Cum a fost la Semimaraton Hercules 2012

celor care au alergat şi despre care nu veţi ştii niciodată nimic

26 mai 2012, Munţii Cernei

[ O postare fără fotografii, care există însă, dar vor veni mai târziu, parte că le am şi nu voi a le da, parte că aştept să le culeg de la voluntari cărora le mulţumesc anticipat din plin ]

update – au apărut şi pozele! MULŢUMIRI fotografilor!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Link-uri şi poze

Invitaţie la răsfoire prin albumul foto: 26 Mai 2012 – Semimaraton Hercules

şi prin jurnale de maratonişti

de la Mike citire: Semimaraton Hercules 2012

de la Radu citire: Hercules Marathon, editia din 2012

sau

mai multe despre concurs – Hercules Maraton

 

În lipsa unui titlu mai inspirat să ne aşternem la poveşti.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cuvânt înainte

Una dintre dorinţele acestui an era să merg la un maraton, dar nu oricum, ci cu un pic de antrenament, chestiune nouă pentru subsemnata care până acum a servit două concursuri 7500 sărind peste partea cu munca. Cum n-am reuşit să mă pregătesc pentru cei 45 de kilometri ai maratonului (cinste celor care au făcut-o şi au terminat cursa!), am ales cei 21 de kilometri ai semimaratonului, împăcată fiind că deocamdată asta-i cursa ce mi se potriveşte.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Ce mi-am propus?

Analizând timpii de anul trecut de la fete mi-am dat seama că a termina traseul în 3 ore e un obiectiv pertinent, asta însemnând automat şi o clasare în prima jumătate. Apoi venea singurul gând nebunatic de a fi în primele 10 fete, lucru confirmat şi de Mike care aşa mă vedea, dar care mi s-a părut total nerealist sinceră să fiu.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Câteva cuvinte despre concurs

Concursul este organizat excelent de Clubul Alternative TM din Timişoara şi este unul de referinţă dintre cele de pe meleagurile noastre carpatine. Detalii pe pagina de Semimaraton de unde împrumut şi descrierea:

„Semi-maratonul se desfasoara in muntii Cernei prin zonele pitoresti ale catunelor Inelet, Cracul Mare, Prisacina si Dobraia, cu panorame deosebite asupra vaii Cernei, a abrupturilor calcaroase ale muntilor Mehedinti si a impresionantei despicaturi a Cheilor Prisacinei.

Este un traseu montan pe poteci turistice, ciobanesti, drumuri forestiere si drumuri de caruta de-ale localnicilor. Traseul este alergabil in proportie de 90%, exista o singura portiune de 2.5km urcare mai pieptisa pe poteca prin padure. Startul si sosirea sunt in valea Cernei, traseul realizeaza practic ocolul bazinului hidrografic al vaii Prisacinei.”

Pentru concurenţi se mai adaugă şi:

„Traseul are o lungime de 21km si 1020m diferenta de nivel, timp limita de parcurgere 5h si este marcat cu marcaj turistic punct galben.”

După cum vedeţi (citind fireşte) traseul e foarte fain, Munţii Cernei sunt foarte faini, iar reîntoarcerea acolo e musai cu prima ocazie.

Şi ca să nu las mulţumirile pentru final, felicitări şi mulţumiri organizatorilor şi voluntarilor pentru tot ce au făcut, au fost minunaţi!

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Până la start suntem nişte oameni

Prognoza de cod galbeno-portocaliu nu i-a speriat pe această categorie îndrăzneaţă a iubitorilor de alergare montană, iar la 12 noaptea când am ajuns eu cu Mike şi Radu la Motel Dumbrava, şoseaua era plină de maşini, iar poieniţa plină de corturi. Ploua mocăneşte.

