Deschide Poarta și Intră-n Peisaj II. La pas prin Fundata, Moieciu de Sus, Fundățica

24-25 octombrie 2015, Fundata, Moieciu de Sus
Organizatori: Centrul de Ecologie Montană (CEM)
Album foto: google photos – 23-25 Octombrie, Fundata sau facebook – Intră-n peisaj

N-am mai fost niciodată la Fundata, dar savuram de ceva vreme fotografiile lui Mihai Benea postate pe pagina Fb/PeisajeAgroPastorale, peisaje la care n-ai cum să nu rezonezi… Deși am fost un grup numeros, iar programul celor două zile a cuprins activități care mai de care, periplul printre casele celor trei sate tot drumeție s-a numit și am revenit la Brașov cu sentimentul relaxant ca după o tură pe munte. De suflet mi s-a lipit Fundățica…

Din drag de oameni

Fundata este o comună veche, pe la 1700 apărea pe hărțile Transilvaniei, cu indicii de atestare prin anii 1300, dar locuită cu mult înainte. Dacă în prezent este situată la granița dintre județele Brașov și Argeș, în trecut a fost pe granița dintre Țara Românească și Imperiul Austro-Ungar, în vara lui 1916 satul fiind cuprins de luptele Primului Război Mondial. În prezent există un Festival de Reconstituire Istorică, iar fosta vamă ar fi dispensarul comunal (asta e de verificat). Ultimul recensământ îi atribuie aproximativ 860 de locuitori, îngrijorarea fiind, ca peste tot, numărul mic de copii, de tineri.

Din comună fac parte satele Fundata, Fundățica, Șirnea, iar vecinii sunt… Bucegii și Leaota la est și Piatra Craiului la vest. M-a mirat puțin să aflu că ambele biserici din Fundata, aflate una lângă alta, poartă același hram „Adormirea Maicii Domnului”. Cea veche, din lemn, datează de la 1830 și este declarată monument istoric, iar cea nouă din 1943.

Relieful comunei este foarte vălurit, dar altitudinea de 1360m o clasează ca situată la cea mai mare altitudine din țară. Prin aerul foarte curat, poluarea redusă și felul pășunilor, își explică localnicii calitatea laptelui și a brânzeturilor. Credeți-mă pe cuvânt, un platou cu două-trei feluri de brânză și o pâine gustoasă formează o masă completă și îndestulătoare. Cașul afumat mi-a plăcut cel mai mult.

Din drag de satul românesc

Ca mulți dintre oamenii crescuți la țară, am curiozitatea de a vedea și cum sunt satele din alte zone, ce munci specifice și ce unelte le definesc gospodăria, ce e comun și ce e diferit, iar această „cotrobăire” îmi dă deseori sentimentul că satul românesc e un tezaur ce-și așteaptă copiii să-l mai vadă o dată viu înainte de a se transforma…

În România există o așa variație a satului în funcție de relief și de apartenența la provincia istorică, încât e o mare greșeală să crezi că dacă ai văzut casa bunicilor le-ai văzut pe toate. E cu atât mai interesant să descoperi că, deși oamenii nu călătoreau cu sute de ani în urmă așa cum se călătorește acum (și nici internet și telefon nu aveau), anumite obiceiuri, obiecte, practici se regăsesc acolo unde nu te aștepți, cu denumiri diferite sau doar puțin schimbate.

Îmi explic asta prin faptul că pe vremuri totul se făcea manual, iar bâlciurile și târgurile trebuie să fi fost adevărate expoziții meșteșugărești. Știu, de pildă, că pentru Oltenia de vest Nedeia de Polovragi (noi la Gorj o pronunțăm nedeie) era o sărbătoare câmpenească și totodată un bâlci renumit la care era musai să mergi măcar o dată în viață. Și se mergea cu carul tras de boi preț de două-trei zile, cu cotărița cu mâncare, cu fân pentru boi și cu pături să se doarmă ori să se stea pe iarbă la prânz. Oamenii purtau costume populare, la Nedeie se făceau hore cât poiana de mari în jurul a câte unui taraf de lăutari (nu aveau stații de amplificare, hora se ținea cât se auzea muzica în jurul viorii), dar cel mai important era că se făceau cumpărături și schimburi culturale între cei veniți de prin toate părțile țării.

