Ciucaș – Ghioceii lui 15 martie. Dus și întors în vremea lui #stămAcasă

O clipă de drumeție pe muchia dintre dorul de munte și începutul unei epidemii ce pare că a acaparat totul.

Începusem o postare cu:

„Viața în luna lui 39. Mă obosesc la-mulți-ani-urile. Mi-am consumat încă de anul trecut criza de 40 de ani.”

Apoi gândurile și preocupările au fost dominate de covid-19 și tot ce a derivat din prezentul-epidemie: lucrat integral de acasă cu Miruna pe post de „colegă”, cu ieșiri afară tot mai rare și mai cu grijă la ce atinge mâna. Dar ziua mea tot a venit și s-a nimerit duminica și trebuia să ies undeva. Trebuie, trebuia.

Mersul pe munte în vremea coronavirusului – update 22 martie! deplasările în scop sportiv doar în proximitatea locuinței

  • Cu mașina personală, singur sau însoțit doar de persoanele cu care locuiești – fără ture de grup.
  • Deplasare pe distanțe scurte, fără opriri până la începutul traseelor care de obicei se află înafara localităților.
  • Evitat contactul cu alți turiști, salutat de la distanță etc.
  • Evitat cabanele, refugiile.
  • Evitat orice fel de risc, chiar nu e nevoie de apeluri suplimentare la 112.
  • Se respectă legea / recomandările în vigoare (în Franța de ex. e voie să faci mișcare într-un perimetru de 2km de casă și să ai formular de deplasare asupra ta).
  • Fără eforturi intense care pot scădea temporar imunitatea organismului (să nu facem un mit din mersul pe munte).
  • Fără tam-tam pe rețelele sociale, corzile sunt sensibile…

Să ies în natură, să nu ies?!?

Solidarizarea de-a nu ieși din casă se cam bate cap în cap cu statul aproape de munte. Dacă contactul cu restul lumii este minim și legea încă permite să ieși în natură, nu văd de ce nu am face-o.

E ca și cum cei care avem doar balcon le-am cere celor care au curte să nu profite de ea, ca să nu suferim.

În cazul meu, între mine și potecile din dosul Tâmpei, stă doar ușa blocului pe care o ating cu un șervețel la dus și altul la întors. E mai sigur să ies să alerg sau să mă plimb prin pădure și pe coclauri decât să cumpăr pâine o dată la două zile. Au fost vremuri când locuiam în București, altele când locuiam în centrul Brașovului, dar acum mă bucur de alegerea de a locui în fundul unui cartier unde priveliștea e cu străzi aproape pustii și pădure.

Știu cum e să stai cu zilele în casă, să nu ieși să alergi, să nu ieși pe munte, să vezi la alții poze sau activități pe strava. Și da, am suferit atunci și mi-ar fi fost mai ușor ca restul lumii să se pună pe pauză. Măcar un minut, să nu mă simt singură sau… Era egoism fie și pentru că o gândeam.

De data aceasta se pune problema responsabilității și fiecare știe cât e de responsabil când iese afară, fie că își face cumpărăturile strict necesare sau duce gunoiul sau face mișcare pe poteci.

Ca să închei acest monolog, eu voi continua să ies să alerg plecând de la bloc direct pe potecă, fără întâlniri cu alți alergători, fără să ascund activitatea pe strava și fără să consider că eu mă antrenez în continuare și alții nu. Dacă ar fi după mine, un 2020 fără concursuri ar fi minunat și cu siguranță multora dintre noi le va schimba relația cu alergarea.

Update: după ultima ordonanță militară, voi ieși să alerg de maxim 2-3 ori pe săptămână, undeva la 6 dimineața, pe străzile din jurul blocului, respectând dispozițiile curente, oricare ar fi ele, inclusiv interdicția totală.


Spre Mâna Dracului – pe sud primăvară, pe nord iarnă

Am ales acest traseu pentru că mi s-a părut unul nu foarte frecventat, pentru că este la 55 de minute de casă și pentru că îmi plac stâncăriile (am visat chiar un mic picnic printre brândușe…), dar și cum se vede Vârful Ciucaș de acolo.

Traseul parcurs integral pe timp frumos, cu descriere și poze (doar dacă nu vă face mai mult rău…): iunie 2019, Valea Dălghiului – Mâna Dracului – Vârful Ciucaș – Poiana Teslei – Valea Dălghiului.

15 martie 2020, Munții Ciucaș, eu & Andrei

Desfac rucsacul. Apa e încă destul de rece și au trecut totuși câteva ore bune de la revenirea acasă. Desfac dopul și beau fără să-mi fie sete. E apă plimbată pe munte și nu, nu e sfințită, dar e o fărâmă din amintirea zilei ce se scurge pe gât și mi se încălzește în mâini. Continui să desfac rucsacul și-i mulțumesc zilei că a existat cu toate ale sale.

