anunt 😀
iti recomand urmatorul concurs
imi poti spune si mie te rog de cat timp scrii pe blog?