Astfel, pieptenul de os purtat de femei în coc pe sub basma, era cumpărat poate de la același meșter care îl vindea și în Oltenia și în Moldova. Și ca un exemplu recent, putineiul folosit pentru producerea untului are aproximativ aceeași formă și denumire pentru tot, iar principiul de funcționare întocmai. Și am amintit de putinei pentru că l-am văzut expus într-una din casele vizitate și m-a apucat nostalgia… Nici nu bănuiți cât de bun poate fi acel unt într-o dimineață de iarnă la o cană de lapte cald…

Și dacă lucrurile îmi par firești în zonele ușor accesibile, satul de munte mă duce inevitabil cu gândul la izolare. Și în zilele noastre drumurile sunt de pământ, sunt cătune ca cele de pe Valea Cernei unde nici drum nu este, sunt încă multe case la care curentul electric nu a ajuns (asta e valabil și în zone de deal, nu doar sub munte) și cu toate acestea poți avea surprize, izolarea nefiind un impediment ca oamenii să fie deconectați de restul lumii. Și ca în mai toate cazurile, am descoperit că dimpotrivă, oamenii aceștia prin traiul greu, dar independent, sunt mai realiști ca mulți dintre noi. Ei nu se așteaptă ca altcineva să le rezolve problemele ce oricum sunt prea puțin auzite dincolo de comunitatea restrânsă și au avut și norocul de a nu fi colectivizați (în cele mai multe cazuri). Desigur, în zilele noastre tinerii pleacă în căutarea unei altfel de vieți și nu-i de condamnat acest lucru.

Cred că vă dați seama că în acest context, a vedea pe dinăuntru sau doar pe dinafară case țărănești din Fundata mi s-a părut o adevărată mană cerească. Până și la vederea unei furci, a unei greble sau a unei scări mi-au fugit ochii la înnădirile și prelucrarea lemnului, la grinzile de sub streașină de care țăranul român mai mereu atârnă ceva, o țesală pentru vite, un mănunchi de busuioc sau plante medicinale, la modul cum sunt împletite coșurile etc.

Și dacă Moieciu de Sus e destul de turistic în zilele noastre, ba pe alocuri chiar ai impresia că pensiunile-blocuri au explodat ca floricelele dintr-o mână de boabe de porumb pe marginea asfaltului, în Fundata lucrurile stau un pic altfel, mult mai aerisit și mai cu gust, iar în Fundățica, satul care mi-a plăcut cel mai mult, ai deja impresia ca te-ai întors în timp (asta dacă ignori câte-o antenă Digi sau o mașină).

Din drag pentru lemn și piatră

Țăranul român și-a ridicat casa cum a putut și din ce-a avut. La câmpie chirpici sau cărămidă, la deal cărămidă, lemn, pământ, la munte piatră și lemn. Nu existau arhitecți sau echipe de constructori, dar exista înțelepciune și existau meșteri. Casa se ridica cu ajutorul familiei și vecinilor, dar sub oblăduirea unui meșter zidar sau a unui meșter tâmplar. Spun înțelepciune pentru că o casă nu se ridica unde pica banul aruncat din degete, ci acolo unde locul întrunea toate condițiile pentru vară și iarnă (ferit de vânt și de viituri, însorit, cu acces la apă și la uliță etc.). Felul cum se ridicau aceste case, dincolo de munca în sine, însuma ani de „cum e mai bine”, de învățat din greșeli.

