Ciucașul, muntele meu cald

munților mei,

Am păstrat scrierea acestui jurnal pentru când mi-o fi mai dor de munte. Și-mi e atât de dor încât aș dezerta. Sunt de câteva săptămâni în Cehia și refuz cu înverșunare să caut un colț de lume pe-aici care să semene a munte. Eu vreau Carpații mei. Nu știu dacă pot fi înțeleasă, poate părea absurd, dar eu nu vreau alte păduri, alte ape, alte frunze galbene, alți colți de stâncă, alte creste, nu vreau înălțimi care să însemne doar numere și denumiri ce nu-mi rezonează în suflet. Cred că m-am născut prea târziu pentru mari ambiții, dar la timpul potrivit pentru a iubi.

N-aș putea spune ce înseamnă pentru mine Ciucașul. E muntele în care am trăit pe o ceață nebună prima mea tură solitară, unde un soare superb de octombrie mi-a umplut inima de bucuria singurătății, e muntele unde privirile mele și-ale lui Andrei s-au prins de mână pe cărările albe ale primei zăpezi, e muntele unde am revenit plină de speranță după o perioadă de recuperare, e muntele care, nefiind nici cel mai frumos, nici cel mai măreț, e ACELA în care îmi doresc ca fiecare toamnă și primăvară să mă întâmpine cu brândușe…

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Ciucaș

data: 29 octombrie 2011

drumeţi: 11 pinguini (Căpitanu’, Em’, Muha, Vintilă, Vio, Gabi & Cerasela, Kya & Alois, Andrei & Claudia) … și-un Hans

traseu: punct albastru din Cheia + o vale nemarcată (a Gropșoarelor) + cruce roșie pe Culmea Gropșoarele-Zăganu, Stâna din Zăganu + bandă albastră înapoi spre Cheia

timpi: o zi lumină de toamnă (8 ore) cu pauze și (în premieră) fără bălăureală

mulțumiri speciale Căpitanului pentru traseu!

harta (a se citi nota din subsolul postării):

Era și timpul de-o pinguineală

Asta se traduce prin munte, pinguini, ceva de-ale gurii, ceva vin și multe povești. Cum eu și Andrei aveam de gând să ne petrecem week-end-ul în Ciucaș și-am dat de știre încă de pe marți seara, Vintilă a pus mâna pe telefon să convoace și restul pinguinilor din provincie și, cum rar se întâmplă, am reușit să hotărâm ceva în altă zi a săptămânii înafară de ultima, adică vineri.

Ni s-au alăturat și (neobosiții) Mike cu Radu, cu un alt plan ceva mai combativ pentru ei, și anume o alergare prin Munții Tătaru cu traversare în Ciucaș. Zilele bune se cunosc de dimineață și deși frigul toamnei ne-a zgribulit un pic, soarele părea să aibă o strălucire cu tâlc în priviri.

Cu gândul plecării ca o umbrelă menită să-mi fure soarele, fiecare pas a căpătat o greutate în plus sub zbaterile dorului de munte ce se naștea deja. Și nefiind singurul dor, am căutat să mă las furată de peisajul Ciucașului, atât de drag mie. Nu știu cât am reușit s-o fac, cred că am mângâiat din priviri fiecare colțișor și tot n-am făcut-o destul, judecând după regretele ce mă încearcă acum când sorb din fiecare poză strălucirea acelei zile.

Pe o văiugă lungă-n sus

Ne-am urnit pe la un 10. Am lăsat mașinile vis-a-vis de barieră, asta după ce ne-a întors din drum un nene pădurar care intrase pe forestier fără să închidă „poarta” după el. Morala e simplă: casa cu ușa dată de perete, nu duce lipsă de musafiri. Asta însă trebuie să dea de gândit și altădată, oricum niciodată nu mi-au plăcut barierele – sunt controlabile de oameni și situații despre care nu știu ceva sigur.

Mai întâi ne-a întâmpinat pădurea de foioase și un drum forestier pe care lipsa buștenilor tăiați l-ar fi făcut cu adevărat idilic. Se taie de peste tot unde se poate tăia, se plantează în regim de eveniment… Nu vreau să admit simplu și românesc „asta e”,  când e vorba în fond, doar de iresponsabilitate.

