[Ciucaș] O mână de prieteni la Mâna Dracului

Săvârșesc o nedreptate începând mental acest jurnal comparând cu ce a fost odată. Eram mai mulți pe munte, era mai mult timp pentru munte, unii dintre noi nu erau părinți. Prezentul se derulează oricum, iar uneori, dacă insistăm suficient, ne îngăduie momentele mult așteptate. Greșesc adesea subliniindu-mi lipsurile și dorurile, cum ar fi însăși starea de spirit necesară scrierii de față. Dar îmi impun să scriu până mă cern; îmi displace postura nevoiașei.

Doar de mă gândesc la verdele și la florile Ciucașului, la stâncile lui pitorești ce-mi provoacă imaginația să le dau un nume, la cele câteva ore de libertate și de fericire nevinovată alături de oamenii cu care mi-aș petrece de s-ar putea tot timpul liber și-mi dau seama că tot sunt o norocoasă cu normă întreagă chiar dacă norocul vine (mai) rar.

sâmbătă, 8 iunie 2019, Munții Ciucaș
Pinguinii drumeți: Muha, Cristi, Vali, Claudia, Mike și Radu
Traseu: Poiana Dălghiu – cruce roșie + – Vârful Ciucaș – Turnul Goliat – Poiana Teslei – cruce albastră + – Poiana Dălghiu.
Date traseu: 17km, 1200m+, 6h15min.

Ca de obicei entuziasmul meu se manifestă prin multă vorbăraie. Pe drum le fac capul calendar prietenilor mei Mike și Radu, așa cum doar prietenilor apropiați le poți vorbi, însă îi așteaptă trei luni de explorare doar în doi prin America de Sud și au timp să-și revină. Am păstrat destule subiecte și pentru Vali, Muha și Cristi cu care ne-am întâlnit în fața pensiunii restaurant Vama 54.

Acasă au rămas Andrei și Miruna, cineva trebuia să se sacrifice… Îmi doream de mult să merg pe traseul acesta care duce la Mâna Dracului, oarecum singura formațiune cu nume oficial pe care nu am văzut-o încă și pe viu. Și lui Andrei i-ar fi plăcut și i-am simțit de câteva ori lipsa, mai ales acolo unde nu poți ține peisajul doar pentru tine și l-ai împărtăși cu cine ți-i mai drag.

De la Vama 54 am mai mers o vreme cu mașinile, am trecut de o zonă mai nămoloasă datorată exploatării forestiere, dar apoi drumul a redevenit uscat și am înaintat cu mașinile până după intersecția celor două trasee cruce roșie și albastră pe care vom tropăi în ciuda norului supărat ce părea să acopere vârful Ciucaș.

Sunt rare momentele când uit de mine, iar unul dintre ele ar putea fi acela când urc printr-o pădure de munte alături de prieteni. Îi aud vorbind pe fundal, uneori intru în vorbă, alteori ies din vorbă, dar în tot acest timp se creează o transă. Nu mă gândesc la nimic, nu am nici o grijă, nici măcar efortul nu mă apasă. Când sunt cu ei, iar ei sunt asemeni mie, momentul se poate decupa din firul timpului și poate fi trăit oricând și oriunde. Acum e Ciucaș, altădată a fost Piatra Mare sau Bucegii. (Libertate pură, egoism pur să ți-o tot dorești?!?). Desigur, vraja se va destrăma pe măsură ce ne apropiem de culmi, de creste, acolo peisajul ne va anima într-un alt mod, iar eu voi alerga din floare în floare intrând într-o altă transă…

Pe măsură ce urcăm vegetația văratică se schimbă și adesea ne ies în cale florile primăverii, cele pe care topirea târzie a zăpezii le-a amânat înflorirea, și aceea pe repede-înainte. Zăpadă mai e doar pe firul umbros al văgăunilor, dar amintirea ei zace și-n molizii doborâți ca bețișoarele, mulți dintre ei și peste poteca nevoită să se recontureze sub pașii drumeților ce nu vor da înapoi.

Vorbim mult și urcușul, deși hotărât, trece repede. Ne întâlnim cu un grup, schimbăm câteva vorbe cu Silvia și ne primim o porție de tulburare și de lecție de viață. Ea a fost „moartă și a înviat”, cum se descrie chiar ea, în urma unui accident la cățărare acum un an și ceva. Dar iată că e din nou pe poteci și vrea să fie „mai bună ca înainte”. Și va fi. O așa mentalitate ne-am dori mulți dintre noi și cred că nu e nevoie să murim ca să ne dăm seama mai bine ce vrem de la viață.

