Atelier alpinism în Măcin – Dincoace de granit

Acest jurnal reflectă o experienţă personală de începător în ale escaladei şi alpinismului, informaţiile conţinute fiind nerecomandate în vederea unei eventuale documentări.

Pentru aceasta adresaţi-vă site-urilor specializate. Voi enumera câteva adrese utile: Marian Anghel sau articolele carpati.org despre Alpinism si Escalada.

Încă de la bun început ţin să adaug că e foarte posibil să folosesc greşit termeni sau să spun chestii care nu se fac, aşa că orice comentariu sau observaţie în acest sens sunt mai mult decât constructive.

A început cu o dimineaţă frumoasă şi cu două eclere demenţiale înfulecate cu poftă în centrul comunei Greci (dacă treceţi pe-acolo nu rataţi Cofetăria Angelo, apare şi pe harta ca atracţie turistică 🙂 ). Până în Şaua Ţuţuiatu am urcat preţ de-o oră cu un mic popas la izvorul amenajat de AMC anul trecut.

Deşi muntele s-ar zice că e mic, urcuşul nu-i unul de neglijat, dar în plus Măcinul compensează mult la capitolul peisaj, exotic îi zic eu, după ce am admirat pe vremuri ceva munţi prin ţări mai calde precum Tunisia sau Spania.

culmile bătrâne, domoale, măcinate ale Măcinului…

Ajungem noi în şa, montăm corturile, ne echipăm pentru marele moment şi plecăm spre cariera unde începea atelierul. Prima oprire: Peretele „Memorial”. Acolo, granitul făcea feţe-feţe la noi, unele mai spălate ca altele şi în timp ce Marian ne prezenta echipamentul, folosirea lui, pot să jur că inimile noastre se făceau când de purice, când de elefant căci teama mestecă în entuziasm ca un făcăleţ în tuciul de mămăligă în astfel de momente…

în carieră, faţă în faţă cu peretele „Memorial” şi traseele lui. Marian ne explică o grămada de lucruri pe cât de utile pe atât de interesante,

Cum să nu se mişte ceva în tine când auzi ca viaţa ta depinde de echipamentul pe cât de performant pe atât de fragil?!? Factori precum expunerea îndelungată la soare, îmbibarea cu tot felul de soluţii chimice sau chiar cu nisip fin, folosirea neadecvată, trecerea inevitabilă a timpului şi multe altele pot scoate oricând din uz echipamentul, orice distrugere parţială fiind de cele mai multe ori una totală. Treabă foarte serioasă căţăratul ăsta!

După ce ne-am lămurit cum să ne punem hamul, casca, am clasificat dispozitivele de filare, corzile, semicorzile, am trecut la treabă. Andrei a urcat cap de coardă pe traseul de escaladă numit Banana, unul dintre cele mai accesibile. Pe manşa montata s-au mai putut urca în acelaşi loc traseele Tropicana şi nemarcatul Smochine. Traseele de acest tip se numesc echipate, cu ancore fixe.

Dacă tot am pomenit de trasee, există un articol pe carpati.org în care Marian face o clasificare completă a traseelor de căţărare din Măcin: http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/macin-28/alpinism/

Andrei, cap de coardă în primul traseu „Banana”, tocmai montase un express într-o ancoră şi urma să treacă coarda prin carabiniera rămasă liberă,

noi încercam să fim cât mai atenţi la mişcările lui Andrei (nu era uşor că, cel puţin pe mine, mă durea gâtul cam tare de la greutatea căştii), Marian ne explica tehnica, Mike fila,

ajuns în top, Andrei se asigură mai întâi pe sine, apoi asigură coarda. Urmam noi…

Capul de coardă urcă şi la fiecare ancoră întâlnită montează asigurările, o buclă express de obicei. Bucla express sau anou(nu ştiu dacă aşa se scrie…) sau bucla echipată e o buclă scurtă cu două carabiniere la capete. Una dintre carabiniere se prinde de ancoră, iar prin cealaltă urmează să treacă coarda. E mai mult decât indicat ca cele două carabiniere, sunt şi diferite ca formă de-altfel, să fie montate în acelaşi fel de fiecare dată, deoarece ancorele pot produce zgârieturi care la o ipotetică frecare cu coarda ar putea-o afecta pe acesta din urmă.

Ajuns în top, capul de coardă montează regruparea, pe cât posibil la două ancore sau pitoane apoi coboară în rapel sau e filat de secund,  strânge asigurările şi gata manşa!(manşa = coarda rămasă întinsă pe traseu, prinsă în top). 