Ca între prieteni, vorbă multă, voie bună și totuși, nu mă pot prinde pe aceeași lungime cu ei. Mă uit la munte, la pădure, la soarele ce arde stâncile golașe ale Ciucașului și tot ce simt e asemenea brumei netopită din umbră. E atâta toamnă în jur că simt că mă voi legăna și eu ca o frunză până când voi da de pământ, însă de alte pământuri, străine, poate mai frumoase și mai interesante, dar fără să-mi dea sentimentul acela de încântare ce nu trece odată cu mutarea privirii în altă parte…

Mergem într-un ritm destul de bun dat și de nerăbdătorul Hans, dar și profităm de soare pentru câte o pauză. Avem atâtea să ne spunem unii altora că discuțiile sunt fără cap și coadă.

drumuri ce ne duc în munte

 

cel mai frumos albastru e cerul toamnei în munți!

alb, galben, veșnic verde

lumină și culoare

mica pepinieră

Câte ceva și despre traseu

După ce punctul albastru își continuă direcția spre Muntele Roșu, rămânem pe drumul forestier ce devine tot mai puțin bătătorit. Trecem un firicel de apă, apoi urcăm prin pădure de-a dreptul până într-o poieniță ce se deschide în umbra a unor copaci seculari și sub care, zărim în cele din urmă acoperișul unei stâne. Poiana e plină de urzici și brusturi înmuiați de brumă, dar încă buni să te afunzi în ei și uneori, să te simți pișcat. Stâna nu cred că a mai fost folosită în ultimii ani, dat fiind faptul că împărăția buruienilor se arată nestingherită. La capătul superior al poienii, facem pauză la un bolovan mare de piatră, după care vom continua urcușul prin dreapta lui.

N-a trecut mult și undeva în stânga potecii e un foișor de vânătoare (cred) judecând după amplasarea lui și a locului cu momeală pentru urși sau alte carnivore. Am auzit la radio într-o zi că ar exista genul ăsta de foișoare unde poți plăti să observi animalele pădurii. Cristi s-a urcat până acolo, cineva din grup trebuia să o facă – acum mă mir că nu ne-am urcat toți. Urcușul se continuă pe firul văii, tot mai accidentat, preț de maxim o jumătate de oră.

Curând aveam să ieșim într-un mic luminiș la baza unei văiugi ușor împădurite, de unde stâncile golașe ale golului alpin se vedeau tot mai clar și unde, pe o direcție menținută în sus aveam să urcăm până în Culmea Gropșoarele, puțin după șaua „La Răscruce”.

ne despărțim de punctul albastru

trecem un firicel de apă – nu cred că mai e vreun izvor mai sus

în poienița cu stână și copaci seculari

era și timpul să vi-l prezint pe Hans

parcă ar vrea să ne spună multe, de i-am desluși cuvintele

foișorul

O zi superbă de toamnă

Nici că mi-aș fi putut dori o vreme mai frumoasă pentru tura de dinaintea plecării. Sau o companie mai plăcută. După o pauză de masă binevenită, am început adevăratul urcuș. Ne-am înșirat fiecare după puteri, fără a urma o potecă anume, luptându-ne cu treptele înalte de pământ și iarbă, dar și bucurându-ne de peisajul ce se dezvăluia odată cu altitudinea: Bucegiul și Coștila la orizont, Cheia între șiruri crestate de munți și dealuri, văiuga noastră scăldată în soare.

Am avut chiar plăcuta surpriză să găsesc câteva pete de zăpadă la umbra pădurii, că tot îmi părea rău că ratasem prima ninsoare din iarna aceasta, apoi câteva brândușe de toamnă ce sfidaseră valul de frig și ofilirea. Nici nu-mi doream mai mult. Încă o dată Ciucașul meu drag mă primea cu brațele deschise. Și cu toate acestea, simțeam că fac eforturi uriașe de a-mi păstra gândurile numai pentru frumusețea muntelui.

Partea superioară a văiugii e un pic mai abruptă, dar în condiții fără ploaie, gheață, zăpadă se poate urca fără probleme. Ne-am împrăștiat care pe unde i s-a părut mai ușor și cu un ultim efort ne-am bucurat de poteca lină și plată a Culmii Gropșoarele-Zăganu.

cum să te saturi de așa priveliște??!

e greu urcușul, da’ș mai vrea!

pare un pic abrupt, dar nu se simte dacă e totul uscat

aici am luat-o pe trei cărări sau chiar mai multe – adică fiecare după feeling

gânduri, avioane și mult cer albastru

Ciucașul în zilele lui bune – Vârful Ciucaș la orizont, noua Cabană Ciucaș undeva prin mijlocul fotografiei

noi doi

tot… noi doi (eu și Ciucașul 😀 – am făcut special poza asta)

Ne așteptam ca sus pe culme să întâlnim binecunoscutul vânt de Ciucaș sau măcar un văr mai slăbuț, însă surpriză! Zilele bune ale Ciucașului sunt numărate și noi am primit una dintre ele. O vreme am stat doar cu Andrei așteptându-i și pe ceilalți. N-am mai fi plecat, era perfect să te întinzi și să dormi acolo. Cred că oricât de greu aș urca un munte, aș simți la fel: ultimul pas al urcării e primul al coborârii și bucuria mi se amestecă cu inevitabilul regret că nu pot opri aceste gânduri.