De câte ori mă uit la o casă bătrânească îmi dau seama că totul e gândit minuțios, n-o avea ea pereții drepți sau încăperi nenumărate, dar tot ce e făcut e cumpătat, util și estetic totodată. Nimic nu e în plus, prispa avea nenumărate roluri, simpla grindă la fel, iar faptul că aspectul exterior nu era neglijat sau tras într-o vopsea ca acum (după culorile țipătoare uneori poți jura că s-a luat vopseaua aflată la reducere…) denotă grija omului simplu pentru tot ce-i aparținea: interior și exterior, dar și pentru frumos, pentru artă, la nivel primar, instinctiv, departe de industria kitch.

Ajuns în Fundata, e imposibil să nu observi că foarte multe case și odăi (căsuțele de lemn pentru fân și vite) sunt acoperite cu lemn. O privire mai de aproape: sunt cel puțin două-trei rânduri de stinghiuțe puse unele peste altele. Șiță. Fii sigur că e o întreagă artă, că fiecare bucată de lemn e „tăiată” manual și că un asemenea acoperiș ține 20-25 de ani în funcție și de cum ai casa poziționată (acoperișul e afectat, de exemplu, sub un molid care ține umezeală).

Dacă în tinerețe Nea Nelu din Moieciu de Sus a trebuit să fure meșteșugul de șițar (învățat prin văzut, tras cu coada ochiului, fără explicații, din două motive: primul era mândria de a fi printre singurii care știu să facă un anumit lucru și al doilea era credința că acela care vrea cu adevărat să învețe și e atras de meserie, va prinde, cu alte cuvinte, moștenirea se lăsa cui merita), la rândul său i-a instruit pe alții și nu se dă înlături de la a transmite mai departe.

E muncă multă să faci șiță, de la a știi ce lemn și când să-l iei din pădure și evident, ore întregi de despicat fâșii ce trebuiesc puse exact în ordinea despicării astfel că la final ele vor recompune butucul din care au făcut parte. Mi s-a părut extraordinară această știință intuitivă de a te folosi de perfecțiunea naturii.

Pereții din lemn ai caselor tradiționale sunt din draniță. Și aceasta se face manual, iar rezultatul nu este doar aspectul estetic, ci și o casă mai călduroasă. Se regăsește și în Bucovina și Maramureș, doar că acolo i se spune șindrilă.

Din drag de România

Un fotograf francez s-a stabilit în Moieciu de Sus. A cumpărat o casă, a deschis un muzeu, vorbește românește. Și nu e singurul.
Pe Laurent Jouault îl găsiți în Moieciu de Sus nr. 148, mai multe informații pe site-ul muzeului său (cu intrarea gratuită, cu lucruri inedite pentru pasionații de fotografie și cu suveniruri): La Cabane aux images (un nume cât se poate de sugestiv).

Mi-am dat seama de ce e greșită expresia „un străin s-a stabilit în România”. Nu-i mai poți numi străini pe cei care „devin români” în timp ce o mulțime de născuți români pleacă din țară, nu când țara noastră are încă multe defecte la capitolele civilizație și infrastructură, nu când te întrebi ce i-o fi atras atât de puternic la noi când pe noi ne atrage mai mult ce e la alții. Ei bine, acești oameni deosebiți care ne învață greaua limbă română și care se implică activ în comunitatea din jurul lor, sunt de-ai noștri și avem foarte multe de învățat de la ei. Pentru că ei văd frumosul, autenticul și potențialul țării noastre, dar mai ales, pentru că în România încă există lucruri pe care evoluția mai înceată a societății le-a prelungit existența, lucruri despre care în multe țări europene se vorbește la trecut.

Din drag pentru mișcare

Fundata mi se pare locul ideal să te plimbi indiferent de cât te țin puterile, de la alergare montană (trasee sunt căci trece bucla de la EcoMarathon și vor fi și noile marcaje cu omuleți) până la drumeție sau bicicletă. E un loc unde să vii dacă ești bătrân și vrei să faci câțiva pași sau dacă ai copii sau dacă ai prieteni „mai de oraș” și cărora un traseu montan li se pare prea mult.