Am instalat cortul în viteză ca să nu-l ud prea tare şi mi-a plăcut la nebunie sentimentul ăla de grabă amestecată cu bucuria de a-ţi ridica un adăpost. Dacă vă întrebaţi ce face un om în seara de dinainte de concurs, apoi nu e mare lucru de spus. Mai întâi mi-am găsit un loc drept de pus izoprenul, fiind singură în cort am încercat o grămadă de variante şi am dormit pe una din diagonale. Apoi mi-am pregătit hainele pentru a doua zi, în ordinea îmbrăcatului lor şi a importanţei. Am mai citit o dată foile printate cu informaţiile despre traseu, am mâncat puţin că-mi era foame deşi mă temeam că poate o să am indigestie şi-o să dorm prost. M-am întins în sacul de dormit şi pentru doar câteva minute am mai putut asculta vuietul Cernei şi-al pârâiaşelor umflate de ploaia ultimelor zile. Aş fi putut avea emoţii, dar se consumaseră şi nu mai rămăsese decât un calm profund ce s-a preschimbat numaidecât în somn.

Dimineaţa m-am trezit în foiala generală ce cuprinsese corturile din jur. Am deschis cu emoţie tenta cortului să văd vremea: ceaţă, mohorâre, umezeală. Mi-am luat kitul de concurs şi simţeam nerăbdarea ce creştea cu fiecare minut. Aveam indicii clare că nu va fi cea mai grozavă zi pentru mine, dormisem bine, dar nu destul, îmi lipsea ceva, dar neavând habar ce, nu puteam nici să mă vait.

dimineaţa, prin deschizătura cortului: Mike (campare în poieniţa de lângă Motel Dumbrava)

zâmbete la început de cursă – vor rămâne şi pe parcursul ei 🙂

Vremea era pusă pe ploaie şi cu destule îndoieli, l-am lăsat pe Domnul G la cort. Aveam să regret fireşte; nu aşa se întâmplă mereu?! Cursele astea pun punctul pe i în tocmeala cu noi înşine.

M-am întâlnit cu tot felul de oameni, unii cunoscuţi, dar parcă mi se tăiase limba, nu-mi veneau prea multe cuvinte. Mă concentram la cursă? Aşa aveam senzaţia, dar nu mi se părea că am la ce mă concentra – nu sunt omul care să aibă mantre ajutătoare sau trucuri automotivaţionale care să mai şi funcţioneze.

Mergeam cu Mike spre punctul de start, de fapt alergam uşor, de încălzire, şi nu mă gândeam la nimic. Mă mira faptul că n-aveam nici un gând. Ceilalţi concurenţi nu-mi inspirau nici un sentiment de competiţie, nu trăiam nimic măreţ sau intens. Ne-am aşezat pe undeva prin pluton, o ascultam pe Mike sfătuindu-mă de una, de alta, o aprobam şi îmi spuneam că aşa o să fac, iar în gânduri se propaga ecoul: „aşa să faci, aşa să faa…ci, aşa…”

Atenţia mi-a fost distrasă de o pasăre mare ce tot descria cercuri pe fundalul de ceaţă şi pini negri de Banat al înălţimilor. Se ducea aşa de lin şi fără nici o grabă în ceruri! Zbura parcă cu dorul meu nesătul de munte şi mă simţeam chemată ca într-o vrajă spre creste. Nu ştiu când s-a numărat, când s-a dat exact startul, dar plutonul se mişca ca o singură fiinţă, iar eu eram parte din ea. Nu eram nicidecum una cu pasărea ce încă se rotea tot mai sus de parcă ceaţa se ridica spre a-i face loc.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

După start devenim semizei

Alergarea pe asfalt lungă de aproximativ 6 km m-a cam demoralizat. I-am alergat nu zic, dar de nu era învolburata Cernă în stânga şi aerul răcoros şi umed cu miros de pământ răscolit de ploaie, nu ştiu de-i mai alergam. Mi-a fost mai clar ca niciodată dacă mai era nevoie, că la mine treaba asta cu alergatul are legătură doar cu muntele şi nicidecum cu sportul. Bilă neagră căci nu-mi ies la calcule antrenamentele făcute doar la munte şi doar în week-end-uri…

Încă nu ploua. Lumea alerga destul de avântat, eu mă rugam cu ochii să văd punctul unde se părăseşte şoseaua traversând Cerna. Mi-am spus în gând că dacă nu abandonez aici pe asfalt, mai încolo n-are de ce să mai fie cazul. La punctul de control şi totodată binecuvântatul făcut stânga, un grup de copii de-ai locului ne încurajau îmbrăcaţi în port popular. M-au mişcat zâmbetele lor şi bucuria că-şi îndeplinesc misiunea. Lucru mare!

