Dacă tot mă simt dubios de bine după cursa de patruzeci de kilometri prin Făgăraș, dacă luni a venit bunica să stea cu Miruna, iar Radu se poate ocupa de Marius, dacă prognoza anunță ploaie abia după-amiază, atunci eu și prietena mea Mike avem toate motivele ca marți la șapte dimineața să debarcăm la Cabana Gura Diham punând Bucșoiul la cale. Bucșoiul (ăl) Mic, pe un traseu pe care nu am mai fost și care sună foarte intrigant.
Marți, 9 august 2022, Munții Bucegi
Traseu: Cabana Gura Diham – potecă nemarcată – Plaiul Munticelu – Valea Morarului – Creasta Balaurului (Bucșoiul Mic) – bandă roșie – Bucșoiul Mare – triunghi albastru – Brâna Caprelor – Cabana Mălăiești – triunghi roșu – Poteca Take Ionescu – Cab. Gura Diham.
Date: 20km, 1700m+, 7h30min
Trupa: Mike (jurnalul ei) și Claudia (Miruna cu bunica)
în viața muntelui sunt doar o clipă,
în clipa mea muntele-i cât o viață
Acesta este motto-ul unei ture din septembrie 2014 pe Bucșoiul Mare, iar eu ajung să mă citez dintr-un jurnal în altul, să-mi reciclez vorbele. Să realizez că acest blog este despre Carpați, prieteni, flori, visare cu ochii deschiși și mult privit în gol… printre rânduri. Că toate vorbele, tot scrisul nu urmează un drum liniar de la A către acel Z final, ci o spirală imperfectă descrisă perfect de desenul unui copil de cinci ani. Că sinele meu tânjește după o viață așezată, în timp ce are parte de una plină de intersecții, întretăieri, îmbinări. Pe care oare nu tot eu le caut??!
Revenind la munte, trezirea a fost cu peripeții. Reiau ce am scris în Jurnalul celor 11 zile de Brașov: la 6:05 mă trezește un mesaj de la Mike, a plecat de-acasă. Eu… ar trebui deja să cobor! Ce s-a întâmplat cu alarma?!? Mă îmbrac în viteză, rucsacul e făcut de seara, filtrul îmi face cafeaua. Întârzii cinci minute, dar am cafea cu lapte și încă și mai mare poftă de un nemarcat în Bucegi. Alarma sună la 6:20 în timp ce ieșim din Brașov. Mister rezolvat!
Începem traseul cum o facem dintotdeauna, Mike își verifică track-ul gps, iar eu vorbesc entuziasmată despre tot ce-mi trece prin cap, doar ce-am „scăpat” de-acasă și urmează câteva ore doar pentru mine și prietena mea. De când suntem ambele mame, se dovedește mai greu de dobândit timpul de vorbit.
Cei care ați citit jurnalul din Făgăraș, sigur vă amintiți că eram răcită. Ei bine, s-a dovedit că în fiecare dimineață mă trezeam cu stare subfebrilă și în fiecare seară „mi se rupe tusea”. Dar la cum de ușoare mi-am simțit picioarele, mai ales pe urcări, m-am relaxat mental și mi-am văzut de plăcerile ultimei săptămâni petrecute acasă.
Pădurea de la poalele Bucegilor îmi pare neschimbată, poteca de pe Plaiul Munticelu e plină de amintiri, iar înaintarea pe Valea Morarului e învăluită în mult verde, umezeală și liniște. La ora asta cu siguranță suntem primele care scutură roua de pe cetini sau ierburi și, sper eu, primele la zmeură.
Aș minți dacă aș spune că nu contează traseul. Îmi era dor de Bucegi și m-aș fi mulțumit pe deplin și cu un traseu marcat, parcurs de multe ori anterior, dar dacă a fost să se potrivească de-un Balaur, atunci e minunat!