Pe rând ne-am apropiat, ne-am legat în coardă cu un nod numit nodul opt prin urmărire, trecând mai întâi coarda prin cele două bucle ale hamului, prin care trece de-altfel si bucla principală. După nod urmează încălţarea, iar aici depinde de espadrilele fiecăruia. Dacă te strâng, şi astea chiar strâng c-aşa trebuie să şi facă, atunci nu te grăbeşti să te încalţi, dar te grăbeşti să faci traseul.

Ce e fain la espadrilele astea e că deşi îţi simţi degetele ca dracu sau nu le mai simţi deloc, unde pui piciorul ăla chinuit acolo îţi stă, pe o priză de un centimetru sau chiar deloc!

Ovidiu filat de Gabi a montat manşa pe traseul Ionuţ, iar Marian împreună cu Andrei pe post de secund, au montat o altă manşă pe traseul Memorial. Dacă până în acest moment a fost mai mult teorie, s-a trecut cu adevărat la practică.

Am trecut şi noi la filat, supravegheaţi bineînţeles, şi până spre seară fiecare a avut parte de momentele lui intime cu stânca. Eu am urcat Banana, Smochine, Tropicana – de două ori (cu ceva ajutor şi mai ales încurajare pentru care îi mulţumesc lui Mike), Ionuţ, Burţi şi-am mai încercat una-alta.

pe traseul Memorial, Marian a urcat cap de coardă, Andrei secund. Încă mai aveam timp de poze…

Andrei Done în lupta cu fisura Memorialului din care a ieşit învingător,

Florin, foarte talentat, foarte ambiţios,

Monica coborând de pe traseul Ionuţ,

Florin în traseul Cioc. Dupa câteva încercări ale noastre, Marian ne-a arătat tehnica pentru pasul cheie al traseului. Florin, din câte se vede, a priceput-o… trebe să pui călcâiul 😛

Timpul a trecut repede printre chinuieli, julituri, mici victorii, încurajări de partea unora şi strădanii de parte altora şi cum soarele a dat semne de coborâre, am început să strângem echipamentul şi am plecat spre corturi. Ordinea de seară: cină şi continuarea atelierului cu teorie şi prezentare de echipament.

Andrei a pus-o pe Micuţa la treabă când apusul ne-a răsfăţat cu o lumină caldă: Măcinul trebuie văzut în mai!

pădurea! ah, pădurea!

Andrei surprinde încă o taină a soarelui… şi nu singura 🙂

Marian ne-a oferit încă o seară plină de informaţii, completate de vizualizarea sau chiar pipăirea a tot felul de dispozitive. Ca fost profesor trebuie să vă spun că recunosc uşor şi apreciez mult talentul pedagogic, iar Marian e un om înzestrat din acest punct de vedere.

Dacă ar fi mai mulţi oameni ca el, s-ar face multe lucruri frumoase în ţara asta, şi numai frumoase, ci bine făcute. Ştie o grămadă de lucruri pe lângă detaliile tehnice şi le împărtăşeşte cu o generozitate rar întâlnită. Întrebări să fie şi nu numai.

Ca un rezumat, după ce ne-au fost împărţite materiale printate pe care să le studiem mai pe îndelete acasă pe post de fixare de cunoştiţe, am aflat şi-am studiat mai de-aproape asigurările fixe: pitoane, ancore, asigurările mobile: nuci, friend-uri, anouri de diferite forme şi mărimi şi multe altele.

Orice întrebare a fost binevenită, Marian avea răspunsuri pentru fiecare, păcat ca noi eram tare obosiţi şi pe la 11.30 s-a dat stingerea. Nu pentru toţi, dar eu m-am dus frumuşel la culcare. Nu de alta, dar programasem o trezire la 7 şi o alergare în zori alături de Mike.

Greu de crezut pentru un mare amator de somn ca mine, dar la 7 au sărit sus, nu prea sus că nu mă lăsa înălţimea cortului, iar alergarea a fost perfectă. Pădurea era încă sub rouă, cufundată în lanuri de iarbă înaltă şi floricele mici albe, drumul forestier şerpuia domol până a început să coboare, am pus pe goană nişte porci mistreţi şi am admirat cu scârbă un melc uriaş negru, fără casă, lungit pe drum, probabil adormise la volan traversând. Frumos a mai fost la vale, greu la deal, mai ales că bocancii începuseră să-mi cadă greu, dar satisfacţii fără muncă nu se poate!

A doua zi a început bine, am strâns corturile şi-am plecat spre Valea Racova la Peretele Taberei. O fi Măcinul mic, dar dacă nu stai bine cu orientarea ai şanse mari să te rătăceşti pe-acolo, mai ales în zona de pădure. Multe drumuri forestiere, marcaje turistice vechi şi noi care apar din neant şi dispar când nu te-aştepţi, poteci şi potecuţe în toate direcţiile şi chiar dacă ai impresia că ai înţeles cum stă treaba până data viitoare vei uita sigur.

