De Paști prin Căpăţânii – Cozia

motto: pe sub mugurii pădurii căutând poteci…

perioada: 23 – 25 aprilie 2011 (de Paşte)
locul de campare: Cozia, Poiana „La Muşeţelul”
ture:

1. Munții Căpăţânii – Muntele Basarab – Sturii Puturoasei (CR + PR /…)
2. Munții Cozia – Cascada Gardului & retur (BG + PR + …)

trupa: pinguinii
primirea luminii: Mănăstirea Turnu

invitaţie la verde (crenguţe delicate de fag)

Pregătiri
Cum un nou Paşte la munte era programat încă de la Revelion şi cum muntele ales a fost Cozia, mă trezesc cu vreo 3-4 zile cu o nouă febră pe tâmplă: ce trasee facem? Pe lista de discuţii a pinguinilor încă nu e nimic propus şi asta mă incită şi mai tare. Febra creşte, dorul de munte ţinut până acum în lesă ba de piciorul buclucaş, ba de treburi administrative, se dezlănţuie şi el şi nu-mi trebuie mult până când trec repede în revistă harta Coziei. Mda, îmi zic, pinguinii cu state veche în ale drumeţiei sigur au fost pe majoritatea marcatelor (până şi eu am cam fost, la cele nemarcate n-am curaj să mă bag încă), aşa că nu ştiu cum îmi cad ochii pe vecinul de peste Olt al Coziei: Munţii Căpăţânii cu al lor bastion dintre est, Muntele Basarab.

Dau repede o anumită căutare şi printre primele rezultate apar Sturii Puturoasei prezentaţi într-un raport de tură bine făcut de către domnul Dinu Boghez pe site-ul romania-natura.ro. Mai caut alte ture posibile, mai găsesc tot felul de surse, dar sunt deja cucerită. Citesc odată cap-coadă tot raportul, privesc schiţa, studiez harta şi dau mail cu o primă propunere, convinsă fiind că nu mulţi dintre noi au păşit la dreapta Oltului.

Iaca, dacă vreţi să vă luminaţi mai bine, descrierea riguroasă a parcurgerii Sturilor Puturoasei cu o singură observaţie: returul este destul de ambiguu şi după parcurgerea lui îmi dau seama şi de ce.

Dacă am început a scrie despre Sturi înseamnă că alte propuneri nu s-au suprapus peste a mea (eu mi-aş fi dorit să fie atât de multe încât să fie greu de ales) iar soarta mi-a fost pecetluită după cum mi-a fost şi voia.

Hărțile

Ziua 1.
I. cu plecare de la Turnu, pe DN7, apoi urmând traseele de aici (CR de la Motelul Lotrișor, apoi PR, dar atenție! marcajele sunt aproape inexistente!)

II. după schița domnului Dinu Boghez

III. a rezultat tura noastră și track-ul GPS realizat de către Em: 2011.04.23 Sturii Puturoasei pe care din păcate nu reuşesc să o încarc în post (a se urmări profilul/histograma turei – Gauss ar fi mândru de aşa un clopot)

Ziua 2.
IV. Cozia – din Poiana „La Mușețelul” până la Cascada Gardului și retur pe creasta sudică a Colților Foarfecii

Ziua 1

În primele minute ale zilei de sâmbătă încă nu dormeam, ba chiar pândeam checul ce se cocea în cuptor. A doua mea prăjitură, traiască netul că e plin tare de reţete, iar checul pufos mi s-a părut nici foarte uşor, dar nici de nefăcut. Am pregătit toate cele, ouă roşii, friptură, prăjitură, legume proaspete (spun asta pentru cei care îţi imaginează că un Paşte făcut la munte cu cortul înseamnă doar pateu pe pâine şi chiar şi aşa, mie tot idilic îmi pare!).

Ca o fire de blogger ce sunt, nu pot pleca fără să las câteva rânduri că oricum mă măcinau tot felul de gânduri: aşa e când faci treabă cu mâinile 😀 Apoi îmi fac rucsacul, dar promit că e ultima oară când îl mai fac aşa în pripă – merită şi dumnealui respect!
Pe la 3 mă duc la somn, pe la 3 jumătate adorm şi pe la 6 când mă trezeşte Andrei sunt într-o stare definibilă: neodihnită.