De cum am părăsit spre dreapta firul Văii Morarului, pe care fie vorba între noi, m-aș fi tot dus înainte, jungla potecii nu s-a lăsat așteptată. Nu o să dau indicații tehnice despre traseu, e de mers cu cineva care a mai fost și care vă cunoaște. Până să se ajungă la partea expusă, trecerea prin bălării nu e pentru orice, chiar trebuie să-ți placă muntele.
Cu mici excepții, poteca a fost ușor de ținut, părând destul de umblată (cred că e un traseu preferat de ghizi), doar că înclinarea te ajută să iei toate ierburile și urzicile drept în piept. De la Mike, fiind prima, auzeam tot felul de sunete: arș! au!. Pe coborâre cred că ar fi de asemenea greu, fiecare cu alegerea lui. Cert e că în august vegetația e la apogeu, iar zmeura mai îndulcește din situație.
(dacă nu știți cântecul, e un loc bun de fredonat) „Dinozauri, dinozauri, parca-ar fi niște balauri. Dinozauri, dinozauri, toata ziua-s pe coclauri. Heeei!”
Porțiunea de urcat prin junglă e destul de lungă, spre final apar și jnepenii ca să fie treaba, treabă, astfel că înarmați-vă cu atitudinea potrivită și cu multă energie. Privind însă spre Colții Morarului sau, pur și simplu spre cer, ești răsplătit din plin pentru efort.
Vegetația alpină a început să fie tot mai prezentă și niște stâncării anunță ajunsul pe creastă. Tot pe acolo am auzit căzând un bolovan, ca dislocat de ceva, dar zgomotul a fost singular și înfundat, ceea ce ni s-a părut destul de curios, dar în același timp salvator, varianta cu ceva rostogolindu-se spre noi fiind destul de înfricoșătoare.
Deși se poate intui firul crestei, acesta e accidentat cu tot felul de stâncării (în pozele făcute de sus se observă foarte bine vălurirea ca o spinare de balaur), astfel că poteca merge mai mult pe dreapta, printre jnepeni, cu mici traversări expuse, pe stânga. Nu sunt pași tehnici de cățărare, dar neatenția poate fi pe alocuri fatală.
Jnepenii nu au fost așa de crunți cum mă așteptam, prin multe locuri am putut să-i ocolim pe potecuțe care nu știu de erau de oameni sau de capre. Chiar am dat peste o căpriță solitară și destul de curioasă. După urs m-am uitat intenționat de multe ori, parcă voiam să văd unul pe un versant opus, să nu ne deranjăm reciproc. Aveam să-l văd pe sub Tâmpa în ultima zi în Brașov (sic!), un fel de tu cauți ursul pe munte și el te caută pe-acasă.
Cu Morarul pe de-o parte și Bucșoiul Mare pe de la alta, perspectiva e impresionantă. Văi, vâlcele, brâne, țancuri, să te uiți cu orele! Înțeleg perfect fascinația cățărătorilor pentru ele, le invidiez curajul. Dar momentan iubesc să am o potecă sub tălpi, mai ales una printre Flori de colț care sunt cu nemiluita și în toate combinațiile: solitare și grase, buchețele sau în aranjamente cu alte minunății ale pajiștii alpine.
Vremea e perfectă, dar timpul nostru e scurt. Șerpuim printre stâncării și dăm în poteca de creastă spre Vârful Omu (bandă roșie). Pentru că nu avem un plan fix de-acasă, stăm un pic la taifas. La Omu nu țin să merg, nu m-a atras niciodată zona, dar coborârea pe Brâna Caprelor mi-a plăcut dintotdeauna, e spectaculoasă, te mai ține o vreme în lumea impunătoare a stâncilor, a pereților verticali.
Urcăm spre vârful Bucșoiul Mare, un vârf cu personalitate pe care-l urci din oricare parte ai veni. Pe coborâre întâlnim și primii drumeți ai zilei, dar totuși fiind în timpul săptămânii, potecile aveau să fie destul de libere până la final.