trecând puntea şi scăpând de chinul asfaltului (photo by Calin Petru)

Urcarea spre Ineleţ a început bine cu un băiat vomitând pe dreapta potecii. N-am simţit scârbă din impulsul firesc al vederii ăstui lucru, ci o uşoară milă şi înţelegere. Mi-am dorit să-şi revină şi să continue, de fapt, mi-am dorit ca toţi cei care care au început concursul să-l termine. E un soi de empatie total neegoistă pe care doar la concursuri o poţi experimenta.

Pe Mike o pierdusem demult, se detaşase la alergarea pe asfalt. Urcam în schimb în ritmul meu, fără să-mi pese decât ca respiraţia să nu mă gâtuie. M-am intercalat într-un grup de băieţi cu care aveam să continui cursa până spre final. Peisajul nu-mi oferea decât pădure deocamdată şi ape ce curgeau peste potecă, numai bune de clătit mâinile şi faţa. Eu urcam bine, muşchii gambelor se strângeau în propria lor încordare şi n-avea cum să fie ăsta un semn prea bun.

Unii băieţi suflau tare greu şi ritmul meu urma deseori cântecul acesta straniu al respiraţiilor umane. Era un marş al tăcerilor, în care oamenii nu aveau chipuri sau nume, ci doar suflete. Am înţeles ce-ar putea însemna a mia parte din „unirea în cuget şi-n simţiri” a soldaţilor de pe front poate… Câştigul enorm al unui astfel de concurs e cel al observaţiei umane.

Pădurea s-a mai rărit, încă nu ploua, ciuda că aparatul foto nu era cu mine creştea. Am găsit un frag copt. L-am cules evident, l-am mâncat şi gustul ăla pur mi-a umplut de bucurie parcă toate simţurile.

La Ineleţ peisajele se deschid şi chiar dacă ceaţa umbrea zările, ce mi se dădea vederii mele era ca un miraj: versanţi plini de flori galbene, case pierdute ici-colo printre cireşi şi nuci, abrupturi stâncoase şi poieni pline de flori suspendate deasupra lor. Păsări cântau, drumuri şi potecuţe se deschideau din poteca marcată pentru a se sfârşi într-o mică gospodărie pe care abia o puteai ghici dintre pomii fructiferi şi poate, câte-un gard. Ceaţa urca din văi, norii se prăvăleau de-atâta gri şi nu mai ploua!

La punctul de control primim încurajări şi bunătăţuri (apă, izotonic, felii delicioase de lămâie şi portocală), eu una deja ştiam că Hercules e organizat impecabil şi într-adevăr, nu pot spune că mi-a lipsit ceva.  Pofta, poate. Până şi la vreme au avut o pilă de n-a plouat.

Pornesc la vale spre Valea Prisăcinei şi ceva mă gâdilă pe gamba stângă. Mai alerg doi paşi şi iar mă gâdilă. O insectă, gândesc, una care se plimbă de jos în sus în viteză, mă uit, nu-i nimic acolo, iar gâdiliciul se repetă, dar se termină cu un pumnal înfipt în muşchiul pe care îl priveam neputincioasă. Era o crampă venită neobişnuit căci de obicei mă surprinde cu un junghi puternic la care abia apuc să spun Aaaahhh! Acum a fost parşivă. Mereu apare ceva nou, o durere cu chip nouă, la fiecare alergare.

Încerc să continui alergarea, dar neam! Amărăciunea îmi cuprinde toate gândurile şi mă pierd cu ochii în zările alea superbe. În dreapta mea, în poieniţă, orhidei albe cât cuprinde.  Şi unde mi-e mie aparatul! mă dojenesc cu asprime. Amărăciunea se dublează. Lumea trece pe lângă mine, visele mele trec pe lângă mine, nu mi-e demult gândul la concurs ci la socotelile cu mine însumi. Trag aerul în piept, câmpurile de flori în ochi şi mă simt ruşinată de câtă frumuseţe simt că intră în mine. Nu-mi pasă de aparat, ştiu că nu voi uita niciodată imaginile acelea şi dacă cineva îşi imaginează că se aleargă cu capul în pământ şi nu se vede nimic, pot să le spun că şi ce se vede e atât de intens cum poate nu vor vedea ei vreodată.

