Descoperind Munții Harghitei

Îmi încep pledoaria pentru acești munți povestindu-vă zile posomorâte de toamnă încă verde într-un aproape trecut octombrie, înălțimi cu aspect de deal, mai toate împădurite, geaba cauți culmi golașe și creste stâncoase, văi după alte văi, mai toate identice, de parcă singurul reper e soarele când răzbate prin nori, labirintul de drumuri forestiere cu potențial sigur de înnămolire și rătăcire, un peisaj aparent monoton cu inserții antropice, dar în care mi s-au redefinit liniștea, discreția, sălbăticia și o atmosferă nordică după care sufletul mea tânjea fără să-mi spună.

Cu mulțumiri lui Andrei și Alinei, le aparține și ideea și organizarea și sprijinul cu Miruna 🙂

Vineri-duminică, 23-25 octombrie 2020, Munții Harghitei
Trupa: Alina & Andrei T, Claudia & Andrei P & Miruna
Trasee cu pornire din Izvoare (le-am pus, stângaci, pe o aceeași hartă):
1. drumeție pe trasee turistice: 9km, 440m+, stațiunea de schi Mădăraș -> triunghi albastru – vârful Harghita-Mădăras(1801m) – Cascada Szoko – punct roșu – Mădăraș;
2. scurtă drumeție din Vărșag: Cascada Vărșag – un turn de observație (kilato)
3. alergare: 12.5km, 230m+, Izvoare -> amonte DC60 – pe lângă țarcul Parcului de animale sălbatice Ivo – revenire la DC60.

Am mai fost în această zonă în vară și oarecum pe aceleași trasee 1 și 2, doar că de data aceasta am adăugat kilometri și ne-am bucurat de absența turiștilor, putând asimila mai bine peisajele și înțelege specificul acestor munți.

Am ajuns noaptea. Prietenii ne-au așteptat cu focul făcut. O cabană relativ mică, jos o cameră și baia, sus cele două dormitoare, într-o curte spațioasă. Observați preșurile? Arată la fel ca în orice loc al țării, dar aici încă sunt utile și decorează potrivit. Preșul n-ar trebui să se demodeze niciodată.

Pentru că trebuie să existe o introducere

Din capul locului vă spun că m-a frustrat puțin documentarea de dinaintea plecării, harta e plină de drumuri forestiere care se traduc prin intersecții derutante și defrișări, jurnalele de drumeții sunt foarte puține și nu laudă prea tare starea marcajelor turistice. Apoi, sunt munți sau sunt dealuri? Nu mă ajută originea vulcanică sau lacurile care sunt de fapt tinovuri (strat de turbă cu plante specifice și mușchi de turbă, prea rar cu ochiuri de apă).

Pădure și iar pădure, poieni mai mult cu numele, și-atunci de ce se numesc unele trasee „de creastă”?!? Și totuși, cel mai înalt vârf al munților Harghitei cu cei 1801m întrece Postăvarul cu doar 1799m. Dar Postăvaru e stâncos, e abrupt, îl vezi profilat ca masiv între Piatra Mare, Bucegi etc. Munții Harghitei îmi par o frunză de salată creață în care reperele sunt cele câteva localități turistice. În final, am pornit spre Izvoare fără niciun plan de traseu, bazându-mă pe flerul și experiența prietenilor noștri, ei călătorind mai des în secuime.

Casă tradițională recondiționată în care am stat în vară în localitatea Sub Cetate, aproape de Lacul Zetea. Minunăția care lipsește din poze – beciul 🙂

Satul Izvoare se află la altitudini de 700-800m. Totul e verde, foioase relativ puține. Multe case de vacanță, pensiuni, doar se află pe drumul spre stațiunea de schi Harghita-Mădăraș, din loc în loc gospodării permanente. Satul e însă viu, dar din sat abia răzbat sunete și culori. Totul e îngrijit, discret, ascuns de copaci și de culorile naturale ale gardurilor, zidurilor, acareturilor. Clădirile sunt „mici”, nu se întrec cu molizii, sunt cochete, înfrumusețate minimalist fără armate de pitici de grădină, altele sunt de-a dreptul ascunse printre arbori și pâlcuri de arbuști și omniprezenții aluni, chiar dacă împrejmuirea e largă.

Mai totul e din lemn, doar cade pădurea pe tine din orice parte ai privi. Fiecare curte are balansoar, chiar și în cele unde mișună găini, oi, vaci: și omul care robotește merită odihnă legănată. Unde pot fi oaspeți sunt cel puțin leagăne pentru copii. Fiecare curte are wc de lemn, utilitatea-i fiind de netăgăduit: dacă țăranul s-ar fâțâi prin casă toată ziua ar umple preșul de țărână și și-ar întrerupe ritmul muncii cu încălțat/descălțat.