Duminică dimineața, am reușit să ieșim la o mică tură de alergare vreo patru dintre noi, Mihai, Adi, Carmen și eu – am văzut cum aleargă un campion la deal, de Adi e vorba, câștigător de patru ori la Maraton Piatra Craiului 🙂 E chiar frumos să ieși dimineața, eu nefiind o matinală de felul meu, apreciez fiecare trezire, iar dimineața de la Fundata m-a motivat să îmi fac un program cu minim două alergări pe săptămână în care să înving alarma și frigul și să dau bună dimineața orei 7 de undeva din natură (la Brașov acest lucru chiar e posibil).

Și dacă EcoMarathon-ul este de dată recentă, schiul de fond se practică încă din anii 1930, nu întâmplător, aici oamenii folosind schiurile pentru a se deplasa iarna, ca de altfel și prin alte zone rurale de sub munte (în Buzău bătrânii încă le mai folosesc). Mie mi-a fugit imediat gândul la schiul de tură…

Pentru cei care caută și alt gen de distracții, dar tot apropiate de natură, la Pensiunea Fundățica se află amenajat un destul de mare Tree Adventure Park, cu tiroliane (una chiar mare) și tot felul de jocuri prin copaci 😀 Eu nu sunt o mare amatoare de așa ceva, am preferat să stau pe iarba la soare (soare cu dinți totuși) și să mă uit la ceilalți.

Din drag de natură

Dacă Bucegii domină orizontul, aproapele e dominat de culorile pământului. Primăvara – brândușe și flori galbene de Ciuboțica Cucului, vara – fâneață plină de flori de toate culorile, toamna – mestecenii galbeni și fagii arămii, iarna… nu știu cum este iarna, dar chiar am de gând să aflu.

Lacul fără Fund este una din atracțiile zonei cu relief în mare parte carstic (prin Fundata sunt ceva lapiezuri, iar într-o zonă stâncoasă s-a descoperit un coral aflat acum „expus” la Casa CEM din Moieciu de Sus). Lacul este situată într-o dolină circulară, o dolină „ca la carte”, și a rezultat în urma fie a prăbușirii unui tavan de peșteră, fie a măcinării calcarului. Am mai văzut doline în Apuseni (de mari dimensiuni) sau doline mici în Munții Mehedinți. Despre lac am găsit foarte puține informații, că ar avea un diametru de 12m. Până la lac vor cei de la CEM să ajungă un traseu de MTB, iar un panou cu siguranță va stârni curiozitatea.

---

Info. Centrul de Ecologie Montană (CEM), în parteneriat cu Primăria Comunei Fundata, implementează în perioada martie 2015 – aprilie 2016, proiectul “Conservarea peisajului agro-pastoral și a biodiversității în zona Fundata-Moieciu de Sus”, finanțat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în Romania, componenta Dezvoltare Durabilă, cu o finanțare nerambursabilă în valoare de 143,695.30EUR. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org

Dintre invitați, au scris (lista va fi completată):

• Carmen Albișteanu, blogger – Traseu ecoturistic – oamenii, peisajele și atracțiile din Fundata-Moieciu de Sus
• Mihai Dănăilă, RomâniaTuristică.ro, ziarist – Toamnă Pastorală la Fundata și Moieciu de Sus
• Anda, HaiLaBord.ro, blogger – Toamna e fara cusur la „Poarta Carpatilor”: Fundata-Moeciu de Sus
• Oana, eMunte.ro, ziarist – 10 motive pentru care trebuie să-ți faci vacanța aici
• Dragoș Popa, episodul Ecoturism din emisiunea „Un simplu călător” TVS Brașov

p.s. Închei cu promisiunea că voi reveni cu informații din zonă și că nu voi lipsi (ca alergător sau voluntar) de la un alt proiect al Centrului de Ecologie Montană, EcoMarathon – ar fi prima mea participare 🙂