Deodată încep să alerg şi alerg, e la vale, mâinile mi se întind singure ca un mic aeroplan pentru a menţine echilibrul. Hei, îmi strig în fiinţă, eşti ca pasărea aia zburând! Şi alerg cu o fericire nebună, mă simt aşa de uşoară şi crampa a dispărut şi ape încep să apară traversând poteca, trec prin ele de-a dreptul, prin nămoale, sar peste rădăcini şi pietre, alerg şi la deal şi la vale, alerg fără oprire, trec pe lângă oameni care şi ei aleargă şi plăcerea e totuna cu mine. Ştiam că n-o să ţină la nesfârşit, dar vai! câtă clipă de glorie puteam savura cu mine însumi! 

A fost o alergare frumoasă presărată cu numeroase treceri prin apă şi nămoale până la glezne sau chiar mai sus, pădurea era superbă în alternanţa cu ieşirea în poieniţe pline de farmec unde poteca devenea scursă şi lină. Valea Prisăcinei e spectaculoasă şi darnică în privelişti, iar ceaţa ridică o cortină misterioasă deasupra ei. De multe ori alerg cu capul înclinat spre stânga şi sorb imagini cu o sete de nepotolit. Îmi întrec nişte concurente şi am o strângere de inimă, o fac doar ca să-mi păstrez ritmul şi-atât. Aş vrea să le spun că eu nu mai concurez de mult, dar cine să mă creadă??!

şi-am alergat cu zâmbetul pe buze… (photo by FamDumitrescu)

Când simt gâdiliciul ştiu deja: s-au întors crampele. Sunt la ambele gambe, doar acolo, restul trupului e ca nou. Asta mă miră şi mă întristează însă-mi trece repede. Am alergat deja, am alergat frumos, m-am bucurat, clipa mea de glorie a fost chiar lungă şi savurată ca de un copil nebun ce-şi imaginează că lumea e a lui. Culmea e că a coincis cu porţiunea cea mai darnică în nămol şi apă şi care copil nu s-ar bucura să dea valma prin noroiul cel mai spumă şi prin apa năvalnică fără a fi tras de urechi de părinte??!

Era deja Dobraia şi locuri familiare mie din tura de Paşti de-acum doi ani. Crampele se stabilizează şi nu mai vor să plece. Mă târâsc şontâc-şontâc într-o alergare de om plin de resurse, dar care are doar un mic impediment: e un pic olog. Toate acestea pentru că punctul de alimentare şi control e aproape, iar voluntarii te încurajează şi vrei să-i răsplăteşti cumva.

Între timp îmi dau seama că legasem o nevorbită prietenie cu unii băieţi din jurul meu (le spun băieţi deşi erau mai mult bărbaţi, mulţi dintre ei ce mi-ar fi putut fi taţi), mai mult cu picioarele lor căci nu ajungeam să le privesc şi chipurile şi oarecum, toată chestia asta mi se părea şi stranie şi amuzantă în acelaşi timp. De multe ori îi depăşeam pentru a nu cădea în capcana de-a le urmări instinctual paşii căci nicidecum nu-mi puteam măsura pasul cu al lor (oricum apa era uneori atât de mare încât nici picioarele acelea lungi nu găseau pietre cât să o treacă pe uscat), iar apoi, trasă pe dreapta de crampe mă lăsam depăşită din nou şi de cele mai multe ori dumnealor mă încurajau sfătuindu-mă cum să procedez, „fă paşii mai mici şi constanţi” sau alintându-mă: domnişoara crampă 😀

După Dobraia mai e doar coborârea: lungă, abruptă, în serpentine scurte. Are loc ultima şedinţă cu mine însumi, mă opresc, îmi masez gambele, inspir adânc, respir după o secundă, mă uimeşte cât de odihnită mă simt, mă umbreşte ideea că e suficient să-ţi lipsească 1% ca să contezi. Aici însă intervine cheia: pentru cine să contezi?! În definitiv, nu am nimic de dovedit nimănui, nici măcar mie. Mi-e ciudă pe mine că uneori vorbesc mult şi lumea îşi închipuie mai multe chestii despre mine de cât sunt în realitate.