Plecăm spre Cozia şi aşa năucă cum sunt, mă las prinsă în fiorii nerăbdării. Ne întâlnim cu toată gaşca pe drum – că mulţi mai suntem! – şi la podul camioanelor de pe Valea Oltului facem dreapta ca şi cum am merge spre Mănăstirea Turnu. Dar nu mergem ci mai înaintăm puţin. Tragem pe dreapta, pe iarbă şi deşi n-ar fi mult până sus în poieniţa gazdă, hotărâm să facem mai întâi traseul şi la întoarcere să urcăm împreună cu corturile.

adunaţi şi echipaţi de prima aventură

asta am bănuit-o c-ar fi muchia Puturoasei, da’ nu e…

castrul roman

Traseul Sturilor Puturoasei presupune o incursiune în lumea unor bolovani mari de piatră înşiraţi sporadic pe muchia Puturoasei. Am căutat ce-ar însemna „stur”, dar am găsit ceva legat de ţurţure sau bucată de sare de proastă calitate, aşa că iau termenul ca atare deocamdată.

Ne adunăm aproape toţi şi conform schiţei sursă, avem vreo 1.7 kilometri de astfalt până la intrarea în traseu, adică Motelul Lotrişor. Eh, n-au fost 1.7 ci vreo 4.8 pe care i-am mărşăluit înşiraţi ca boabele pe firul unui imaginar trotuar. (1.7 km sunt de la Motelul Lotrişor până la ieşirea din traseu care nu-i deloc totuna cu podul nostru!). Am gândit atunci „am început prost” şi n-am vrut să continui cu acea lege a lui Murphy (bănuiţi voi care…)

în „excursie” pe Valea Oltului

şi iată-mă-s şi pe mine cu Micuţa la datorie (apropo de asta, Micuţa e „bolnăvioară” 🙁 … )

Am ajuns şi la locul cu pricina, intrăm vreo 20-30m pe drumul forestier înspre Cascada Lotrişor şi dibuim după o mică ezitare începutul traseului. Marcajul, CR, dar cu avertisment: traseul poate conţine urme de marcaj. Poteca însă e foarte bine conturată pe cât e de abruptă, iar picioarele încălzite de marşul pe astfalt au parte de o nouă provocare: urcuşul pieptiş. Sunt şi amenajări făcute, balustrade din lemn, cam şubrede totuşi, dar primul marcaj apare destul de sus, o cruce făcută doar cu vopsea roşie fără să fie dublată de alb, un roşu pe care timpul l-a transformat în maro şi l-a contopit în mare parte cu coaja copacului.

deja pe traseu, prin pădurea de fag şi de pini

abruptă, dar amenajată

mugurii

Peisajul e superb, abia îmi pot lua ochii de la frunzele verde-crud şi diafane de fag, de la formele contorsionate ale pinilor şi mai ales, de la dragii mei mesteceni ce se profilează albi şi supli în diversitatea pădurii. Recunosc peisajele descrise şi ilustrate în fotografii de Dinu Boghez şi e, cred că prima oară, când simt că aşa ar trebui să fie toate traseele montane: sălbatice, puţin marcate, să oblige la harta şi busolă, la documentarea prealabilă şi mai ales, la un sănătos spirit de aventură.

Urcuşul e greu, însă genunchiul meu e bine şi asta îmi dă aripi. Mă simt uşoară ca un fulg, şedinţele de kinetoterapie m-au menţinut în formă, îmi vine să zburd, să am mii de ochi şi să nu ratez vreun colţişor de văzut. Mai citim din descriere, mai identificăm locurile conform ei, ca de pildă Foarfecele Narăţului din zare, mai facem pauze bune de tras sufletul. Ne însoţeşte şi marcajul forestier de creastă BR (bandă roşie).

vreau şi eu o poză!  (by Andrei)

pinguini printre pini şi mesteceni

Foarfecele Narăţului

oaze de lumină

Trupa se mişcă bine, invers proporţional cu văitatul care e doar de încurajare mai mult. Încerc să rămân mai la urmă cu cei care merg mai încet, cei din faţă au prins oricum viteză, semn că se descurcă şi fără mine.