încolonaţi,

de pe vârful Călcata, vedere spre comuna Greci şi nu numai,

Peretele Taberei, bine ascuns de pădure, e un perete cu multe surplombe, mai ales în zona de start şi unde ne aştepta o altfel de provocare. Granitul din prima zi era ars de soare şi spălat de ploi, acesta era umed şi răcoros. Marian a urcat cap de coardă şi-a întins manşe pe Fete şi pe Bile, aceasta din urmă servind şi pentru Păianjen.

Am reuşit să urc Fete, începutul părându-mi mai greu decât pasul cheie sau finalul. Greu cu surplombele astea, mai ales dacă nu ai tehnică şi mizezi doar pe forţă, însă nădăjduiesc să fie mai uşor data viitoare. După ce-am trecut de surplomba de început, ajutată de încurajările colegilor şi ameninţată cu o furculiţă (la propriu, chiar era una pe-acolo), a urmat o porţiune de traversare, în care am simţit că tot corpul se lungeşte peste măsură şi toate acestea într-un echilibru, pe care l-aş numi modest, perfect.

E incredibil cum mă simţeam acolo sus, răstignită între un călcâi drept bine înclinat, un vârf de picior stâng chinuit de espadrilă întins după ciocul ăla de stâncă ca după Nirvana, cu mâinile întinse mai mult a echilibru decât după vreo priză! Am reuşit să fac pasul şi să mă simt ciudat de împlinită, motiv pentru care am ţinut să gândesc cu voce tare că în astfel de momente nu înţeleg de ce am mai avea nevoie de bărbaţi…

pe drumul cel bun, păcat ca prizele bune sunt mai rar la îndemâna mâinilor scurte,

urma traversarea, iar din unghiul meu perspectiva nu-mi prea părea nicicum, eram prea ocupată să mă încrunt…

aluuungirea… în momentul în care m-am apropiat cu stângul de priza vizată, am eliberat mâna dreaptă urmând ca mâna stângă să improvizeze ceva… şi-a reuşit (fotograf Florin M.)

A mai existat un moment cheie sus la ieşirea spre top, când eu eram undeva în stânga, coarda mă trăgea mult în dreapta, stânca avea nişte prize cam înşelătoare şi tendinţa era de-a te arunca, iar rezultatul ar fi fost o căzătură în coardă cu ceva cam mult balans şi lovirea inevitabilă de perete. Florin, cel care mă fila, m-a încurajat zdravăn şi am ajuns în top cu toată epuizarea pe care pereţii verticali sau uşor surplombaţi sunt în stare să te catadicsească.

Între timp, Marian şi Andrei şi-au luat câte doi secunzi şi-au plecat să se caţere pe trasee de alpinism, ceva mai lungi de două lungimi de coardă, folosind de data acesta asigurări mobile. Cum urma să-mi vină rândul iar braţele mele tremurau bine după Fete, am hotârât să iau o pauză, deşi m-a tentat foarte mult să încerc traseele rămase Bile şi Păianjen. Am plecat să fac poze şi să mă plimb solitar printre pietre…

Andrei, în regruparea din prima lungime a traseului Raza Soarelui din peretele Diagonal, aşteptându-şi secunzii,

N-a mai durat mult până când mult aşteptatul moment a sosit. De data aceasta eu şi Emil eram secunzii lui Andrei, Marian urcând cu Florin şi Gabi. Acum am priceput care-i treaba şi cu traseul. Practic, se pornea de undeva de la bază pe Raza Soarelui. Andrei s-a legat în coardă pe la jumătatea ei, urca primul şi punea asigurările mobile când pe o coarda, când pe cealaltă, asigurările fiind nuci, friend-uri sau anouri de diferite lungimi în funcţie de ce găsea pe traseu: fisuri, copăcei sau pietre încastrate în fisuri. Fiecare dintre secunzi era legat de coardă şi în acelaşi timp îl filam pe Andrei. A fost un pic amuzant şi mai mult dilematic momentul când s-a terminat coarda, iar eu şi Emil eram prinşi de ea încrucişaţi, ceva de genul: Emil fila coarda prinsă de hamul meu, eu filam coarda prinsă de hamul lui. Ne-am desfăcut repede nodurile şi ne-am legat corespunzător. În tot acest timp comunicam cu Andrei, prin semnale dinainte stabilite. Am primit semnalul că a montat regruparea şi pot începe a urca şi-am început. Prima lungime de coardă am ales s-o urc în bocanci ca să văd cum stă treaba cu prizele de picior şi n-a fost tocmai rău. Aveam misiunea de a strânge asigurările montate pe coarda mea şi totodată să observ cum au fost făcute.