Câinii sunt legați sau fără posibilitatea de a sări la trecătorul curios de pe uliță, animalele sunt în țarcurile lor. Pâraiele sunt curate, șanțurile de lângă șosea nu abundă de gunoaie. Și la ei se aruncă, au necivilizații lor (păstorii, culegătorii, ciupercarii, tăietorii de lemne – spun asta pentru că am găsit gunoaie înafara potecilor), dar este evident că se adună și se menține curățenia cu mult mai mult interes ca în alte zone.

Mini bibliotecă în stația de autobuz, râuri fără gunoaie, porți de lemn la orice casă, fie că e vilă, cabană, gospodărie țărănească

Gospodărie activă, în curte erau găini, pe lângă erau oile. Nu lipsesc foișorul, balansoarul, wc-ul: dacă tot petreci mult timp afară, curtea e un fel de „sufragerie”. Prispa de lemn e simplă, dar este. Putea fi desigur mult beton, dar nu e.

În locuri ca acestea îți dai seama ce lipsește sau e prea mult în alte destinații turistice rurale, că degeaba au Bran sau Moieciu priveliști impresionante spre impunătorul Bucegi sau spre pitorescul Crai dacă haosul estetic și înghesuiala construcțiilor, hărmălaia, abandonul specificului tradițional, mizeria, goana după bani în fond, alungă însăși spiritul arhaic și montan.

În secuime n-ai cum să nu remarci curățenia, ordinea, esteticul bazat pe materiale naturale, toate pornind din hărnicie și din meșteșug, din mândrie și din respect de sine și poate și din ceva ce depășește „trăim sau muncim doar pentru a mânca”: poate munca în slujba frumosului? Am avut tot timpul senzația că oricât de grea ar fi viața, arta e să găsești și un mod de a o savura, iar armonia vizuală nu ar trebui subestimată.

E locul unde m-aș retrage de-ar fi să scriu o carte.

E locul de unde am plecat cu ciuda că e departe de Brașov, undeva între două și trei ore de condus.

E locul unde m-am simțit trasă din priză, decondectată, cu o dorință tot mai scăzută de a împărtăși cu alții. Încă două-trei zile și îmi uitam parola de facebook (sic!).

Drumeții în căutarea culorilor toamnei

Nu știu cum a fost toamna la sud de Carpați, dar pe la noi s-a lăsat așteptată și ni s-au cam lungit ochii după frunze galbene. (La Brașov, abia acum ne bucurăm de ele.) În aceste condiții, Munții Harghitei ne-au dat o primă lovitură: în zonă predomină coniferele (n-arată a munte, dar e munte!), iar puținii fagi abia rugineau. Alunii nu au obiceiul să se coloreze spectaculos, iar cireșii în flăcări sunt rari – de unde și imaginea din deschidere. În ce privește copacul meu preferat, mesteacănul, nici nu aveam habar că îl voi găsi – nu se vedea de la șosea.

Traseul spre Vârful Harghita-Mădăraș („Muntele sfânt al maghiarilor”) e scurt și fără probleme de orientare. Sus e un platou cu multe cruci, totemuri, momâi din pietre – fiecare ce a avut și nu știu exact cui se adresează, viilor sau morților, dar locul e inedit în felul lui.

Prima zăpadă pe 2020… trebuie gustată. Foto: eu și Andrei T.

Spre un vârf-platou… împodobit 🙂

Vegetația e formată din arbuști și molizi pitici, iar priveliștea se pierde într-un vălurit de culmi și văi greu de identificat dacă nu ești de-al zonei. Doar spre nord-est se identifică Hășmașul cel stâncos cu a lui Piatră Singuratică, iar spre sud, când lumina e potrivită și atmosfera clară (cum am prins și noi puțin pe final), se văd contururile Carpaților Meridionali: Bucegii cu Coștila și Bucșoiu, Piatra Craiului cu V-ul Crăpăturii, Măgura Codlei ca o căciulă de cioban, Făgărașul ca un lung fierăstrău cu dinți neregulați.

Continuând pe triunghi albastru am traversat și afiniș și defrișări, dar am prins și un drum relativ recent amenajat. Nu e genul meu de traseu, dar liniștea unei vineri la final de octombrie a compensat din plin. Ne-am îndreptat spre o cascadă și pe potecuța spre ea, pădurea și-a arătat chipul nesluțit, cu vegetație din abundență, amintindu-mi de tundra canadiană.