Ajungem la Băncuţa lui Nicu şi de aici lăsam traseul „marcat” CR mai pe dreapta şi noi alegem poteca nemarcată uşor stânga despre care ştim că ne va duce exact printre sturi.

Băncuţa lui Nicu şi piatra pe care e adus omagiu unor oameni ai munţilor

poteca marcată CR (a se observa marcajul de unde nu-i)

De aici nu mai urcăm decât vreo 20 de minute până la primele pietroaie puse ca nişte pietricele pe vârful unui muşuroi. Ne urcăm pe o parte din ele, avem parte de puncte de belvedere generoase asupra Văii Oltului, dar şi a văilor învecinate crestei noastre: a Lotrişorului, a Puturoasei şi a Apei Negre, un afluent al Lotrişorului.

copacul din stâncă (apropo, aşa arată unul din Sturi)

Pinguinii se înşiră pe potecile înguste, dar bine conturate ce şerpuiesc printre Sturi când pe stânga, când pe dreapta sau printre ei căci am avut parte şi de vreo două-trei hornuri. La ce avânt au căpătat oamenii, îi las să se ducă şi rămân mai la urmă, să mă satur de peisaj, să-l savurez mai în linişte. După cum trebuie să recuperez distanţa, îmi dau seama că nu sunt probleme la trecut prin hornuri şi nici cu expunerea nu e o aşa mare problemă decât pe porţiuni foarte mici.

Valea Oltului (murdar, aș completa eu)

o parte din Sturii Puturoasei lăsaţi deja în urmă (by Andrei)

jocul umbrelor pe Valea Lotrişorului şi Foarfecele Narăţului

dintre surprizele de „după colţ”

poteca după ce a trecut armata de pinguini

să vedem ce-mi arată băieţii!

ditamai toboganul!… lung şi adânc (vă asigur că Micuţa l-a „îmblânzit” în poza asta)

Un ultim horn ne coboară într-o şa, locul unde CR reapare, deci e semnul că cele doua marcaje CR şi PR se intersectează. De aici va trebui să continuăm pe PR pentru coborâre. Conform descrierii, ultimul Stur se află undeva la vreo 800 de metri de aici şi câţiva alegem să nu-l ratăm. Plecăm repejor, poteca e din ce în ce mai bine conturată, ceea ce nu înseamnă decât un lucru: locurile sunt umblate destul de mult, iar acel refugiu întrezărit printre copacii încă neînfrunziţi are o poziţie strategică pentru ceva anume.

Em pe ultimul horn

şi coborârea în şa (intersecția a două marcaje scumpe la vedere: CR cu PR)

poteca spre ultimul Stur

şi poza de grupuleț (fără Florin) de pe ultimul Stur (a se observa ostentativa hartă şi cuviosul GPS)

flori de păștiță sau Floarea Paștelui (anemone nemorosa) albă în prim plan, galbenă în blur

Întorşi în şa, regăsim trupa, şi pornim la vale cu ochii după minunea de marcaj. Punctul roşu este mic, de maxim 15 cm în diametru, fără să fie dublat de culoarea albă aşa cum suntem obişnuiţi. Timpul l-a cam şters însă, l-a făcut maro, l-a doborât odată cu copacii sau l-a acoperit cu muşchi sau licheni. Prin urmare, fiecare semn e rar şi trebuie urmărit cu atenţie pentru a obţine orientarea corectă.

nici potecă, nici marcaj…

și niște flori mov care mi-au plăcut mult, dar al căror nume mi-e încă necunoscut…

ochiul… magic al pădurii?

oaza verde de flori albe încă îmbobocite (nici dumnealor nu le-am găsit un nume)

Nu ştiu exact câte ore am făcut la coborâre, dar două lucruri sunt clare: poteca lipsă şi bălaureala. De vreo trei-patru ori s-a greşit „poteca” (potecuţele de animale mult prea dese pentru nevoile noastre), dar de fiecare dată s-a găsit un ochi care să prindă PR de coadă şi să dea de ştire.

