Din Baiului în Neamțului în prag de iarnă

O zi în care am zâmbit… mult! Foto: Radu.

Te orbește soarele, te apleacă vântul, te pișcă frigul de câte ori scoți mănușa, iar tu nu încetezi să zâmbești. Niciun urcuș nu e prea greu, nicio priveliște nu e banală, coborârile au chef de joacă. Ești dependent de munte și, câteodată, atâta frumusețe e o supradoză ce nu te omoară, dimpotrivă, realizezi că sufletul nu explodează de prea multă bucurie. Ți-e de ajuns poteca simplă pe care mergi, nu ai nevoie de provocări ca să-ți reamintești cine ești. În jur ai oameni dragi și niciun demon la interior. Senin afară, senin înăuntru, ce-ai putea dori mai mult?!?

Duminică, 22 noiembrie 2020, Munții Baiului
Trupa: Mike și Radu, Vali, Muha, Claudia, Suzi și Iustin, Laurențiu
Traseu: telegondolă Azuga – Cazacu – stânga din Șaua Cazacul – cruce roșie (stâlpi de marcaj) – stânga până în zona Lacului Orjogoaia – bandă galbenă (marcaj rar vizibil pe câteva pietre, absent pe hărți) – Vf. Rusu (1903m) – Vf. Ștevia (1907m) – Valea Azugii pe la stâna Ștevia.
Date: 23km, 900m+, 7h (~2h pauze)

Info. Până pe vârful Ștevia am mers integral pe drumuri (majoritatea pe curbe de nivel ocolind vârfurile), încă vizibile și fără riscuri de avalanșă, stratul de zăpadă fiind foarte mic. Marcajele sunt rare ori lipsesc (mai ales partea de Munții Neamțului). Sunt multe drumuri, astfel că e bine să verificați la fiecare intersecție direcția dorită. De pe vârful Ștevia am coborât pe un al treilea picior până la limita pădurii unde se află rămășițele unei stâne, apoi am prins un drum prin pădure. Pe Valea Azugii e de tropăit pe forestierul sinuos, dar dacă ai cu cine sta de vorbă, trece repede.
Din mai până în octombrie, Munții Baiului sunt cunoscuți pentru stânele active și prezența câinilor, astfel că primăvara devreme și toamna târziu sunt momentele propice pentru drumeții (bonus Bucegii înzăpeziți pe fundal).

*

Am fost de multe ori în Munții Baiului, dar niciodată nu m-am îndepărtat așa de mult de Valea Prahovei. Iar acum, după tură, cu harta în față stau și socot că e posibil să fi greșit încadrarea geografică a unor ture. Clăbucetul Taurului sau Clăbucetul Azugii fac parte din Clăbucetele Predealului, iar nu din Baiului / Gârbova (deși într-acolo e Cabana Gârbova – cine mai știe??!). Cert e că Munții Baiului se împart în două mari subgrupe, Baiul Mare și Neamțului, legate de culmea Petru-Orjogoaia, pe care am pășit, în sfârșit, pentru o primă dată.

*

Unele zile pe munte sunt fără cusur și încerc să le „salvez” în mine, de leac, pentru momente nu la fel de fericite. Nu știu ce-a fost cu mine în această duminică norocoasă, poate revederea prietenilor într-o perioadă cu prea multă distanțare, poate combinația de soare cu zăpadă, poate locurile noi ce m-au entuziasmat, munții care arătau impresionant oriunde priveai, cert e că mi s-au dat endorfinele peste cap și nivelul energiei a depășit cu mult stările din ultimele luni.

O bancă care asigură distanțarea?!?

În ciuda pozele însorite și senine, frigul și vântul au fost la înălțime. Din fericire, un windstopper luat recent de la Decathlon (în continuare magazinul cu cel mai bun raport calitate-preț), și-a făcut treaba atât de bine încât m-am lăsat în voia rafalelor cu brațele întinse și mă simțeam împinsă, dar nestrăbătută de fiorii reci. Pentru frig mă bazez de câțiva ani pe lână merinos (șosete, lenjerie intimă, bluză, bandană, fes, mănuși) și pe termosul cu ceai cald din flori culese astă-vară de pe munte. La anul trebuie să fiu mai harnică, deja am băut jumătate de recoltă prețioasă.