Primele stâncării ne ies în cale odată cu pajiștea golului alpin unde albastrele gențiene se fac imediat remarcate printre fragilii și franjurații clopoței de Soldanella mov. Zărim și Vârful Ciucaș, eliberat de nor dar plin de omuleți foindu-se. De altfel zările cu toatele nu mai vestesc tipicara ploaie zilnică, ci doar nori fotogenici.

Pe un tăpșan de unde Mâna Dracului pare la o aruncătură de iad, facem pauză de poze și scălâmbăieli demne de apropierea pragului de patruzeci de ani, unele de nepublicat încă 😀 Și totuși, dacă nu acum, atunci când?!? Mike are roșii, nu știu cum de reușește să le care intacte și după prima mușcătură zemoasă simt și fericirea gustativă, ultimul simț rămas nestimulat.

Pornim spre vârf în ritmuri diferite. Pozez în neștire, privesc cu poftă. Uriașii Ciucașului, aceste stâncării ce mă fascinează nesățios de ani de zile, mă absorb și de data aceasta în jocul găsirii unor nume care să convingă și pe alții. Dar pe măsură ce îmi schimb poziția, perspectiva se schimbă și ea, iar jocul continuă întrerupt doar de pâlcurile roz de rododendron cărora le-a cam venit sorocul să împodobească versanții și așa verzi de la arbuștii de ienupăr, afin sau merișor.

Ne regrupăm sub vârf unde marcajul oricum dispare și reapare, iar poteca e pe mai multe cărări. Lume multă pe vârf, dar este loc și pentru noi – mai poftesc la o roșie din traista lui Mike 😀 Într-o zi atât de frumoasă ar fi ciudat să fie muntele pustiu, iar oamenii urcă din toate direcțiile sau se odihnesc pe iarbă care pe unde au fost ademeniți. Peisajul este altul, parcă tot mai frumos era acolo jos printre stâncării.

Coborâm spre Turnul Goliat și ne sfădim prietenește pe tema formei: uite nasul, nu e nasul, uite fruntea, ochiul, mâna în bărbie, eu nu văd nimic, dar parcă… are coadă?!? Unanimă e însă părerea că din anumite unghiuri mai toți acești soldați de piatră aduc cu niște falusuri, de unde le bănuiesc de ceva capricii sexuale pe urgiile naturii care au modelat rocile de-a lungul timpurilor.

Cu vorba și cu pasul ușor parcă prea repede părăsim golul alpin și revenim în pădure. Aici iarăși dăm de o serie de căzături – va fi mult de muncă pentru degajarea potecii. În mica Șaua Teslei nu mai e lanul de zăpadă din martie, ci unul de ștevie și urzici. Primele pișcături de aici vor fi doar preludiul a ce va urma să vină.

Traseul spre Poiana Teslei continuă prin pădure, iese în poiană pe lângă Piatra Dudului și începe a urca pe marginea pădurii. Aici se ramifică crucea albastră spre dreapta, iar marcajul ori este ascuns de cetina bătrânilor molizi ori lipsește. Ne ajutăm de benzile de plastic legate pe ramuri, mult mai eficiente ca marcajul sau ca poteca neconturată suficient căci nu credem că merge prea multă lume pe aici.

Vom trece prin mai multe poieni plane, toate cu vedere generoasă spre Mâna Dracului și spre locurile pe unde am urcat și care sunt deja amintire. Dar urzicile sunt cât se poate de prezente și ne vom tot strecura printre ele până ajungem la un drum ce coboară prin pădure și care ne scapă de zăpușeala poienilor pline de soare și lipsite de adierea vântului. Și pe aici marcajul e precar și necesită atenție.

Coborârea finală se anunță cam lungă, abruptă și plicticoasă, drept pentru care nu ne propunem să mai revenim curând pe aici și în niciun caz pe urcare. Mă simt obosită și cu entuziasmul mult scăzut sub cel de dimineață, dar e absolut normal, mă resimt după lipsa drumețiilor mai lungi cu diferență de nivel de măcar o mie de metri. Cu toate acestea nu voi face febră musculară, însă voi savura oboseala aceea plăcută a mușchilor de după tură, amorțeala când cobori din mașină după o oră de stat jos.

Și nu vom sta prea mult jos, căci ajunși acasă ne regrupăm cu Andrei și Miruna și plecăm pe Coama Lungă a Postăvarului să facem cu foc la ceas de seară și să ne mai povestim una-alta refugiindu-ne de țânțari (iată, ăsta e semnul că a ajuns vara și la Brașov) la adăpostul banalului fum.

Epilog. Focul s-a stins din acea noapte, dar fumul dăinuiește încă în hainele abandonate pe balcon 😀