Panta însă s-a menţinut mai tot timpul abruptă, poteca lipsea cu desăvârşire, frunzele uscate însă nu şi se aluneca de voie pe ele, iar ca bonus, o droaie de copaci de toate felurile şi mărimile, doborâţi care cum şi-a făcut loc, printre care trebuia să ne strecurăm fiecare după înălţime: pe sub sau peste. Mie şi cred că şi unei părţi din grup a plăcut această parte a turei, sălbatică, de cercetare, de descoperire, iar dacă nu mergeai repede nici lipsa potecii nu deranja aşa tare picioarele. Cert e, că genunchiul meu altfel mofturos la oraş, aici n-a zis nici pâs, iar frumuseţea pădurii proaspete scăldate de soare îmi lua cu gândul de la eventualele griji.

Şi au fost câteva, căci eu propusem tura şi cu toate astea am mers de capul meu, mai pe la urmă. Erau atât de mulţi dornici să găsească marcajul, să deschidă traseul, încât n-am mai avut loc :D. De câte ori striga Cristi „o să muriiim, o să muriiim!” mă mai linişteam: deci lumea încă mai avea chef. Dovadă şi viteza pe care o prindeau la vale (cu tot cu văitat şi miştoul pe tema „entuziasmului”), n-am înţeles de ce, dar cred că singura dorinţă era să se termine mai repede coborârea.

Binee, ideea rămasului în liniştea de pe urmă era dublată şi de faptul că puteam urmări un eventual marcaj trecu neobservat căci mergând încolonat şi atent la cei din faţa ta, ai toate şansele să ratezi. Şi chiar a fost inspirată treaba, descoperind un semn pitit, dar care schimba total direcţia de mers. N-a fost uşor cu întorsul din drum, dar la câtă bălăureală ascund aceste plaiuri şi la cum se termină ele cu pereţi abrupţi pe malul Oltului, marcajul e sfânt, oricât de păcătos se prezintă.

intrările în tunel ale căii ferate „umbrite” de muguri

Curând însă, altitudinea ne-a coborât în valea împădurită a Puturoasei, iar lacul verde de la vărsarea în Olt era semn că s-a cam terminat. Astfel am ieşit de pe traseu drept în DN7 într-un loc despre care nu pot da indicii că nu ştiu ce aş putea da. Ar fi greu de nimerit la dus, iar în combinaţie cu marcajul, ar fi chiar imposibil de parcurs aşa la liber, fără track gps sau fără alte mijloace de ajutor.

ieșirea din traseu, drept în DN7, sugestivă nu?

Muchia Puturoasa – profil cu pini

Aici, ne oprim un pic, ne uităm la pereţii care se ridică drept din şosea şi eu în gândul meu, mă felicit că i-am adus pe oameni pe aici, chiar dacă o parte nu-mi reflectă vreo încântare. O să-şi amintească de tura asta de câte ori vor trece pe Valea Oltului şi vor privi spre partea asta a malului. Şi mai ştiu că timpul va estompa durerile tălpilor. Aşa se întâmplă mai mereu. Cristi e un pic dezamăgit că n-am murit nici de data asta, iar Em’ scoate din rucsac un 0.5 de ţuică neaoşă, lucru care stârneşte oarece reacţii. Ar fi prins bine mai sus, dar Em’ s-a justificat pe drept, aşa cred şi eu, că aştepta un moment mai de cumpănă 😀

Ne înşirăm iar pe DN7, acum avem mai puţin de mărşăluit ca la dus, iar mersul pe pilot automat de la sfârşitul oricărei ture întră şi acum în funţiune. Ne oprim la OMV de unde ne premiem cu suc, cafea şi îngheţată. Apoi, pornim spre maşini din care începem să scoatem afară bagajele de cărat sus în poieniţă. Deloc puţine. Andrei, un mare adept al bocancilor, i-a lăsat acasă şi acum îşi resimte picioarele de la mersul înfrânat în adidaşi (unii de munte totuşi). Nu ştiu dacă ăsta a fost adevăratul motiv pentru care îmi propune să plecăm la ai mei, să le facem o surpriză căci nu ne aşteptau, şi să ne întoarcem duminică seara tot aici la tabăra pinguinească planificată până luni.