Vremea s-a anunțat mohorâtă și în drum spre Dălghiu plafonul de nori nu lăsa privirea să găsească munții. Noi doi în mașină, Miruna cu bunica acasă. Spre capătul forestierului trecem pe lângă Vama 54 care are mașini parcate în față, dar pare pustie. Pe lunca Dălghiului covoare de ghiocei. Oprim la întoarcere să facem poze, îl asigur pe Andrei. Nu vom opri.

Prima porțiune a traseului e cu exploatare de lemne și evident noroi, Andrei își adâncește bocancul până mă tem că va extrage doar piciorul, dar totul e ok și continuăm chiar dacă mă aud bombănită de alegerea făcută.

Nu e deocamdată cel mai pitoresc loc, dar sunt afară, sunt pe munte și pădurea e mută: nu cântă păsările, nu vuiește vântul, nu ne scârțâie încă zăpada sub tălpi.

Îmi impun să nu mai vorbesc o vreme, să nu mă gândesc la nimic, să fiu doar omul care privește când bocancii, când alura copacilor și urcă mecanic. Sunt un om într-o pădure. Epidemia însă revine în gânduri, n-ai cum să uiți de ea și de tot ce implică.

Continuăm. În șaua Ciucaș dăm de zăpadă și de urme de urs. Mari. Sunt și urme de bocanci încolonate. Ale ursului, ale urșilor sunt în toate direcțiile. Nu ne simțim chiar singuri și dăm câte un pau! care să ne anunțe prezența. N-am vrea să ne scarpine cineva pielea cum s-a întâmplat cu coaja copacului…

Spre Gemenii Ciucașului – stâncării pe care nu le-am identificat în teren – poteca devine tot mai înghețată, zăpada e bocnă și urmele altor drumeți se transformă din gropi în simple adâncituri ale unui vârf ce-a lovit cu putere. Era frig și până acum, dar „ghețarul” nevăzut de soare e ca un congelator. Pun supra-mănuși peste mănușile subțiri de lână.

Astă-vară porțiunea aceasta de traseu era o potecă umedă și umbrită pe versantul unei văiugi, acum se transformă tot mai mult într-un traverseu înghețat deasupra unui tobogan cu zăpadă continuă, bușteni și stânci cu care nu vrei să joci ultimul ping-pong.

Decidem să ne întoarcem și e deja dificil să o facem, trebuie mai multă atenție decât ne doream. Andrei are piolet (vezi de ce nu plec eu niciodată iarna fără piolet!), eu am colțari ușori și ne ajută mult echipamentul.

Nu știu dacă în alte dăți aș fi continuat, dar acum avem un copil care ne așteaptă acasă și trăim vremurile unei epidemii când apelul la 112 e prețios. Așa că: zero riscuri!

Soarele care până atunci se tot arătase, acum răzbește din plin printre copaci. Știu că o tură pe versanți sudici ne-ar fi asigurat atmosferă primăvăratică cu pământ uscat, floricele și… căldură. Se vede că o dată cu rărirea drumețiilor s-a rărit și experiența. Încă îmi îngheață nasul, dar ne întoarcem și mi-e gândul doar la ghioceii de pe luncă cu care am timp să mă pozez, doar n-am mai făcut traseul propus de-acasă.

Trecem iar prin Șaua Ciucaș și zăpada rămâne o amintire cu tot cu urmele urșilor. E încă iarnă pe munte, e de colțari și piolet și lipsa experiențelor recente se cam vede. Ori am devenit eu fricoasă. Cine știe, poate îmi voi schimba percepția după 40.

Traseul de coborâre e același de la dus, dar soarele schimbă totul. Parcă nu îmi vine să cred că n-am ajuns nicăieri mergând 12km și petrecând patru ore pe munte…

La câmpurile de ghiocei de pe luncă nu am mai oprit. Când nu erau pe malul celălalt, aveau deja culegători (unii cu plasa…) și chiar dacă nu ar fi fost să păstrez distanța, nu sunt genul care să mă tolănesc în flori cu spectatori. Mă așteptam să îmi pară rău că n-am mai apucat să pun deoparte niște amintiri regizate, dar nu mi-a fost. Mi-am primit ghioceii. De-acum știu că sunt acolo, că în unele primăveri bulbii lor se vor trezi din nou la unison, iar eu am să-i revăd aniversând inevitabil o altă vârstă, povestind inevitabil de anul de pomină 2020…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.