Dacă pe urcare picioarele mi-au tras destul de bine, pe coborâre mi-au amintit că sunt totuși după un concurs. Norocul meu că brâna se menține lină pe curba de nivel și doar porțiunea finală în Căldarea Mălăiești e mai abruptă. Nu mai descriu aici traseul, dar pentru o zi cu vreme bună vă recomand circuitul cu Poteca de vară și Brâna Caprelor.
În Căldarea Mălăiești am două lucruri să verific, dacă mai sunt capre negre și le zăresc, e drept, nu foarte aproape, și dacă cele două-trei locuri cu Flori de colț de lângă potecă au rezistat și anul acesta și da, și ele sunt acolo. Pesemne nu le priește versantul vestic la Bucșoiului, spre deosebire de cel estic, dar jos în Căldare câteva dintre ele au condiții prielnice, dar în același timp e și o zonă foarte umblată.
La Cabana Mălăiești oprim la câte o cola și prăjitura casei, dar apoi ne întindem la drum, să ajungem la Brașov la timp ca Mike să-l ia pe Marius de la grădi. Asta îmi aduce aminte de tura mea cu Vali când pe Valea Cerbului am dat și de urs în potecă și era musai să continuăm coborârea ca să fiu la timp în Brașov să o iau pe Miruna de la grădi. Ce vremuri!
Nu mai fusesem de mult pe Poteca Take Ionescu și mi-am reamintit cât de frumoasă e, dar în același timp, cât de șlefuită și prăfuită, de muncită de cei cu rucsaci mari la spinare. Cele câteva zone cu buruieni mi s-au părut nimica toată după supradoza de pe Balaur.
De la Pichetul Roșu spre Gura Diham amintirile se amestecă dintr-atâtea ture încât nici nu știu dacă asta e de bine sau de rău. Trebuie să-mi iau la revedere de la Bucegi și cred că și lui îi pare rău că atât ne-a fost revederea pe anul ăsta: privesc spre creste și deja s-au învăluit în nori. Vom ajunge la mașină și abia apoi va începe și ploaia, căci așa e în turele plănuite de prietena mea, totul merge șnur. Am avut atâția ani să deprind treaba asta de la ea, dar eu…
Se simte din felul in care scrii dorul de casa. Desi nu sunt Alpii,Carpatii au farmecul lor aparte. Cel putin pentru generatia noastra care a copilarit aproape de ei…
Probabil iubirea de munți e ca iubirea sănătoasă pentru partenerul de viață: n-o fi cel mai frumos, mai provocator, dar e cel care te face să ai simțiri profunde.
Mulți dintre noi chiar am asociat libertatea cu munții, poate de aceea Carpații sunt mai mult decât un spațiu al provocărilor sau al relaxării, locul unde am evadat de sub tutela mentalităților, a prejudecăților.
Și adevărul este că pe vremea când aveam multe complexe de inferioritate (sociale, fizice, psihice), în natură mă simțeam cine voiam eu să fiu, puternică, independentă, fără frici.
Eu nu cred ca e vorba de deprins lucruri de la altii. Cred ca important e sa iti vezi propriile puncte forte. Si tu ai unul. Desi nu stii foarte bine sa inoti, cand te ia valul, cumva, iesi mereu la lumina, chiar si cand acesta te „centrifugheaza” bine, ca in masina de spalat si iti pare ca acum, acum te duci la fund. Si stii sa savurezi victoria asta a iesitului la lumina.
Poate eu ma pricep la organizare, dar inot prudent, doar in ape potrivit de agitate, ma tin cu grija la suprafata, in zona in care eu simt ca am control. Deci fiecare cu plusurile si minusurile sale.
Îmi cad tare bine vorbele tale, Mike. Atât de bine că-mi imaginez cum arăt în scenariul tău: șifonată, dar zâmbitoare. Și cu umor! Așa îmi lipsește umorul meu pe care doar cu câțiva oameni în pot avea…
Nu-mi strica totuși dacă în toți ani ăștia de stat aproape una de alta învățam un pic de tehnică de la tine, măcar pentru când sunt apele mai învolburate.