Hmm… habar n-am ce să zic, sunt vreo cinci luni bune de când nu mi-am văzut plaiurile natale şi nici pe-ai mei, dar vorba e vorbă şi am zis că venim aici, apoi nici distanţa nu e mică până acasă… Greu de hotărât, pinguinii încep să urce spre poiană cam dezamăgiţi din câte lesne se observă şi îmi şi imaginam cam ce gândesc: după ce că i-am muncit pe traseu, acum mă dau fugită, şi nu singură, ci şi cu Andrei cu tot. După o cântărire în doi, hotărâm să urcăm şi noi spre poieniţă şi să le facem o surpriză de data asta, pinguinilor.

Eh, mamă, ăsta urcuş! Cu tot cu rucsacul în spate, urmând o bandă galbenă ce la un moment dat a dispărut pe-acolo prin tufişuri, nu părea să fie loc de plimbăreală. Noroc că poiana e chiar aproape şi luând-o de-a dreptul peste câmp am nimerit şi tabăra unde corturile deja răsăriseră ca ciupercile. Eu zic că s-au bucurat văzându-ne 😀

Seara, la foc, aşteptam să vină ora de plecat la biserică. Am pornit spre Mănăstirea Turnu, panta aia coborâtă pe întuneric n-a fost deloc prietenoasă cu degetele de la picioare înghesuite în vârfurile bocancilor. Am stat şi noi la slujbă cât să luăm lumină şi să ascultăm pomenirile („dedicaţiile” cum le-a zis Cristi) şi am pornit-o uşurel spre casă… adică corturi. Cu luminile în mână. Am reuşit mare parte să ducem lumina până în poieniţă, dar am avut ceva piedici la trecerea tirurilor sau cu terminarea lumânărilor. Cei mai evlavioşi dintre noi au rămas la toată slujba, alţii au mers direct la culcare (ca mine), iar alţii, din păcate, au luat cunoştinţă cu spitalul de urgenţă din Vâlcea şi cu personalul dornic de muncă în Noaptea de Înviere… (nu vă gândiţi la excese alimentare că nu e ăsta cazul, dar aşa le place problemelor să apară când pleci de-acasă…)

Ziua 2

Ies afară din cort, sau mai bine zis, mă scoate soarele cu forţa şi descopăr o masă pinguinească întinsă pe iarbă verde şi de jur-împrejur, izoprene cu pinguini pe ele. Să fi fost vreo 10 ceasul. Oricum, buimacă bine, îmi fac şi eu loc în peisaj, iar soarele mai arde astfel unul în plus. Nu-mi place deloc căldura asta, parcă e prea mult dintr-o dată şi fiecare adiere de vânt care răzbate în poiana dintre păduri o primesc cu încântare chiar dacă îmi face pielea de găină.

Ne pregătim să ne retragem la marginea pădurii, la umbră şi printre altele aud de propunerea de a pleca pe un traseu scurt şi uşor, mă înscriu şi eu, dar sunt prea buimacă ca să şi realizez. Asta ar fi fost ziua dedicată traseului nemarcat de pe creasta Fruntea Oii, pe care am fi mers îndrumaţi de Andrei, dar era nevoie de o trezire mai de dimineaţă şi de ce nu, de entuziasm. Cum planul a căzut, Andrei oricum nu prea mai putea merge din pricina picioarelor, ziua se profila ca fiind numai bună de petrecut la iarbă verde. Ceea ce mie una, nu-mi suna de bine. Cred că am fost de prea multe ori doar la iarbă verde ca să mai pot face asta acum de bună voie…

Dar v-am zis, semnalasem c-aş vrea să merg în tură şi după ce m-a chemat Alois de două ori, a venit Radu să mă invite a treia oară. A, daaa, mă prind eu, vreau să merg în tură! Prea mult soare, iar pădurea cea verde de fag mă cheamă să evadez pe potecile ei. Rucsacul pentru ture scurte era deja pregătit cu toate cele semn că nu-mi puteam imagina ziua fără măcar o plimbare.