Am ajuns în regrupare, o brână accesibilă, de unde, după ce a sosit şi Emil am continuat cu a doua lungime a traseului numită Hornul Prieteniei. Şi-aici s-a repetat povestea cu încrucişatul corzii doar că n-ar fi fost atât de inedită dacă n-ar fi apărut şi alte complicaţii: această lungime are cam 27m, iar coarda are 50m, dată pe din două înseamnă 25m, deci… noi trebuia să urcăm deja în traseu vreo 2m, filându-l pe Andrei încă dinainte ca el să ajungă sus în regrupare…

Situaţia arăta aşa: eu şi Emil legaţi strâns şi corzile încrucişate, secunzii lui Marian, Florin şi Gabi trebuiau şi ei să urce vreo 2m pe traseul lor care era comun cu al nostru cam jumătate, toţi patru ne-am cocoţat şi ne ţineam care de ce putea presupunându-se că ne filăm totuşi capii de coardă, eu trebuia să mă schimb din bocanci în espadrile, lucru care s-a şi întâmplat de-altfel cu ajutorul întregii echipe. Noroc că a venit Monica şi-a imortalizat momentul. Alt mare noroc e că deşi comicul situaţiei era mai mult decât firesc, am reuşit să mă abţin să nu râd mai ales că mă apucaseră şi nişte nevoi mai speciale. Oricum, mi-am declarat lege interioară că nu mai plec pe traseu fără să mă asigur din toate punctele de vedere.

momentul zero: Emil, eu încălţându-mă, Gabi şi Florin urcat mai sus că avea ceva mai puţină coardă decât noi; Andrei e undeva sus de tot, ne tot dădea semnale, dar nu îl auzea nimeni… (fotograf Monica)

Am pornit pe traseu şi am avut ocazia să cunosc un horn. La prima vedere pare foarte accesibil, prize multe, loc să te înghesui, să te propteşti, dar nu e chiar aşa. Am făcut bine că mi-am pus espadrilele căci nu prea era de bocanci. Am văzut eu cum e să ieşi din surplombă, nu ştiu dacă aşa trebuia să fac, dar eram singură acolo sub un bolovan şi trebuia să ies de sub el cumva şi l-am abordat direct.

Am cam pierdut ceva timp, dar când am reapărut pe traseu, l-am auzit pe Andrei încurajându-mă. Nu de alta, dar veneau nori negri şi nu-şi dorea să-l prindă fulgerele acolo sus. Era de înţeles, aşa că am grăbit pasul, pe cât s-a putut. Finalul traseului e ciudat. Un perete de doi metri, drept ca un de bloc, cu nişte fisuri pe-acolo, dar care nu te-ajutau prea mult, dimpotrivă, erau rotunjite şi lucioase cât să te arunce de pe stâncă şi nu să te ţină ancorate de ea.

il mio grande finale, (fotograf Monica)

Am terminat traseul şi mă simţeam foarte bine. Norii veneau ameninţători, vântul bătea tăricel şi acolo sus îl simţi altfel, aşa că ne-am îndreptat în grabă spre locul taberei. Am strâns repede rucsacii şi înainte să o luăm din loc am făcut o poză de grup, deşi o parte din noi coborâseră deja în Măcin. Am coborât şi noi, norii de ploaie ne-au ocolit până la urmă şi bine au făcut.

prima poză de grup lângă Peretele Taberei, (fotograf Micuţa 😉 )

după coborâre ne-am strâns cu toţii şi-am mai făcut o poză; de la stânga la dreapta: Andrei D., Florin M., Claudia, Andrei, Marian, Alex, Gabi, Lucian, Hana, Monica, Florin, Mike şi Emil, lipsesc doi Ovidiu şi Marius (fotograf Ovidiu)

Evident, ne-am oprit la cofetărie şi am dat iama la îngheţată, pizza, prăjituri şi altele. Atelierul a fost unul foarte reuşit din toate punctele de vedere. Nu s-ar fi putut face mai mult de-atât. S-a lucrat încontinuu, Marian, Mike şi Andrei fiind tot timpul lângă noi cu explicaţii teoretice sau aplicaţii practice, iar noi, prin rotaţie am căţarat, am făcut rapel sau am filat.

Personal vorbind, am cunoscut o altă faţă a muntelui, una care mă apropie şi mai mult de el şi în acest moment văd tura perfectă ca fiind una de trekking combinată cu căţărare. De-abia aştept următoarea ieşire pe munte, încep să am atât de multe planuri încât mi-ar trebui un week-end la fiecare două zile.

Spre Bucureşti, ploua, somnul mă chema subtil în braţele lui Andrei, iar imaginea câmpurilor galbene de rapiţă îmi umplea şi ce mai rămăsese gol prin suflet…

____________________________
Din aceeași serie…
Albumul foto…
RT-ul lui Andrei
RT-ul lui Florin M.
____________________________________________________