Nu știu de ce am impresia că iarna e plin de șenilate pe-aici… Indicatoarele sunt pentru ceva trasee de bicicletă și cred că MTB-ul vara și schiul de tură iarna sunt o modalitate rezonabilă să cuprinzi mai bine zona decât simpla tropăială

Câteodată e așa de relaxant pentru că e simplu…

Momentele enervante nu apar în poze, cui îi arde, dar cu poze din-acestea ne facem curaj pentru următoarele ieșiri 😀

Evident că Miruna a vrut să ajungă cât mai aproape de cascadă și evident că a trebuit să-i spun multe „nu”-uri. În viața reală părintele nu e ideal. Foto: Andrei T.

Familia Urșilor categoria Pană și Hășmașul la orizont. Foto: Andrei T.

În Harghitei, dacă vedeți un drum puțin umed, brumat, mergeți mai bine pe lângă! Pe-aici crește specia aceea care dă trânte și pune șenile pantofilor!

Am găsit și un tinov care nu apărea pe hartă, un fel de mlaștină, dar nu chiar, și am deviat de la drum mergând prin el în căutarea plantelor specifice pe care le-am găsit în Tinovul Mohoș de pildă (la ochi de apă nu m-am gândit pentru că acest tinov era în ușoară pantă… ). Înafara faptului că pășeam pe stratul moale de turbă acoperit cu mușchi de turbă ca pe un burete imens, nu aș putea spune că am văzut vreo diferență față de restul pajiștii. Tocmai de aceea există specialiști care văd dincolo de aparențe și pe care trebuie să-i credem, să respectăm ce ni se cere pe panouri: nu mare lucru în fond, să avem grijă de natură.

„Bulă” restrânsă în vremea covid-ului 🙂 

Ne-am întors la căsuță și la foculețul în godin și vinul a curs în pahare.

*

Sâmbătă a ajuns ceva front în zonă și soarele de vineri s-a cam ascuns în nori. Am refăcut drumeția din vară în zona Lacului Zetea, doar că de data aceasta erau mult mai puțini oameni și am plecat la pas în explorare. Andrei T. tot pomenea de schi de tură și a cam început să mă încolțească ideea, încercând să dibuiesc culmi neîmpădurite, eventual cu ceva drumuri, dar care iarna ar oferi siguranță și priveliște unor drumeți pe schiuri sau pe rachete de zăpadă.

Un pui de fag colorat – uite așa am prins de veste că a venit și aici toamna.

Cascada Vărșag – nu e mare, dar e inedit locul de deasupra unde sunt și izvoarele, se-adună pârăiașe din toate părțile și curg pe sub rădăcini, iar tu pășești ca pe arcuri

“Flori” de cireș de la Miruna pentru mine. Tot ce adună de pe jos are explicația “pentu tine, mami!”. Le-am făcut o poză și le-am aruncat. M-a întrebat unde sunt și i-am răspuns că le-am lăsat pe drum, la ele „acasă”. I s-a părut logic să fie așa. Cuvântul acasă e puternic indiferent de vârstă.

Panoramă din turnul de lemn (kilato) cu scopul de a intra toată culmea golașă de la orizont (schi de tură?!?). Pe lângă turn, mulți au scris cu pietre câte-un nume, Miruna a scris M-ul ei. Nu lipsea nici covid-19 😀

Cum ziua în mișcare a fost scurtă și ploaia dădea semne să înceapă, am trecut la lucruri mai casnice spre bucuria Mirunei: în sfârșit, stăteam în curte și se putea bucura de leagăne, tobogan, trambulină. Copilul e copil. Ea se bucură când spunem că mergem pe munte, dar între munte și leagăn e evident cine câștigă 😀 N-a fost rău nici pentru mine să pierd vremea prin curte, nu sunt obsedată cu mișcarea, îmi place și statul dacă nu mă agasează zgomotul din vecini. Ori aici era liniște și nu părea să se întâmple nimic nicăieri: perfect!

Explorare în alergare sau cum am găsit mestecenii și planurile de viitor

Duminică am profitat de ajutorul Alinei de a rămâne cu Miruna și i-am însoțit pe băieți la o alergare pe dealuri. Ei au făcut traseul urmând drumuri ce apar pe hărți, căci nu există marcaj turistic. Am început cu drumul comunal, în amonte, dar apoi am făcut stânga pe o uliță, printre gospodării, și am ajuns pe un soi de culme. Spun „un soi” pentru că nu avea muchia aceea clară de unde să te dumirești care-i o vale și care-i alta, aici muchia era un platou împădurit. Spre fericirea mea, era plin de mesteceni.