urcăm prin Poiana „La Mușețelul” – e o zi superbă

stâna printre meri încă neînfloriți

la adăpostul salciei, casuța ciobanilor

albi cireși înfloriți, albi mesteceni

Zis şi făcut, pornim, suntem o mână de oameni dornici de un pic de mişcare, iar Cascada Gardului e un loc unde eu una n-am mai fost. Urcăm spre stâna din poiană, apoi cotim stânga pe BG spre punctul „La Troiţă”. Pădurea… o splendoare. O invazie de verde crud, iar pe potecă strat gros de frunze arămii în care ni se afundă picioarele. E parcă şi primăvară şi toamnă în acelaşi timp. Ne întâlnim şi cu Mike care îşi făcea tura de alergare, dar şi cu alţi drumeţi plecaţi mai degrabă în pelerinaj la Mănăstirea Stânişoara.

verde crud la superlativ – pădurea de fac e numai un verde și-un argintiu

insule de flori mov (aceleași neidentificate de mai sus)

admirăm peisajul care s-a schimbat total – Cozia e un munte care îți dă o puternică senzație de ariditate

de-ale primăverii – gușterul caută soarele pe-o piatră

de-ale primăverii – fluturași

de-ale primăverii – salamandra

Pe drum facem tot felul de popasuri, discutăm despre scrierile scrijelite de-a lungul timpului pe fagi, ne cocoţăm în puncte de belvedere, iar când poteca marcată cu PR coteşte stânga, o urmăm spre cascadă. Pe drum sunt două izvoare cu apă bună de băut.

Până la cascadă urcăm vreo 20 de minute, iar răsplata e pe măsură. Facem o pauză de dulciuri şi apă, unii de baiţă, dar mai ales, o pauză de gândire. În dreapta cascadei se face o potecă care urcă spre creasta imediată, iar Radu ar cam vrea să urcăm pe ea. Nici noi nu vrem să ne întoarcem chiar pe acelaşi traseu, aşa că ne surâde ideea. Eu îi spun lui Radu că parcă n-aş vrea să bălăuresc mult cu piciorul meu uşor resimţit la urcuş şi îmi dau seama că a priceput. Îmi e de-ajuns, oricum şi eu vreau să bălăuresc un pic.

Cascada Gardului

Pornim la deal, poteca e destul de clară şi în serpentine, are chiar şi un marcaj discret făcut cu vopsea albă. Din loc în loc sunt pete albe, dar fără o formă precisă de cerc sau cruce. Sus pe muchie, dăm de o potecă care coboară şi una care urcă. Cea care urcă are un marcaj neoficial punct galben, foarte vizibil. Cea care coboară, nu pare să fie marcată, dar ea e cea care ne trebuie nouă.

Începem a coborî şi după 5 minute, ştim că nu e nici o potecă clară ci doar zeci de potecuţe de capre. Mergem chiar pe muchie, peisajul e superb, se vede foarte bine o mare parte din Fruntea Oii şi Mănăstirea Stânişoara. Ne facem loc printre tot felul de tufişuri, mărăcini, rugi, sunt din belşug şi atentează la pielea noastră sau la coafură. Ne oprim în toate punctele de belvedere, prăpastia începe la câţiva paşi de noi şi pe alocuri e destul de aerian locul însă destul de sigur dacă nu te aventurezi.

prin tufișuri pe muchia Colții Foarfecii

privim splendoarea muchiei Fruntea Oii

din neamul orhideelor

nu știu din ce neam e, dar știu ce hram poartă – spre vară/toamnă florile se transformă în scai mici devoratori de șosete

Mănăstirea Stănișoara

popas însorit

Ne facem loc printre pietre ocolindu-le mai mult prin dreapta şi chiar dacă panta e abruptă nu întâmpinăm deloc probleme. Astfel că timpul de bălăureală trece repede şi ne trezim într-o potecă foarte clară, nemarcată şi care ne duce chiar la ramificaţia pe PR către cascadă. De aici, înapoi spre poiana noastră, şi deşi am mai trecut o dată pe aici, tot ne desfătăm cu frumuseţea pădurii.

