Ciucaș, cu trupă mare pe Bratocea – drumeție pentru prieteni

Pe cât de des mi-am propus pe atât de rar am reușit: să „organizez” ture pe munte pentru prieteni, colegi, cunoscuți, gândindu-mă mai mult la ei și mai puțin la mine. Desigur, când vine vorba de munte mă bucură orice ieșire, dar satisfacția de a-l apropia de munte pe cel puțin încă un om este un motiv în plus să repet experiența.

Munții Ciucaș, 14 februarie 2015

• traseu: Pasul Bratocea (1263m) – Culmea Bratocea – Șaua Tigăilor (1745m) și retur: 6.5h, marcaj bandă roșie (BR)
• 19 drumeți din care 4 schiori de tură: Claudia și Andrei, Vio și Octavian, Dana și Vali, Kya și Alois, Andreea și Tedi, Cerasela și Gabi, Cristi, Mihaela, Mirela, Muha, Vintilă, Alex, Claudia P. Seara s-au alăturat Mike și Radu veniți din Azuga pe schiuri.
• jurnal de referință: Uriașii Ciucașului (traseu parcurs în toamna 2014), album foto (plus cele adunate de la Claudia Paterău, Cristi V, Cristi S, Octavian, Radu, Kya, Gabi, Alex).

15 februarie 2015, plimbare ușoară prin Cheile Cheiței, marcaj triunghi albastru (TA) cu plecare din Cheia.

De când m-am întors din Canada mi-am dorit să petrec cât mai mult timp pe munte cu cât mai mulți dintre prieteni, doar că planurile se fac cu repeziciune pe joi, vineri în sensul că unul zice „hai!” și restul se alătură instant – nu stăm cu rucsacul făcut la ușă, dar ceva de genul ăsta tot e. Cinstită să fiu de cele mai multe ori e taman invers, inițiativa nu-mi aparține, sunt dusă pe munte și doar mă pliez pe logistică. Era vremea să dăruiesc și eu la rându-mi ceea ce mai mereu primesc și în loc de încă o tură pe schiuri – pentru mine, o drumeție pentru prieteni.  

Când însă vrei să lărgești cercul intervine organizarea: echipamentul să fie în regulă chiar și pentru o simplă drumeție, unde se doarme, să fie cât de cât condiții, traseul accesibil, nici prea lung nici prea scurt, să ofere și priveliște, dar nu cu prea mult efort, grupul să fie omogen etc. Și acestea sunt doar primele „griji”.

Primul impediment a fost Sfântul Valentin. Oooo da! Toate cabanele erau ocupate, mai ales cea la care mă gândisem eu, inclusiv camerele de multe locuri, că la cele de două mi se părea firesc să fie așa. Cu ajutorul Ralucăi am găsit un hotel în Cheia – Floris, la poalele Ciucașului unde a fost rost de rezervat în jur de douăzeci de locuri. Nu îmi amintesc dacă am mai stat vreodată la hotel când am mers la munte, dar aceasta nu e o tură pentru mine…

Și bucuria a venit din faptul că deși anunțată de luni pe sâmbătă, tura mea „ușurică” a atras tot mai mulți prieteni, reușind printre altele și o reuniune a găștii. De la serviciu, pe lângă colegii prieteni Cristi și Mihaela ce merg în mod constant pe munte, am reușit să ne-o alăturăm pe Mirela. Fiecare nouă „victimă” nu e nicidecum o grijă în plus ci o motivație că sunt pe drumul cel bun. Tedi și Andreea s-au încadrat și ei la capitolul începători și sper că a fost o experiență pe care să-și dorească s-o repete… la primăvară 🙂

Legat de organizare trebuie să spun că n-am făcut mare lucru, singurul merit deplin e că i-am dat turei un nume de efect. Apoi a intrat în joc magia prietenilor. Fiecare știe ce are de făcut, trebuie doar să întrebi, să ceri, să vrei că e foarte posibil să existe cineva care să-ți răspundă întocmai, eu habar n-am avut de multe dintre detalii (împărțirea pe mașini, împrumutul de echipament), dar puteam simți energia agitației create, ca un freamăt. E un sentiment…

Să vă spun sincer, asta m-a impresionat cel mai tare: cum s-au pus rotițele în mișcare, cum fiecare necunoscută era rezolvată și dizolvată în angrenaj. Nu degeaba Pinguinii sunt o poveste de un deceniu 🙂

Și am ales ca traseu Culmea Bratocea pentru priveliștea imediată pe care o oferă. Vremea n-am ales-o eu, dar pot să jur că dacă aș fi putut s-o aleg n-aș fi cerut atât de mult: soare, claritate, fără vânt, zăpadă potrivită ca mărime, cât să simți că-i iarnă pe munte!

Ziua 1. Culmea Bratocea

Pe la 9:30-10 parcam șapte mașini în Pasul Bratocea. Toată lumea a ajuns și e bine, mi-am spus, fără să zoresc oamenii legat de ora de intrare în traseu. Ne-a luat ceva timp să ne urnim, iar poteca deja deschisă de alți drumeți mi-a ușurat enorm din grija bătutului urme. Nu ne mai rămânea decât tropăiala într-un ritm plăcut pentru cât mai mulți.