Traseul pe Culmea Gropșoarele-Zăganu e unul dintre cele mai line și frumoase. Picioarele se odihnesc în sfârșit și energia își recapătă soldații – până la urmă e soare, cald, nu bate vântul, pauzele dese, iar peisajul face ca orice neajuns, dacă există, să dispară: munți pretutindeni, abrupturi spectaculoase și stânci golașe, succesiuni nesfârșite de văi și dealuri, vegetație de tot felul, afine și merișoare (asta dacă nu apucă să dea brumă) toate la îndemâna privitorului ce nu poate cred eu, să rămână indiferent.

Coborârea a început în lumina portocalie a soarelui pregătit de asfințit. Nu-mi venea să mai fac un pas și totuși pașii alergau la vale… Cu toate astea, ca de fiecare dată, inima îmi crescuse în piept gata să se spargă de încântare! Acum, mă întreb, oare câte ture la munte mi-ar face diminua sentimentul ăsta? Mă bucur că n-apuc să trăiesc atât de mult…

Câteva poienițe, câteva crânguri, o coborâre susținută de pantă și iată-ne în Poiana Stânei din Zăganu. Cum de trece timpul ăsta așa repede? Și am încercat să trag de el în fel și chip. O bufniță (sau o buhă – aici mă declar învinsă că deși le-am văzut și la zoo tot nu știu care e cum e) ne-a atras atenția. Am pornit încetișor pe urmele ei și m-a lăsat destul de mult să mă apropii. Oricum, frumos exponat. Am simțit din nou binecuvântarea zilei asupra mea. Primisem tot ce îmi dorisem, chiar și mai mult.

nimic nu-mi poate potoli dorul de stâncă

îmi vine să rămân tot mai în urmă

după bufniță

Poiana Stâna din Zăganu

de ăst foc al pădurii aș arde oricând și eu

ultimele frunze

ne adâncim în pădure

rădăcini, copaci, frunze, oameni, întuneric…

Pe drumul spre Cheia ne-au apărut în față și Mike cu Radu și împreună, odată cu întunericul am ajuns la mașini.
A urmat o seară frumoasă, ca între prieteni și o dimineață încredibil de caldă și de luminoasă, dar care m-a pus în fața faptului împlinit: mai aveam o zi de stat acasă, trebuia să las muntele în spate, să mă pregătesc sufletește pentru ce urma, să-mi pun sub cheie o parte din inimă. Nu știu la ce mă gândeam când duceam lucrurile la mașină, dar uitându-mă spre terasa casei și văzându-i pe toți pinguinii laolaltă, chipurile lor vesele în soarele ce mă parcă mă petrecea anume în așa straie, am împietrit pe dinăuntru. N-am zis nici pa, nu i-am îmbrățișat, deși mi-aș fi dorit să fac asta. Am vrut doar să pornim odată, să plec, să plec, să…

Am mai privit o dată Ciucașul de la mestecănișul din Măneciu, unde Andrei mi-a lăsat câte clipe doar pentru mine și copacii atât de dragi mie. Am avut un sentiment foarte ciudat – muntele mi-a părut dintr-o dată foarte mic, mult mai mic decât știam că se vede de acolo – iar apoi am simțit ochii că mi se umplu de lacrimi. Pe cine mințeam eu? M-aș fi întors pe munte, pe același traseu de zece ori dacă asta ar fi putut însemna să nu plec. Cum am gândit asta, muntele a crescut la loc și-am zbughit-o spre mașină, zâmbind ca un copil fericit căci aflasem un lucru de care avusesem tot timpul habar, dar nu-l conștientizasem pe deplin:

mă voi întoarce!

 

Ciucașul, pinguinii și o mare de zâmbete

___________________
Mai multe fotografii: Octombrie in Ciucas

Notă: privind mai bine harta, îmi dau seama că se prea poate să fi greșit puțin partea nemarcată. Cred că a fost vorba de Gropșoarele-Stână, adică valea de până în cea marcată de mine cu roșu. Rămâne așa până la alte lămuriri 😀