Ajungem iarăşi în poiană, ne oprim la izvorul amenajat de lângă stână pentru a lua apă, apoi coborâm spre tabăra de corturi. Alerg câţiva paşi ca să-mi testez genuchiul şi sunt încântată de cum mă simt: întreagă.

tabăra pinguinească

Mare parte a pinguinilor sunt lângă vatra de foc, nu ştiu cum anume au petrecut, dar îi găsesc pe toţi îmbujoraţi… de la soare. Nici eu nu stau mai bine, mâinile îmi cam ard deja. Mâinile şi… nasul 🙁 Primesc un tatuaj numa’ bun de aplicat, e cu un pinguin portocaliu şi astfel, îmi ştampilez şi eu umărul. Aflu despre locurile de aplicare ale celorlaţi şi nu vă spun nimic despre asta, dar credeţi-mă, au imaginaţie 😉

Seara o petrecem iarăşi la foc, eu lipsesc în mare parte căci am tras un pui de somn. Cum se lăsase răcoare, am intrat să mă îmbrac şi în cort toate lucrurile emiteau căldură. N-am rezistat, m-am cuibărit între ele şi am dormit regeşte vreo două ore pe puţin.

Plecarea
Luni pe la 10 când acelaşi soare mă dă afară din cort, adunarea pinguinească era tot acolo unde fusese şi cu o zi în urmă. Trăiesc senzaţia unui deja-vu şi singurul gând care îmi vine în minte e: vreau la umbră!

Am observat că întotdeauna scriu mult despre prima zi şi foarte puţin despre ultima. Nici de data asta nu voi face excepţie. Nu s-a mai întâmplat nimic notabil, am strâns corturile, gunoiul și cu gândul că asta a fost tot am pornit-o la vale…

de la firul ierbii

Înainte să postez imaginea de încheiere, am să scriu şi câteva concluzii:

– nu pot să merg la munte și să… stau, e ca și cum aș privi o cofetărie descuiată fără să mă ating de vreo prăjitură – cred că oriunde aș merge altundeva n-ar fi o problemă să stau relaxată la iarbă verde – de fapt îmi place și la munte, dar cât mai sus sau cât mai în inima muntelui

– e cam greu să „ghidezi” prietenii într-o tură, din foarte multe motive pe care n-o să le enumăr aici – chiar mă întrebam la un moment dat dacă n-ar trebui să fiu eu cea care merge prima în căutarea marcajului, dar având în vedere că pinguinii mergeau deja pe munte când eu abia îl vedeam în poze, m-am gândit că știu ei ce fac 🙂

– uneori sunt prea sensibilă la remarcile acide şi deşi dau replică înapoi, lucrul ăsta nu mă caracterizează aşa că îmi cer scuze dacă am atins pe careva cu vreo vorbă (ştiu şi eu ce se spune despre oltence, dar cred că dincolo de Jiu nu se prea mai aplică…)

– am descoperit că din când în când simt foarte acut nevoia unor ture mai singuratice

– îmi plac traseele puţin marcate sau nemarcate deloc, se simte imediat sălbăticia locului şi adrenalina explorării (plus că mă obligă la documentare lucru de-altfel necesar întotdeauna, dovadă că traseele noastre de sâmbătă deşi marcate au fost aproape sălbatice)

– cred că următorul Paşti îl voi petrece alături de părinţi şi fraţi, pentru ei e una dintre acele zile din an când îmi simt cel mai mult lipsa

– genunchiul meu e bine acum, mă felicit că am avut răbdare să mă refac „ca la carte” şi voi continua exerciţiile de kinetoterapie

– perioada de trei luni fără munte m-a făcut să realizez încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de mult îmi lipseşte muntele… am lăcrimat de câteva ori pe traseu copleşită de atingerea vreunei stânci, de parfumul unei flori mov, de mirosul pădurii, al lemnului, de liniștea aceea plină de ciripituri de păsări şi mai ales de mulţumirea că pot avea parte din nou de toate acestea…

Era să uit, albumul foto De Paște pe valea Oltului cu întreaga colecție de fotografii.