Încep să alerg la vale şi am spor. Prima porţiune e cu pietre, împing ochelarii bine pe nas ca să văd doar prin ei şi nu pe sub ei, jonglez cu echilibrul făcându-mi din mâini aripi şi alerg mâncând pământul cum s-ar spune. Când pietrele se termină poteca e plină de nămol. Trec pe lângă un gard şi deşi nu zăresc prea multe din pricina copacilor, presupun că-i un grajd acolo căci mirosul balegii se simte tot mai puternic. Bag seamă că de fapt balega e pe potecă sau mai bine zis a fost, căci plutonul de dinaintea mea a malaxat-o bine cu iureşul picioarelor. Asta nu mă opreşte din alergat, dimpotrivă.

Mă gândesc la maratoniştii – adevăraţii zei ai zilei – că vor avea parte din Prisăcina şi până la sosire de nămolul lăsat de noi, nici noi puţini. Coborârea devine interesantă ca viteză când poteca se face ceva mai lină, chiar prind din urmă o fată şi oarecum îmi pare rău. Va crede că vreau s-o prind şi va trage tare şi ştiu cum e să fii la final de cursă şi tragi tare de frică că te ia cel din spate: naşpa.  Ceea ce ea nu ştie e că eu vreau să termin sub trei ore, atâta tot.

Cobor, totul e minunat, ajung la podişcă, ultima şi trebuie să mă opresc căci e din lemne ude şi n-aş vrea să alunec tocmai acum. Crampele se întorc însă vertiginos şi abia păşesc ca roboţelul încât mi se face teamă c-aş putea să alunec în râu. La capătul podeţului e o ţeavă de metal şi mă ţin de ea ca să fiu sigură de echilibru. Nici măcar nu mă mai înfurie chestia asta cu crampele, mai întâi ar trebui să mă deblochez.

O fac şi mă târăsc spre capătul verde al potecii. Acolo e probabil finish-ul, habar n-am… Mă deplasez greoi, numai eu ştiu cum, picioarele mă lasă încet-încet să-mi revin şi da, acolo sus e ultima sută de metri – vreo 20 în fapt. Mă opresc, privesc unde e linia de finish, fixez direcţia şi dau ultimul sprint. Nu ştiu cât a părut sprint, dar la cum am tras de picioarele alea ce nu mai păreau că-s ale mele deşi erau încă legate de corpul deloc epuizat, eu ştiu c-a fost sprint.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Şoseşte numărul 563! 

Ieeeei! Am trecut linia de sosire, sunt anunţată cu timpul 2 ore 45 min, pe locul 10. Ieeei încă o dată! Îmi place ce aud. Mike mă aşteaptă, mă ia în braţe, ne bucurăm împreună. Ea a ajuns pe 4, sunt mândră de ea, a avut de tras cu genunchii în ultima vreme şi dacă nici eu nu ştiu ce înseamnă asta…

la câţiva paşi de finish – bucuria sprintează! (photo by Ioana Simen – http://ciclism.ro)

şi mâinile se ridică de nebune în aer (photo by Ioana Simen – http://ciclism.ro)

trec linia de sosire, e timpul să mă opresc (photo by Miron Suteu)

preţioasa medalie de finisher (photo by Ioana Moldovan)

Mi se pune medalia de finisher, ridic diploma şi now, what?! Mai stăm o vreme, apoi plecăm să ne spălăm, să schimbăm măcar şosetele. Nici măcar nu-s aşa plină de nămol pe cât m-am avântat în el. Mă simţeam atât de bine, parcă n-aş fi alergat/mers 21 de kilometri. Nu-mi părea rău pentru crampe, mai trebuie antrenament, în rest am făcut tot ce se putea şi ştiind asta eram mai mult decât mulţumită. Unde mai pui că ieşisem şi-a zecea fără să mă fi crezut în stare de asta.