Chiar dacă drumurile noastre au cam dat de gard, ba al țarcului de animale, ba al gospodăriilor, am luat-o ca pe o invitație la explorat și n-a fost deloc rău. Vremea închisă se reflectă și în pozele cam prea pastelate, plus că mestecenii erau ori verzi ori gata scuturați în loc de emblematicul lor galben aprins, dar chiar și așa locul mi s-a părut tare frumos și ideal pentru „detoxifierea” minții și a sufletului, după nevoi.

Nefiind zonă turistică, am putut să observ și cealaltă latură a poporului nostru, care e valabilă și aici în secuime: dintre oamenii de rând sunt unii de-a dreptul needucați și needucabili. Sunt probabil oamenii invizibili pentru sistem, dar asta și pentru că ei aleg să fie așa. Ei nu vor să fie în rând cu lumea. Oricât am da vina pe turiști, cele mai multe gunoaie în Carpați sunt lăsate de localnicii indolenți și de acele categorii sezoniere de muncitori forestieri, culegători, păstori/ciobani. Pe dealurile astea frumoase și destul de sălbatice erau gunoaie peste tot aruncate, doze de bere mai ales, iar asta veți găsi pe orice hățaș aparent neumblat din țara asta.

Un altfel de peisaj rural pe unde ar merge perfect schiul de tură! Oare… vom reveni?!?

Din când în când ajungeam la câte o gospodărie și făceam cale întoarsă. În interiorul curții părea teren de golf, nu alta…

Inițial am vrut să alergăm pe lângă gardul țarcului de animale (am tras cu ochiul, dar n-am văzut niciuna din cele șase specii de căprioare), dar am abandonat ideea când lăstărișul s-a îndesit


De fiecare dată când descopăr un loc nou în țara aceasta a noastră retrăiesc revelația a cât de diferit este relieful și cât de diferiți sunt oamenii și cum, dacă le-am avea într-un loc pe toate, ar fi de nepovestit.

Dar e așa un amestec de bune și rele, de dulce și sărat, de spectaculos și de banal, de grotesc și de sublim încât te căpiază comparațiile și dilemele și ofurile și încântările pe care mintea, ca un făcăleț sadic, le întinde și le răsucește ca pe un aluat veșnic frământat, rareori lăsat să dospească.

Poate și de aceea suntem noi ca popor cum suntem, relieful acesta vălurit ne-a imprimat un mental bipolar sus-jos, ba unora le-a îmbrâncit și-un efect de carusel. Cert e că de-am ieși câteodată din mentalitatea zonală și am învăța unii de la alții în loc să ne pizmuim și să ne judecăm diferențele, ne-am mai vindeca din probleme. Suntem încă prea săraci ca să ne cunoaștem unii pe alții, să învățăm unii de la alții.

Suntem pe modul ”fiecare pentru el că sigur eșuăm împreună”.

Închei cu un zâmbet. Nu știu dacă e optimist, dar e sincer, doar trec în alergare printre mesteceni și trăiesc clipa ca să o pot retrăi de câte ori o mai fi nevoie.

4 Comentarii

  • E asa de frumos ca pare ireal.
    Pacat ca Bucegii sunt asa de manelizati la poale, dar muntele va fi acolo si dupa ce va trece criza asta continua de neorganizare specifica noua romanilor. N-am fost niciodata in Harghita dar este pe lista mea de prioritati, cand voi avea destul curaj sa ma rup de raiul Canadian 🙂
    Multumim pentru poze!

  • Toată dragostea și administrația pentru absolut tot ce faci!🤗😘
    E atât de minunat că buburuza mică vă însoțește în călătorii – de fapt de când era în burtica ta, așa prinde gustul pentru deplasări și sunt convinsă că te moștenește și genetic!

    • Mulțumesc frumos! Aici meritul meu e că am scris după, în ultima vreme îmi e tot mai greu să îmi găsesc timpul necesar, iar plimbările încă au nevoie de idei și sprijin exterioare.
      Genetic, Miruna are foarte multe atuuri de la ambii părinți, doar ne-am cunoscut pe munte, amândoi alergăm, însă auto-răsfățul și personalitatea îi aparțin și nu ne e prea ușor. Într-un fel o admir că nu se cramponează de „nu-uri” și spune ce-și dorește, sper să rămână la fel și când va crește. Eu încă nu știu să spun „nu” 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.