Nu sunt prea multe de povestit de-aici înainte, turele cu mulți oameni pe zăpadă au un desfășurător clasic: se merge în șir indian aproape mereu în aceeași ordine, se vorbește de zor, se așteaptă în pauze mari și dese, se fac poze, se mai dă jos o haină, se mai ronțăie ceva dulce sau se bea o gură de apă și iar se merge.

Toate mergeau strună pe urcare, sunt destule zone de fals plat unde să revină suflul la bătăi rezonabile, schiorii n-au luat-o înainte cum am crezut eu ci s-au alăturat plimbăricii noastre. Eu tot n-am găsit cu privirea Sfinxul Bratocei care ar trebui să fie un pic mai sus de releu, dar am găsit Porumbelul și ochiul său rotund de piatră.

Între timp Munții Grohotișului de „peste drum” își arătau superb coamele albe, iar din Ciucaș zăream acum inconfundabilul Zăganu. Ca „organizator” nu mai simțeam nici o preocupare, integrarea era totală, iar suportul asigurat în micile grupulețe formate – sigur nu același lucru s-ar întâmpla dacă aș face o tură pentru oameni mai puțin cunoscuți mie sau între ei, dar e și acesta un punct de pornire.

Chiar și ajunși sus pe culme am fost uimită să remarc lipsa vântului. Ciucașul fără vânt e prilej de mirare, însă mai târziu, mergând spre Șaua Tigăilor aveam să-l simțim puțin umflat în pene, dar doar puțin. Înaintarea s-a făcut în ritmul pozelor și-al discuțiilor, m-aș fi așteptat ca măcar un grup să se desprindă la mers mai hotărât pentru a urca și pe Vârful Ciucaș, ba chiar am tot sugerat că „acu-i momentul” și degeaba: se pare că uneori vine mănușă o tură care nu duce nicăieri, unde doar mergi ca să ai de unde să te întorci. Totul e să-ți placă cu cine mergi 🙂

Trecuseră două-trei ore de la plecare și oboseala tropăitului prin zăpadă începuse să se simtă. Și nu atât oboseala, cât foamea, iar aici e o chestiune ce mi-a cam scăpat: cei neobișnuiți cu efortul trebuie să mănânce des, iar mâncatul des aduce și energie dar și fragmentare în eficiența mersului – dacă te oprești de fiecare dată când abia ai intrat în ritm e ca și cum te-ai strădui să obosești. În plus, într-un grup, ce unuia îi cade bine – altuia nu prea și asta crește proporțional cu orele de deplasare.

Goliat-ul

Cum până în Șaua Tigăilor mai erau două muchii de trecut, iar soarele fusese acoperit de un nor ce ne-a cam înfrigurat, doar vreo opt (Octavian pe schiuri, eu și colegii mei de serviciu, Cristi și colegii lui de serviciu) ne-am hotărât să pornim spre Șa după scurta pauză de masă, nu de alta, dar tot insistam să-l arăt oamenilor pe Goliat. Restul au făcut cale întoarsă, i-am abandonat pe drumul știut deja – se pare că nu poți scoate ambiția din organizator 🙂

Poteca devenită arătură de la atâtea perechi de pași ne-a purtat repede la vale prinzându-i din urmă pe schiorii de tură ce mai mult se chinuiau pe zăpada deloc potrivită virajelor.

Dacă nu ați observat deja, cu toate că tura a fost pentru prieteni, jurnalul tot despre mine e căci pe munte fiecare și-l „scrie” pe-al său, iar alți doi bloggeri ai grupului erau ocupați cu traversarea munților pe schiuri de la Azuga la Cheia de unde au și ieșit două jurnale frumoase și îmbietoare la aventură – aveți de unde alege, de la Mike sau de la Radu. Cum n-am primit observații bănuiesc că toată lumea s-a simțit bine. Recunosc că interesul meu n-a fost comoditatea sau ușorul, și nici nu e când mă gândesc la a duce pe cineva pe munte, mai ales iarna, ci a-l face să simtă cu adevărat că e pe munte.

Ziua 2. În căutarea Cheilor Cheiței

A doua zi urma să fie o mică tură de dezmorțire. Ni s-au alăturat Mike și Radu, au plecat spre casă Muha, Dana și Vali, iar soarele anunța o zi la fel de frumoasă ca precedenta. Am cam bâjbâit intrarea în traseu și nu din vina noastră ci a unei porți închise: nu-ți vine să intri în curtea hotelului Zăganu, aflat în coada localității Cheia, iar dumnealor n-au pus un marcaj vizibil la drumul mare, ci abia după ce intri. Cum știam că traseul e pe partea cealaltă a Cheiței am insistat să trecem pârâul pe undeva și am reușit, am găsit și punte și mai târziu și marcajul cu tot cu indicator. L-am folosit la întoarcere ca să știm mai bine data viitoare.

În privința Cheilor nu am apucat să ne prindem cât de chei sunt – pereții spectaculoși nu i-am văzut la față și nici cascade sau săritori – căci poteca se cam cocoța pe malul stâng în amonte suficient ca să nu mai poată fi urmată de tot grupul. Și ne-am întors.

Singura încheiere posibilă este gândul că tura pentru prieteni de la primăvară-vară va fi cel puțin la fel de interesantă, cu promisiunea că vor fi minim patru-cinci începători că altfel prea merg toate șnur și nu simt că las și altora amintiri de felul acesta. Oricum, după ce se uită greul și febra musculară, măcar de-o laudă în fața prietenilor la bere tot rămâne 🙂