După ce ne-am chinuit să bem în două o bere Ciuc cu lămâie, luată special pentru ca noi fetele să marcăm finalul cursei, am pornit la drum în aşteptarea prietenilor noştri. Şi cum la sosire era destulă lume care să-i aplaude, am urcat în prima poieniţă de pe traseu şi pe-acolo ne-am tot făcut veacul preţ de câteva ore încurajându-i pe ultima sută de metri pe cei care terminau semimaratonul sau maratonul.

micro-tabăra de recuperare

cât de greu poate fi să bei un Ciuc??!

A fost interesantă şi experienţa de susţinător mai ales că în răstimpuri am putut să mă bucur de priveliştea superbă şi astfel să-mi iau şi doza calmă de munte, nu doar cea fulger. Spre seară am lăsat în urmă Valea Cernei şi ne-am îndreptat spre un altfel de popas: casa părintească din Tehomir unde ne-am petrecut cu poveşti, mâncare şi bautură (tata a umblat la damigeana cu ananas – astă vorbă e numa’ pentru cunoscători!) până la ceasurile nopţii când, în sfârşit, după aşa o zi completă, am mers la somn. A doua zi am continuat maratonul de vizite cu oprire la Slatina la părinţii lui Radu şi astfel, am ajuns la Bucureşti cu o încărcare şi mulţumirea sufletească neaşteptat de mare.

ciupercile au luat-o razna de atâtea ploi

garofiţele umplu poieniţele

pe-un picior de plai, pe-o gură de rai

cică să stau la poză – era mai uşor din poziţia în alergare (reclamă la tricoul maratonului Hercules ediţia 2012)

calul cu margaretă

plec în explorare şi descopăr gospodării ascunse pe versanţi printre cireşi

în aste locuri florile sunt câtă frunză şi iarbă

mmm… nu mă pot abţine

apare Radu

şi-alerg după el la vale fără să pot ţine ritmul ce-l are după 44.5 km

înapoi în poieniţă în aşteptarea prietenilor

caii ăştia sunt aduşi pentru poză – mi-i clar! (florile cele albe şi delicate sunt de Aglică)

apare Mihaela Puiu după o alergare foarte bună – va fi pe podium! (şi tatăl ei ne impresionează cu terminarea cursei de 45 km în 7 ore!)

o familie superbă, familia Zaharia – au terminat cursa de 21 km în şase ore şi împreună cu cei doi copii – felicitările noastre!

Cristina trece în viteză spre podiumul pe care îl va şi prinde

se lasă frigul şi e timpul să coborâm din poieniţă

la finalul unei zile de neuitat (photo by Ioana Simen – http://ciclism.ro)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Doar o vorbă, hai două sau trei, să-ţi mai spun

După publicarea clasamentului sunt pe locul 10 din 69 de fete (la semimaraton feminin e open, fără categorii) şi după al 37-lea băiat din cei 109 care au terminat cursa. Nu ştiu cât contează cifrele, dar sunt pentru cei care se întreabă de ce doar locul 10. E minunat locul ăsta, vă asigur eu 🙂

Dacă mai merg la un alt concurs, veţi afla probabil în episoadele următoare. Vreau să revin în Munţii Cernei, în drumeţie de data asta, lucru care momentan nu se prea poate fără cizme, dar se va putea la un moment dat. Mi-e foarte clar că îmi doresc ca măcar din când în când să merg pe munte în alergare şi-ar fi perfect dacă aş putea şi-ar fi timp să alternez alergările cu drumeţiile.

Experienţa unor astfel de concursuri e unică. Sunt o grămadă de oameni care aleargă, care termină concursul şi indiferent de locul obţinut, merg la următorul concurs. Ei nu scriu pe blog, nu fac tam-tam, sunt fericiţi când termină şi îndârjiţi că data viitoare vor alerga mai bine. Pe ei îi apreciez cel mai mult şi de aceea le închin acest jurnal. Pe ei i-am aplaudat cel mai frenetic pe traseu, ei nu urcă pe podiumul oficial ci pe acela al frumoşilor necunoscuţi. Lor!