Torn ceai în lemn de cireș (foto Radu)

Ziua nu a început la capătul de sus al telegondolei din Azuga, ci plecând din Brașov pe o ceață densă și ieșind în soare pe Valea Timișului (când locuiești într-o depresiune, ceața te poate face să crezi că așa e peste tot…) și continuând cu o gară de unde nu am preluat doar pe Muha, ci doi prieteni, Vali făcându-ne o surpriză tare plăcută alăturându-se. Am preferat să nu urcăm pe jos pentru a ne bucura de la început de orele de soare și a petrece cât mai mult timp pe sus. Mike și Radu fac mereu alegeri inspirate, cum a fost și ideea acestei ture 🙂

Bucegii arată spectaculos, dar nu îmi doresc să fiu acolo, se văd mai bine „de peste drum”

Acoperite de un strat fin de zăpadă granulată, drumurile acestea de culme sunt chiar plăcute. Pe aici mergeam spre Șaua Băiuțul unde am intersectat marcajul cruce roșie și am făcut stânga. Un munte mi-a atras atenția, cumva izolat de restul și cu o formă piramidală impozantă (dreapta jos): Unghia Mare

Spre Munții Neamțului cu nerăbdare. Fără detaliile vegetației, realizez mai bine scara acestor munți aparent domoli. Versanții sunt abrupți, văile adânci și cu multă eroziune, solul e nămolos

La fața locului habar nu aveam ce văd, dar cu ajutorul lui Mike și a track-ului de pe strava, m-am lămurit. Aveam și aplicație pe telefonul pe care oricum îl scoteam des pentru poze, însă e interesantă și documentarea de după (dacă înainte nu e timp…)

Ne apropiem de Vârful Rusu, facem din nou stânga de pe curba de nivel și începem să-l urcăm în vreo trei etape ușor înșelătoare. Înapoi se zărește Lacul Orjogoaia, lac nival (alimentat de topirea zăpezii)

Lacul Orjogoaia de pe urcarea pe Vârful Rusu

Lacul și omul

De pe Rusu spre Ștevia

De pe culmea Rusu-Ștevia spre Bucegi. Vântul bate mult mai tare aici sus, de unde și brazii nu dau semne că ar scăpa curând de podoaba zăpezii înghețate bocnă pe cetini

Vedere spre Grohotișului și spre Ciucaș (Culmea Zăganu, cea stâncoasă)

La 1900m+, un arbust ce-a dat frunzele pe poleială, se leagănă și se tot leagănă fără să se scuture

Spre Ștevia. Pe-aici era vântul ăl mai intens (simți că te-apropii de Ciucaș)

Jos zadele sunt încă galbene, în stânga Vârful Paltin din Neamțului (cel puternic erodat) și Ciucașul

Coborâm de pe Ștevia pe un al treilea picior (direcția e bună, Laurențiu e cel care a mai fost pe aici), iar vântul scade în intensitate. În față avem mereu Piatra Mare și Postăvaru

Valea Azugii, Clăbucetele în dreapta și Bucegiul maiestos. Se zăresc desigur și Piatra Craiului și Făgărașul, dar cui îi trebuie ce e în zare când peisajul de-aproape e acaparator??! (dacă e să ne luăm după urme, niște urși au traversat vâlcelul)

Coborârea e în trepte, dar smocurile de iarbă nu dispar până la intrarea în pădure. În continuare mi se par moi și plăcute denivelările, îmi las picioarele să curgă relaxate la vale, chiar dacă bocancul îmi freacă glezna dreaptă (între timp, a și trecut)

O coborâre care nu trebuia să îmi placă, dar în această tură mi-a plăcut totul, până și frigul și vântul.
Fără potecă, printr-o iarbă tot mai mare pe un teren cu multe denivelări ascunse, iar combinația cu zăpada mi s-a părut moale și distractivă în loc de „tortură” pentru genunchi.

Coborârea de pe Ștevia prin lanul sau arătura cu iarbă

La capătul piciorului dezgolit se află fosta stâna, iar de acolo drumul este vizibil și ușor de urmat prin pădure. Forestierul de pe Valea Azugii are un farmec al lui, dar și un defect: e lung când porți bocanci 😀

Bucuria revederii, a socializării, a împărtășirii. Bucuria prieteniilor fără de care ești mai singur